Veteranul

Stătea acolo-n soare când am dat de el,
Părăsit, orb din război. De partea cealaltă-a gardului
Veneau tineri soldaţi de la Hand & Flower
Şi cereau sfaturi, informaţii din experienţa lui.

Iar el le spunea una-alta şi depăna poveşti,
Despre coşmarurile din fiecare cap gol care-ntr-o zi,
A fost spart de-un şrapnel; apoi, auzindu-ne-alături:
"Sărmanii flăcăi, ar fi putut ei oare şti cum vor muri?"

Şi noi stăteam acolo, şi-l priveam
Cum îşi roteşte albul ochilor. "Ce vârstă ai?"
A întrebat unul dintre noi. Soldaţii plecaseră.
"Împlinesc nouăşpe anul acesta, pe trei mai."

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Præmaturi

Când, la bătrâneţe, le mor prietenii
Oamenii nu-s chiar atât de trişti,
Iar asta pentru că iubirea lor păşeşte-un pic mai încet
Şi nu poate extrage imediat din rană o durere-atât de mare;
Apoi, ei sunt fericiţi să fie singuri printre multele lor amintiri,
Dar asta nu pentru mult timp.

Noi suntem tineri şi ne mor prietenii
Pe neaşteptate, şi iubirea noastră grăbită-i ruptă-n două;
Astfel c-amintirile ni-s singurele speranţe care devin neant.
Suntem abandonaţi şi singuri, asemeni oamenilor bătrâni;
Ar trebui să fim morţi,
Dar mai sunt ani şi ani în care vom fi încă tineri.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze care cad (noiembrie 1915)

Azi, în trecere
Prin nemişcarea însorită a după-amiezii,
Priveam cum cad din copaci frunze cafenii...
Nu bătea vântul pentru a le răsuci şi înălţa spre cer,
Iar ele, vălurind tăcut,
Cădeau, fulgi de zăpadă,
Ştergând şi îndepărtând amiaza;

Şi mă plimbam agale,
Şi mă gândeam la acele frunze curajoase
Care zăceau acolo ofilite
Fără să fi fost atinse de viscolul anilor sau de vreo epidemie,
Împrăştiate în toată frumuseţea lor
Ca nişte fulgi de nea căzuţi pe pământul Flandrei.

* Cele cinci bătălii din Flandra în timpul primului război mondial:
- ( 19 octombrie – 22 noiembrie 1914) – prima bătălie de la Ypres;
- (21 aprilie – 25 mai 1915) – a doua bătălie de la Ypres;
- (11 iulie – 10 noiembrie 1917 – bătălia de la Passchendaele, a treia bătălie de la Ypres;
- (9 – 29 aprilie 1918) – bătălia de la Lys, a patra bătălie de la Ypres;
- (28 septembrie – 2 octombrie 1918) - a cincea bătălie de la Ypres.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă

... şi dacă n-ar fi fost aşa să fie
cum s-a-ntâmplat nesigur între noi
ce-aş fi făcut cu toamna străvezie
din vara scufundată în noroi

şi dacă n-ar fi fost de sus să cadă
în toiul iernii umbrele de ploi
aş fi crezut că stai în ambuscadă
în primăvară care curge peste noi

şi dacă n-ar fi fost aşa cum este
şi ar fi fost aşa că nu mai eşti
aş fi putut eu oare trece peste
aceste anotimpuri din poveşti.?!

poezie de Iurie Osoianu (18 decembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea iubirii

În fiecare clipă, de pretutindeni, răsună chemarea iubirii:
Noi ne înălţăm către cer, cine vrea să vină cu noi?
Noi am fost în paradis, am fost prieteni îngerilor,
Iar acum ne întoarcem acolo, căci acolo este tărâmul nostru.
Noi suntem mai presus de orice paradis,
mai nobili şi mai puri decât îngerii:
De ce să nu ne ridicăm chiar deasupra acestora?
Ţelul nostru este Suprema Maiestate.
Ce are de-a face perla cea fină cu lumea plină de noroi?
De ce aţi coborât aici? Luaţi-vă bagajele şi mergeţi înapoi.
Ce este acest loc?
Şansa este cu noi, sacrificiul este al nostru!...
Precum păsările mării, oamenii vin din ocean, oceanul sufletului.
Cum ar putea această pasăre, născută din mare, să-şi facă cuib aici?
Altfel cum ar putea valul să urmeze valului ce vine din suflet?
Valul numit "Nu sunt eu Stăpânul tău?" a venit
şi a spart vasul acestui corp;
Iar atunci când vasul este spart, viziunea clară revine
Şi odată cu ea (survine) fuziunea deplină cu EL.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care nu vor dansa

O fată invalidă a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Dansează cu inima,
i-am spus noi.

