Nimic prea mult şi nepermis...

Îţi caut umărul, iubite, în bezna-n care-am rătăcit
Într-un septembrie în care, de-un an te chem şi n-ai venit...
Măcar acum să-mi sprijin gândul pe gândul tău şi să te simt,
Când toamnele-n veşmânt de gală, în fiecare zi mă mint...

Te caut printre crizanteme, pe-alei cu paşi stingheri şi rari
Pe unde-arţarii-şi plâng coroana, dar, dintre ramuri, nu apari...
Nu îndrăznesc, tăcerea frunzei, s-o inoportunez c-un vers
Deşi, poeme-mi cresc pe buze... dar, ploile, pe rând, le-au şters...

E firul ierbii încă verde şi te zăresc în seva lui
Şi-n zbaterea mării ce-şi pierde val după val ca un haihui.
De-am apuca înc-o maree cu fluxul şi refluxu-n doi
Poate, că sub povara toamnei, aş înceta să mă-ncovoi...

Şi-aş strânge iar secunda-n palme, s-o simt cum bate disperat
Cu fiecare aşteptare, când îmi pledezi nevinovat
De neputinţele nuntirii, chiar în amurgul unui vis
Pe care, amândoi, iubite, pe fruntea toamnelor l-am scris.

Departe dar atât de-aproape, eu te-ntâlnesc printre chemări
Şi ştiu că, noaptea, pe sub pleoape, opreşti într-una dintre gări
Unde, peronul singuratic îmi este locul clandestin
Între iluzii şi fantasme ce dau cu pietre în destin...

M-am resemnat în poezie, e locul unde îmi permit
Să-alerg prin orice fantezie şi ce-mi doresc, să îmi promit...
Nimic prea mult şi nepermis, doar o-ntâlnire fortuită
Pe malul mării, la apus, ghidaţi de-a inimii suită...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut încă printre flori,
Prin colţul ierbii care plânge,
Iar pe cărare se răsfrânge
Iubirea noastră prinsă-n nori.
Prin ploaia frunzelor ce mor,
Un dor nestins de tine creşte
Şi-n piept, subit, îmi înfloreşte
Un ţipăt tainic de cocor.

E prea târziu să uit ce simt
E prea târziu să-alung dorinţa
Şi-n ochi îmi scrie neputinţa
Un cod cifrat cu ce resimt.
Iubeşte-mă din nou un ceas,
Cum te iubesc eu în tăcere
Şi fă-mi din clipe giuvaiere,
Să simt iubirea-n orice pas.

Am alungat al nopţii cânt,
Iar toamna geme în apusuri
Şi ploaia-nalţă-n ambitusuri
Doar uragane prin cuvânt.
Primeşte-mă în braţe iar
Şi dăm balsamul dezmierdării,
O noapte-n braţele mirării,
Să-ţi simt iubirea ca pe-un dar.

Te caut încă pe cărări,
Prin ale toamnei lăicere,
Prin ale vântului unghere,
Dar între noi se ţes doar mări...

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai e vară-n iulie, iubite...

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul,
Să-mi spele pân' la oase frământarea.
Mi-aş aştepta-ntr-un nor de ploaie rândul
Şi-aş lăcrima albastru peste marea

Ce-şi scutură un val doar pentru mine
La ţărmul însemnat de vara-n care
Se-mbrăţişau săruturi orfeline
Şi înfloreau în noi mărgăritare.

Nu mai e vară-n iulie, iubite.
(De ziua mea, a plâns albastru cerul).
Te-aş fi adus din vise ofilite
Dar, eu nu pot să îţi dezleg misterul

Tăcerilor cu gust de renunţare.
Te caut prin cotloane clandestine
Şi-mi stă pe buze, azi, o întrebare:
De ce-ai ucis grădinile din mine?

M-aş fi zidit o Ană pentru tine-
Poem născut din lacrima durerii
În temelia ta şi peste mine,
Tu, zidul nemilos al ne-nvierii.

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul
Şi să-l trimit la tine să te-adape,
Că ţi-a secat, iubite, iar, cuvântul
Şi ţi-au rămas numai silabe şchioape.

