Recviem pentru o roată

cineva m-a întrebat
frate, cum e să respiri
de unul singur
să urli cu lupii ca lupii la lună
să te înalţi om şi roată
cu îngerii de mână?

cineva ţi-a aruncat umbra
fix sub roata maşinii de lux
şi nu era Dumnezeu
era doar o fărâmă de soartă
rătăcită pe şoseaua de piatră
şoseaua din noi şoseaua uitată

în care oraşul meu
avea nervii întinşi la maxim
străzile mărşăluiau nevrotice
de-a lungul şi de-a latul
trupului tău căptuşit cu întuneric
uite cum umpli
aerul încăperii cu mister cu vină
soarele îşi trăge lumină din ochii tăi
acoperişurile
se amestecă şi ele isterice
cu soldaţii nopţii bezmetici
şi noi visăm mereu în visul nostru
că visăm

cineva ţi-a smuls umbra
de sub roata maşinii
mult prea devreme
şi nu era Dumnezeu
era doar o frântură de soartă
în care eu te aşteptam de o veşnicie la poartă
iar gândul îmi fugea mereu
spre o altă fereastră

doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!