Apoi defileul fluviului a spus:
"Cum voi mai cânta?"
Cântă cu inima ta,
i-am spus noi.

Apoi, sărăcuţul ciuline mort a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Lasă vântul să-ţi înalţe inima,
i-am spus noi.

Apoi Dumnezeu a vorbit din slavă:
"Cum să cobor la voi din azur?"
Dansează pentru noi în lumină,
I-am spus noi.

Vâlceaua dansează rotindu-se
în cerc sub soare,
iar inimile celor care nu intră-n horă
s-au întors deja în ţărână.

poezie clasică de Gabriela Mistral, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început locuim în cuvinte ca într-o mare casă comună. Apoi, câte unul dintre noi îşi ia cuvintele cu el şi se mută singur pe o colină. Îşi face acolo coliba lui. Iar ceilalţi vin s-o viziteze. La început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi. Încet-încet, se mută cu toţii în coliba lui. Cel care reuşeşte să facă asta se numeşte scriitor.

Gabriel Liiceanu în Întâlnire cu un necunoscut (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lunga petrecere tristă

Cineva spunea
ceva despre umbrele care acoperă câmpul, despre
cum trec lucrurile, cum un om adoarme spre dimineaţă
şi cum dimineaţa se duce.

Cineva spunea
cum se opreşte vântul şi cum revine,
cum scoicile sunt sicriile vântului,
dar vremea vremuieşte.

A fost o noapte lungă
şi cineva a spus ceva despre cum îşi revarsă luna lumina
albă
pe şesurile reci, cum nu era nimic în faţă,
în afară de-aceleaşi lucruri.

Cineva a menţionat
un oraş în care ea mai fusese înainte de război, o cameră cu două
candele
pe perete, cineva dansând, cineva privind.
Începem să credem

că noaptea nu se va sfârşi.
Cineva a spus că muzica încetase, dar că nimeni
nu a observat.
Apoi cineva a spus ceva despre planete, despre
stele,
cât de mici erau, cât de departe.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumii toţi suntem datori. Dumnezeu ne-a adus pe lumea asta, ca să o facem mai bună, mai blândă, mai adevarată, mai, mai, mai, mai... Mai demnă de trăit. Iată deci că m-am înscris şi eu cu voia lui Dumnezeu în această galerie de oameni care au acest vis, acest ţel: cum să facem noi să le fie semenilor noştri mai bine. Şi, e adevărat, uneori se respinge această ofertă. Mi s-a întâmplat odată, demult, în timpul războiului, când am fost refugiaţi şi tata a venit pe bicicletă şi ne-a adus ciocolată. Gazda la care stăteam avea şi ea un rând de copii, iar unul dintre ei era aşa, mai de vârsta mea. Mama mi-a spus: ia şi dă-i şi lui ciocolată! El a luat ciocolata, a dat din cap, a muşcat şi a scuipat.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-l uitaţi

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
Numai că s-a întors puţin mai ostenit
Şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
Lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui şi acum
Poate că îi e sete, o sete arzând
Ora până la noi, ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă viu pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
... Şi atunci el va surâde în lume."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Play back life"

Suntem în zorii omenirii
Când doar aflăm despre viteză
Şi-ncet în ciclul primenirii
Tot micşorăm din paranteză!

Se întrevede în timp schimbarea,
Căci zilnic răsturnăm recentul,
Ce-i tot mai des reinventarea
De-un ieri... ce i-am trecut prezentul.

Şi mâine este-un prea târziu,
Căci va fi deja ieri curând;
Când viitorul o să-l ştiu
Din viitor... Ce-i ieri trecând!

Am fi imenşi, cum gând, oriunde,
Căci lung, imens va fi pasajul;
Când timp va fi femtosecunde
Şi an va fi întreg bagajul.