Eu încă te aştept în miezul verii
Să-nsufleţim, din nou, masa tăcerii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rest de petale prin eter

îmi cade toamna la picioare,
covor de frunze e pe jos,
pomii răriţi plâng după soare,
sunt ca un arbore scorţos

păşesc cu mine singuratic,
poteca duce în trecut,
în amintiri pierdut slugarnic
mă contopesc cu gândul mut

frământ în palme frunze moarte,
le-am prins din zbor când au căzut,
privirile îmi sunt ciudate,
îţi simt pe buze al tău sărut

m-aplec şi rup o roşie floare
dar cui s-o dau, nu eşti aici,
în mine totu-i remuşcare,
frământ şi floarea frunzei mici

îmi pare rău, apoi de-odată,
îmi scutur palmele şi cer
iertare florii sfărâmată,
rest de petale sunt eter

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar de-i târziu...

Iubite, fă-mă ploaie şi picură-mă-n sus
Acolo, în Castelul, unde, cândva m-ai dus
Şi lasă-mi şi cicoarea, să-mi ţină loc de cer
Albastru, că-i atâta de sus şi efemer...

Ascunde-mă-n ruine, sub ziduri de cetăţi
Eu şi cu poezia, ca două jumătăţi.
Te-aşez în poezie, în versul meu de dor
Ca timpul să îţi treacă, pe lângă ploi, uşor...

Pictează-mă pe turnul ce-atinge-un univers
În care, noi, de mână, cândva,-mpreună-am mers!
Eu, de la ţărmul mării, voi evada curând
Să mă aşezi, iubite, în braţe, nu în gând...

Şi te-oi iubi cum nimeni nu te-a iubit vreodat'
Profund, derezonabil dar şi nevinovat.
Te voi lăsa să-mi intri sub piele pân' la os
Dar, să o faci, iubite, calin şi drăgăstos...

Şi să îmi pui în irişi un violet aprins,
C-am mai rămas cu movul culorii ce s-a stins,
Când ai uitat de mine, atâţia ani la rând.
Am căutat iubirea, dar n-am vrut să o vând...

Am aşteptat cuminte cu tine-n poezie
Să-ţi fiu acum, iubite, chiar de-i târziu, soţie...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu, ca orice-albastră visătoare...

Eşti vinovat de norii ce se-adună
Pe cerul meu, pe umerii mei goi,
Nu mai ajung, iubite, pân' la lună
Şi poeziei 'i-este dor de noi.

Eşti vinovat de toamna tatuată
Pe glezna unui vis neîmplinit,
Iar eu de ce-s, iubite, vinovată,
Că-n ochii tăi, iubiri, mi-ai răstignit?

Eşti vinovat de ploile de vară,
Ce sapă-adânc în suflete de maci;
Le-aş aduna durerea de fecioară
Pe buze-n aşteptare, dar tu taci.

Eşti vinovat de crimă şi trădare,
Că mi-ai ucis albastrul din priviri
Şi m-ai trădat ca pe-o nemuritoare
Sirenă îngropată-n amintiri.

Eşti vinovat de-nsingurea-n care,
M-ai condamnat, într-un deşert de dor;
Îmi plânge versu-n semne de-ntrebare,
La care nu găsesc răspuns şi mă strecor

În nopţile ce-mi sunt mereu aproape-
Nopţi albe, agonii, şi-nnebunesc;
În mine nicio zi nu mai încape
Şi-aş vrea pe trupul tău, să m-odihnesc.

Am obosit de-atâta aşteptare,
Ecouri îţi trimit, dar nu ajung;
La tine. Depărtarea e prea mare
Şi gerurile iernii mă străpung.

Şi de mai cred în false jurăminte,
E pentru că îmi place să mă mint,
Că sunt un adevăr printre cuvinte
Şi vreau minciunile să îţi dezmint.

Eşti vinovat, iubite, şi mă doare
Că suntem, totuşi, sub alcelaşi soare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au înflorit salcâmii

Au înflorit salcâmii în vara mea pustie
Şi freamătă ciorchinii de-atâta alb nebun,
În mine ninge, tainic, cu flori de iasomie
Şi de-ai fi lângă mine, câte-aş avea să-ţi spun!

