Despre prostie

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: - Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
- Iacă cum, - altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: - Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă,
O-ntreb: - Stano, ia ne spune,
Că vrem să ştim a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu ştii mai bine?
Ea, gândind puţin în sine,
Le răspunse: - Nu ştiu bine
Dar la Paşti îmi par' şi mie
Că ş-a cumpărat tichie.

poezie celebră de Anton Pann
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi aşteaptă la uşă, pe dinăuntru.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot să ating zise el

Pot să ating zise el
(o să ţip zise ea
numai o dată zise el)
e plăcut zise ea

(pot să mângâi zise el
cât timp zise ea
mult timp zise el)
de ce nu zise ea

(hai s-o facem zise el
nu prea aproape zise ea
cât de aproape zise el
unde eşti acum zise ea)

pot să mă aşez zise el
(pe care parte zise ea
pe partea asta zise el
dacă săruţi zise ea

pot să mă mişc zise el
aşa-i dragostea zise ea)
mai vrei zise el
(dar o sa mor zise ea

aşa-i viaţa zise el
dar soţia ta zise ea
acum zise el)
ah zise ea

(super zise el
nu te opri zise ea
oh nu zise el)
mai lent zise ea

(gggata? zise el
îmmm zise ea)
ai fost grozavă! zise el
(eşti al Meu zise ea)

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, ursul şi viţelul

Odată-am fost în pădure,
Şi în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieţii de brazi,
Mi-am făcut puţin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un viţel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu ştiam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Şi-a scăpat viţelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzut că nu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreţii l-au hăcuit.
De colţii lor l-a scăpat
Chiar Moş Martin, supărat.
Pe misreţi i-a alungat,
Apoi viţelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Viţeluşul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc şi eu.
Cămaşa mi-am spintecat,
Picioruşul i-am legat,
Şi primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil să vin
Alături de Moş Martin!
Ba, să cărăm şi-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii miraţi
Stăteau alături trei fraţi
Moş Martin şi cu viţelul
Şi eu, omul, doctorelul.

Morala:
Şi fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie să ştim,
Cum şi când le preţuim.

fabulă de Dumitru Delcă (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata din Caraiman

Într-o zi cu cer senin
Frumos ca niciodată
Urcau spre Caraiman, pe Jepi
Câţiva băieţi şi-o fată

Frumoasă-i viaţa sus în munţi
Când mergi pe o cărare
Puţini în lume sunt ca noi
Puţini în lumea mare

Având în spate un rucsac
Salteaua şi cu cortul
Şi-o pălărie verde-n cap
Lăsau în urmă totul

Şi cum urcau aşa pieptiş
Ajunseră-n pădure
Ieşi în calea lor un urs
Ce culegea la mure

Şi zise ursul: "Măi băieţi"
Crezând că târgu-i gata
"Vă dau ursoaica mea, în schimb
Voi daţi-mi mie fata"

Au zis băieţii: "Fugi de-aici
Ursoaica ta-i nătângă
Noi ducem fata-n Caraiman
Acolo ea ne cântă"

Şi după drumul lung şi greu
Ajunseră-n poiană
Acolo fata le făcu
O ciorbă şi-o tocană

Şi strânşi în jurul focului
De nimeni nu le pasă
Căci ei de dragul muntelui
Lăsară totu-acasă

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin piaţă

Cum vreau să fiu?
Un stâlp din beton armat
În mijlocul unei pieţe veneţiene.
Să am picioare din rădăcini
Să mustească în apa gondolierilor,
Iar sus în vârf,
Să am trei cabluri
Unul pentru inima,
Altul pentru cap
Şi încă unul pentru tine, soartă,
Să te ţin legată de mine
Să nu mai pleci prin lume
Să mă transformi în cine ştie ce.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fim uniţi

Fraţilor, hai să rămânem fraţi la bine şi la greu.
Cum suntem acum, aşa să fim mereu.

Suntem trei fraţi, hai totdeauna să fim uniţi.
Căci avem un tată, o mamă şi trebuie să-i facem fericiţi.

Eu ţin la voi, cum ţineţi şi voi la mine.
Când ne adunăm în jurul mesei îmi pare foarte bine.