La Lună am fi-n juma' de fir
Din păr... şi nu ne-am mai uza;
Mileniu' o mie am fi-n deşir
Şi-am şti de-atunci... când vom pleca!

Când nou va fi vechi, perimat
-Că ce-ar fi fost, a fost va fi-
Nu vom mai face rău, păcat,
Căci am muri... pân-a fi vii!

Trăim accelerat cu greu,
Căci numai noi trăim lentoare;
Maiaşii au fost la Dumnezeu
Şi noi deja am distrus soare!...

Şi-atunci, acum este deja
Un ieri, ce-l recreem cu ştaif
De crez c-am descoperi noi ceva...
Şi-n fond toţi facem "play back life"!

Vă explicaţi atunci norocul
Ce alţii-l au pentru că-l ştiu;
Că la ei şanse-i i-e sorocul,
Ce-a venit mâine... Ieri târziu!?

Deci cumz? Eu, nici n-a fost să fiu???...
E cum de singuri ne-am privi
'n abis şi-am şi ajuns... târziu!?!
Nici nu mai suntem, măi copii!!!...

... E doar un gol!... Deja ne-am plâns
Privind imagini din străvechi!
... Doar întrebări! C-am dat răspuns
Şi refuzăm gândul, zevzechi!

Vom reveni, iar, Perseide
Căzând din vechile ulcele...
De-abia atunci, efemeride
Vom şti că suntem... Ce-au fost ele!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prostie

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: - Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, - altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: - Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: - Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: - Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par' şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.

poezie celebră de Anton Pann
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei doisprezece (extras din Saga lui Gösta Berling)

Noi suntem grupul străvechi al celor doisprezece din poem,
cei care care traversează veacurile.
Eram doisprezece când am guvernat lumea din vârful Olimpului acoperit de nori
şi tot doisprezece când trăiam, ca păsări, în coroana verde a lui Ygdrasil.
Oriunde se îndrepta poezia, acolo o urmam şi noi.
N-am stat noi, doisprezece bărbaţi puternici, în jurul mesei rotunde a lui Arthur
şi n-au mers doisprezece paladini în marea armata a lui Carol al XII lea?
Unul dintre noi a fost Thor, altul Jupiter, aşa cum orice om ne cunoaşte şi azi.
Splendoarea divină se simte sub zdrenţe, coama leului sub blana de măgar.
Timpul nu ne-a tratat neprieteneşte, dar când noi suntem acolo,
o fierărie devine Muntele Olimp şi scutul cavalerului o Valhala.

poezie de Selma Lagerlöf, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Noi în cel dintâi război
am ajuns prin moarte noi,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
am dat sânge şi sudoare
pentru România mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Am dat viaţă şi soldaţi,
pentru-o patrie de fraţi,
am dat fapta, am dat zisa
de la Nistru pân-la Tisa.
Dar pe urmă-n patruzeci,
anul marii făr-delegi,
două fiare ne-au muşcat
Ultimatum şi Diktat.
Biata lume nu ştia
că-ntr-o zi la Moscova
au semnat un pact neghiob
Molotov şi Ribbentrop.
Iar fascismul mondial
ne-a luat parte din Ardeal,
şi lui Horthy i l-a dat,
fi-le-ar numele spurcat.
Stalin cu teroarea sa
ne-a luat Basarabia
şi cu Hitler în acord
Bucovina de la nord.
Cei mai răi tâlhari ne-au frânt,
ne-au luat ţară şi pământ,
nimenea n-a auzit
plânsul nostru răstignit.
Astfel am intrat şi noi
în al doilea război,
haideţi, dom-ne Mareşal
în Moldova şi-n Ardeal.
Noi de dor de noi luptam
pentru ţară, pentru neam,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare.
Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi
şi-am fost ocupaţi de ruşi,
aliaţii au tăcut,
Stalin a făcut ce-a vrut.
Şi-am murit de mii de ori
s-avem iarăşi Trei Culori,
şi-am plătit cât nu se poate
sfânta noastră libertate.
Ţara-i mică vremea grea,
ce-o mai fi om mai vedea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
de uitat nu vom uita
ţara noastră cum e ea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Cât o fi român – român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
despre tot ce s-a-ntâmplat.
Ţine minte fiul meu,
că există Dumnezeu,
uite cum a fost şi cum va fi,
şi un jurământ te leagă,
ţara noastră nu-i întreagă
însă asta doar până-ntr-o zi.
Când vei fi şi tu bărbat,
să te simţi mereu soldat,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitate

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre stejari.
Oamenii vor fi spălaţi de noroi,
iar copiii de-acum, oameni mari.