Îmi eşti atât de-aproape, dar depărtări ne plouă
Şi nu-mi ajung cuvinte, la mine să te-aduc;
Am să dansez cu iele-n păduri, pe lună nouă
Cu ultima suflare, de braţ să te apuc...

Şi-n voaluri de mirese, te-oi înveli satanic
Să nu-mi mai scapi din mreje, cu vrăji să te seduc;
Mi-e lacrima ascunsă într-un surâs amarnic
Şi te aştept, iubite, în cuibul meu de cuc...

Să-mi umpli golul rece, în care pescăruşii
Au tot murit pe rând, pe-o margine de mal!
Eu te aştept cu pâine şi sare-n faţa uşii
S-apari din spuma mării, pe coama unui val...

Au înflorit salcâmii şi albul lor mă frânge
De fiecare dată, când mai privesc în sus;
Din fiecare floare îmi picură, în sânge
Câte-o secundă moartă, dintr-un timid apus...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să îmi apari în vis

Străbaţi neantul în lumina învierii
şi fiecare clipă o măsori in zeci de ani
porţi ca hlamidă veşmîntul îndurării
coroana zeităţii, o floare albă de castan

Te caut bâjbâind prin nopţi abstracte
întreb de tine printre licăriri de stea
eşti cu mine şi totuşi eşti departe
să îmi apari în vis e tot ce-aş vrea.

Dureri şi lacrimi încă neştiute
îmbracă haină de zorele
prin nopţi şi zilele ce trec tăcute
caut azi parfumul mamei mele.

poezie de Marioara Vişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Şi-acum mai eşti în mine" de Violetta Petre

M-ai adăpat iubite, ce sete-aveam în mine,
De ploile rebele, de vară şi de tine!
Şi cum mai creşte iarba în pielea de sub palme
Când palma ta-mi rămâne pe tâţe şi m-adoarme!

Acuma am în ochii deschişi, visări nebune,
Căci mă priveai cam galeş şi tandru pe păşune,
Ieşeau gingaş din fluier acorduri minunate
Iar eu oftam din suflet cu genele lăsate.

Sunt aripile ramuri ce înfloresc amurgul,
Cam mustrător la mine, gelos, se uită murgul
Şi buzele îmi tremur de o simtire pură,
Iubesc, dar condamnată-s pe veci să tac din gură.

M-ai adăpat iubite dar setea-mi este vie,
Mă copleşesc frisoane si simt o nebunie,
Că vreau să-mi strig iubirea ce-mi freamătă sub piele,
S-audă toată lumea, să urce pân la stele!

Îmi umflu tare pieptul şi strig s-auzi şi tu,
Sî-ţi fie clar iubite ce-ţi spun acuma: MUUUUUU!

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas... eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper, spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis, rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint, dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat, acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipire...

M-am risipit precum un ţărm în valul sidefiu,
Tu treci în umbra mea de jar, dar vai, e prea târziu.
Furtuni îmi ţes cărări de jad şi-n leagăn de argint
Mă pierd, alerg tăcut şi cad... şi braţele-mi întind...

Nimic nu-mi este cunoscut, în ceţuri rătăcesc,
Mă soarbe-n el un gol rotund... Aripi de vis îmi cresc!
Mă strigi, dar nu mai pot privi... privirile mă dor!
Pe alte căi îmi este dat să trec rătăcitor...

Acum sunt înger în apus... Demon n-a fost să fiu!
Tu m-ai gonit din iadul tău, acum e prea târziu...
Frenetic eu te-aş fi iubit, necuvincios de cast,
Dar sărutarea-ţi cu venin în suflet mi-a rămas.

Acum luminilor din jur, eu îngenunchi şi plâng,
Căci au ales din calea ta, să vreau, să pot să fug...
Din iadul tău nepieritor, să ştiu să evadez,
În alte lume să mă nasc, să am alt vis, alt crez.

Oh, demon, eu eram un mit, tu noapte de granit,
Dacă cu-adevărat ştiam, eu nu te-aş fi iubit...
Dar am crezut cuvinte dulci, atât de-nşelătoare
Şi prea târziu am înţeles că sufletul mă doare.