Mama e bucuroasă, tata şi cu mine suntem voioşi
Când veniţi acasă veseli şi sănătoşi.

Fraţi de sânge, iubiţii mei fraţi,
Eu mă mândresc cu voi, că sunteţi adevăraţi bărbaţi.

poezie de Vladimir Potlog (9 ianuarie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pisică şi-un căţel

Vorbăreaţă din născare,
O pisică stă la soare
Şi tot mişcă din mustaţă
Cu-n căţel faţă în faţă.

- Vreau să ştii, spune pisica,
Cu un nas cam atâtica,
Eu perniţe am la gheare
Şi mereu cad în picioare.

Stau la pândă, măi Grivei,
Să îi prind pe şoricei
Care-s tare jucăuşi,
Uite unul chiar acuş!

Şi pisica se repede
Când pe şoricel îl vede.
Stă puţin şi se gândeşte
Căţeluşul şi grăieşte:

- Am şi eu picioare bune
Şi puternice, pot spune,
Iar cu ele alerg bine,
Mult mai repede ca tine.

Când stăpânul nu-i acasă
Noaptea, singurel mă lasă,
Dacă vine vreun om rău,
Să-l ferească Dumnezeu

Că-l apuc cu dinţii bine,
Nu scapă nicicum de mine.
- Mac, mac, mac, zice răţoiul
Să oprească tărăboiul,

Fiecare ştie treaba,
Voi vă lăudaţi degeaba...
Tu, Grivei, primeşti foloase
Că stăpânul îţi dă oase,

Zi de zi te îngrijeşte,
De eşti harnic, te-ndrăgeşte.
Iară tu, mâţa Lăluţa,
Care-n oală bagi lăbuţa,

Şoriceii de n-ai prinde
La târg blana ţi s-ar vinde
Pe o mână de făină
Sau o pană de găină.

Şi vă spun în încheiere
Un proverb care nu piere,
Cum că: "Lauda de sine
Nu miroase deloc bine".

fabulă de Gabriela Genţiana Groza din Lampioanele vii (2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie. Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipire

Eu pe tine te-am iubit, iar acum cu altul te-am găsit; Cum tu ai îndrăznit, când eu totul ţi-am dăruit?
Mi s-a rupt inima în mine când am văzut că te plimbi cu oare cine;
Vrei să ştii cum eu mă simt? Mă simt rău! Jur, nu te mint!
Doar gândul că de lângă mine vei pleca, inima mea nu va suporta;
Iar acum când totul a mers prost, viaţa nu mai are nici un rost!

poezie de Rareş-Mircea Jiga (2015)
Adăugat de Rares Jiga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe râul de argint, cu maestrul

Probabil şi tu, maestre, ştii cum e
când ea îţi înşiră nimicul cotidian la picioare
iar tu aprobi dând din cap cu gândul în altă parte.

Aşa făcuse acum două seri – circula prin mine şi vorbea,
din clarobscurul unei coaste sau poate din vârful piciorului,
până când apăruseră stelele,
iar eu, cât a tras un fum de ţigară, chiar i-am spus:
"În timp ce vorbeai tu, au apărut stelele."

"Ce spuneai?" (zise, suflându-mi fumul în ochi şi în gură,
continuând să ignore praful stelar de pe buze şi de pe ţigară,
scuturându-l cu o uşoară insolenţă la coşul discursului.)

Şi a continuat să vorbească, iar eu să dau din cap,
urmărind mişcarea stelară, fină ca a limbilor de ceasornic,
până când, deodată, cele două limbi, a ei şi a cerului,
au început să se atingă, să aibă locuri comune, să se lege precum
firul de lână al bunicii, din fire mai subţiri, de culori diferite.

Ţi s-a întâmplat şi ţie aceasta, maestre? Să simţi, la propriu,
această muzică trecându-ţi prin degete?
Aceeaşi sincronie a fenomenelor, ca atunci când spui: "eşti de neuitat",
iar ea se uită prin tine, căutând să te vadă sau poate să te mănânce de viu.

În fine, acum nu pot decât să-ţi mărturisesc, ţie şi surorilor noastre,
că visai cerul ca un manuscris de piele, cu pistrui,
pe care degetele mele citesc, speriate, aici o stea, dincolo alta...