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:
– Erau tineri şi din răni sângerau.
Mâinile nevestelor subţiri
cu fâşii de cămăşi îi legau.

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plîngi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.

Un moşneag îşi va rupe oftatul în piept:
– Au căzut lângă mine, aici!
Şi trupul surpat va sta drept,
cu urme de lanţuri şi bici.

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre izvoare
şi oamenii, cu pumnii amândoi,
vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă

iubito, vino mai aproape
să ne-aşezăm la dulci poveşti,
să ascultăm cântecul toamnei
cum bate vântul în fereşti.

un psalm cântat duios de îngeri
îngână sferele albastre
şi se -mpletesc cu dulci romanţe
din tinereţea vieţii noastre.

când luna –nnebunea pe cer
şi noi într-o iubire sfântă
stăteam la poartă nopţi întregi
ascultând frunzele cum cântă.
astăzi când timpul a trecut
şi zilele ne par mai grele,
nu ne-au rămas decât poveşti
şi-n degete două inele.

când toamna trece peste noi,
ca piaza reaua din poveşti,
aş vrea să dăm ceasu-napoi
şi, Doamne, să ne-ntinereşti!

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (6 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare dintre noi îşi spune o poveste în cap pe care o repetă şi o îmbogăţeşte. Această poveste determină cine suntem şi cum ne vedem noi şi cei din jur. Asta e imaginea de sine.

citat din Patrick Rothfuss
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tendinţa de a-i defini pe români ca fiind ceilalţi a fost dureroasă pentru mulţi tineri din România care au plecat în ţările Europei de Vest. Putem să-l numim un proces de geografie simbolică, aşa cum sugera Sorin Antohi, sau un proces de restructurare a imaginii despre sine a Occidentului, cum spunea Maria Todorova. Este clar însă că acest proces istoric a marcat în mod real, nu doar simbolic... Însă, experienţa de a te fi născut şi crescut în România a fost şi a putut fi folosită şi într-un mod pozitiv.

Marius Turda în articol (21 iunie 2016)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă pot gândi la un mod mai bun de a salva această lume tragică în ziua de azi decât prin iubire şi râs. Prea mulţi dintre cei tineri au uitat cum să râdă, şi prea mulţi dintre cei în vârstă au uitat cum să iubească. Nu ni s-ar uşura vieţile dacă am putea învăţa cu toţii cum să râdem mai uşor de noi înşine şi cum să ne iubim unul pe altul?

citat din Theodore Hesburgh
Adăugat de Zenovia Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul anterior

Acum, când între noi e-un mare gol,
toţi morţii mei îmi vin să mi se-nchine,
ca să le dau lor focul de pistol
şi să trăiesc cum pot fără de tine.

Nu reuşesc s-adorm decât sedat,
din cauza a ce a fost să fie,
şi-aşa, gândind, alunec dintr-o dat'
şi mă trezesc umplând iar o hârtie.

Mă mişc spre mâine parcă înapoi,
e ca şi cum posed comenzi schimbate,
tot trag de unul singur spre-amândoi,
cu fiecare ceas mă-mping în spate.

Şi, când ajung în mâinele-anterior,
te simt trăind cum o făceai odată;
în viaţa ta am fost un biet actor,
jucând o partitură demodată.

Ai dispărut în vidul timp "nicicând"
şi te-ai retras în spaţiul orb "niciunde",
deşi din minte-am să te pierd curând,
de propriul suflet nu mă pot ascunde.

Şi totuşi fără tine mi-este greu,
de tine-aud că vieţuieşti mecanic,
ce soartă ne-a mai dat şi Dumnezeu,
să ne-ntâlnim pe-un vas numit Titanic!...

Ba uneori chiar simt statuia mea
cum spre statuia ta parcurge-asfaltul,
însă ninsori, sub chip de om de nea,
te pierd, în albul bruştei ierni, spre altul.

Mi-e camera rezervă de spital,
tu vei rămâne boala mea cea gravă;
îţi scriu ca drog, deci, te iubesc fatal
şi, sub erupţii, mă transform în lavă.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!