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurele, lupul, vulpea...

În Carpaţii noştri dragi
Plini cu zmeură şi fragi,
Cu alune şi cu mure,
Lupul, vulpea şi-un iepure
S-au sfătuit îndeajuns
Să îl doboare pe urs,
Fiindcă în pădure are
Puteri discreţionare,
Decretând, cu toţii,-n cor:
-Jos cu ursul dictator!
Vulpea prin natura firii
Făcu planul... loviturii!
-Iarna asta fiind grea
Ursul nost' va hiberna
Şi va pierde din putere.
Curajoşi, voi, în bârlog
Veţi intra la urs, mă rog!
Să îi cereţi abdicarea.
Grăbiţi, fără să discearnă
Şi abia ieşiţi din iarnă,
Cei doi au intrat la urs.
Bănuiţi cum a decurs
Întâlnirea celor trei...
S-au bătut ca nişte zmei
Şi, când au ieşit pe brânci
Au primit în cap şi stânci
Prăvălite de şireată...
Lupta fiind încheiată
Dictatura sfărâmată
Şi puterea preluată.

MORALA:

Nu poţi câştiga o luptă
Fără viclenie multă;
Numai forţa nu-i de-ajuns,
Vezi istoria de(mai)sus!

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ai şi gândul bun

Ce bine ar fi dacă toate gândurile bune ar trece de la om la om, să bucure o lume.
Gândul bun dacă îl ai
către prieten să-l dai
Că şi el dacă-ţi trimite,
gândurile se unesc
şi prin ele, pasă-mi-te
faptele voastre vorbesc.
Unul şi altul v-ascultă.
Şi după exemplul vostru
lumea devine mai cultă,
în bine îşi schimbă rostul.
Procedând la fel ca voi,
gândul lor, toţi să-l transmită,
că cel aflat în nevoi
va primi încredere multă.
Astfel ne vom arăta
fiecare bunătatea.
Comunicând vom prospera,
ne vom păstra demnitate.
Când toată lumea e bună
viaţa este mai frumoasă.
Putem trăi împreună,
griji şi nevoi nu ne-apasă.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată. Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo. Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa

Când auzea maica de vreo fată care se mărită
Şi nu vrea să se ducă la bărbat, zicea:
"Fată, dacă bărbatul te duce
Lângă un gard, mături bine, migăleşti, strângi
Şi tu acolo, mături, împodobeşti cu sălcii, cu boji
Şi stai acolo. De dragul lui.
Aia e casa ta, ce vrei?
Să nu te măriţi, dacă nu eşti în state să-ţi placă tot.

O fomee trăia rău cu bărbatul
Rău, rău
Şi odată prin pădure a vazut un urs şi s-a luat după el
Şi s-a dus în vizuina lui
Şi-a stat acolo
Şi la urmă a întâlnit un om şi-a zis ăla:
Cum ai venit tu după urs, năroado?
Şi ea:《Mi-e mai bine cu ursul decât
Cu bărbatul meu》.
Vezi, ursul îi aducea miere.

Şi ce spuneam mai înainte:
Să te ducă bărbatul lângă un par
Să zică:《Asta e casa noastră》.
Şi tu să stai acolo de drag".

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele si radacina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
– Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

– Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?
– Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
– Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
– Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

Cinci pâni în Ion Creangă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e cine ştie ce

tata urs, mama urs, bebe urs, privesc strachina pe-ascuns
şi-ar încerca pe o gheară dacă mierea e uşoară

uriaşul peşte-albastru a ieşit din lac măiastru
şi-a-înghiţit nemestecat lacul cel întunecat
şi nu ştie ce să facă prin poiana asfaltată

o floare udă pân-la piele îşi pleacă pletele înmiresmate
şi iarba se ridică în picioare ca să-i ia roua din spinare

două raze cad pieziş. ele nu ştiu de unde vin şi unde se duc
fiecare cu frunza ei se lasă răpită spălând petece de-întuneric
şi când se-întâlnesc, se strâng ca marginile unei răni cusute

un detaşament de fluturi s-a rătăcit în noapte-adâncă
fără să ştie că lumina le va fi potecă şi mormânt

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!