Himeră cu aripi de foc, te-ademenea tacit,
Eu poate n-am ştiut ca ea, iubite, să te mint...
Eu m-am pierdut în adevăr, iar tu în depărtare,
Sunt val îndepărtat de ţărm, lotcă pierind pe mare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce îmi doresc

Îmi doresc să fi aici,
Îmi doresc să mă-nţelegi,
Îmi doresc să te implici,
Îmi doresc să ma alegi,
Îmi doresc să-mi spui ce simţi,
Îmi doresc să îmi vorbeşti,
Îmi doresc să nu mă minţi,
Îmi doresc să îmi zâmbeşti,
Îmi doresc să mă saluţi,
Îmi doresc să nu eziţi,
Îmi doresc să mă săruţi,
Îmi doresc să fim iubiţi,
Îmi doresc să mă adori,
Îmi doresc să mă priveşti,
Îmi doresc să-mi dai fiori,
Îmi doresc să mă doreşti,
Îmi doresc ca să citeşti,
Îmi doresc să ştii ceva,
Îmi doresc să mă iubeşti,
Îmi doresc să fii a mea.

Îmi doresc să îţi vorbesc,
Nu-mi doresc să mă răneşti,
Îmi doresc ce îmi doresc,
Îmi doresc doar să citeşti.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată moartea izbăvitoare vine într-o singură priză

ca un fel de înainte de orice înainte
când încă nu ştia nimeni să nu ştie
durerea facerii şi desfacerii
martorul trecerii prin fiecare dimensiune
este punctul
de dinaintea hidrogenului
chiar de dinaintea oricărui dinainte
arderea creatoare de lumină
izvorul din care se adapă timpul
precum un bidiviu nărăvaş
între două curse de galop cu sine însuşi
..............................................
îmi doresc să vă povestesc
câtă tăcere este între două stele
dar nu am destule cuvinte
...............................................
din vis în vis
prin suprimarea realităţii
îmi doresc cerul acesta plin de stele vii
cu veşnicii şi infinit cu tot
dar şi fiecare apocalipsă
potopul dinaintea fiecărui potop
ca pe locul întâi la măsurat orizontul
asumat după fiecare miazănoapte
din toţi muşchii crescuţi pe carul mare
când încă avea rădăcini în pădurea raiului
înainte ca pământul să adăpostească iadul

la urma urmei
în golul dintre două cuvinte este atâta poezie
cât îţi poţi permite să accepţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

Îmi sprijin o tâmplă pe-un vis ce-mi şopteşte
Atâtea şi-atâtea cuvinte prin piept,
Încât mi se pare că-n inimă-mi creşte
Un vers nesfârşit, c-un final ce-l aştept.

Şi-mi sună cuvintele-acelea a clopot,
Şi bat darabanele-n sufletul meu
De parcă mi-e sângele-o mare în clocot
Pe care-s corăbii şi-n ele sunt eu

Legat de catarge cu lanţuri de teamă,
Cu ochii în sarea din creasta de val
Ce vine, şi urlă, şi parcă mă cheamă
Să merg în străfunduri pe-un pat abisal,

Să duc în uitare albastrul de Lună
Şi roşul de ziuă ce naşte-n amurg,
Să-mi fie doar apa dorinţa-mi nebună
Şi setea pe care în mine s-o scurg.

Îmi sună cuvintele-acelea a moarte
Şi-mi cântă a clopot, şi-mi urlă a val
Ce-mi creşte în suflet o ultimă carte,
C-un vers ce mă-ndeamnă să-i caut final.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mi-a ucis povestea

Ţi-am deschis cărări spre mine, să nu rătăceşti vreun pas-
Cineva, dar nu ştiu cine, le-a închis şi am rămas
Cu singurătatrea oarbă ce scânceşte pe la uşi
Într-un dialog de taină cu tăcutele păpuşi.

Mor cuvintele pe buze, ce nu mai zâmbesc de-un veac,
Am uitat să cânt din frunză, primăverile iar tac;
Îmi dau roată la ferestre, dar ferestrele le-nchid
Şi în cioburi de tristeţe şi în lacrimi mă divid.

În pustiul dintre ziduri amintiri încă dospesc,
Între file-ngălbenite, ochii-albaşti îmi zâmbesc;
Aş pleca-napoi în mine, dar nu ştiu cum să pătrund-
Drumu-i sinuos prin stâncă şi-i atâta de imund!

Viaţa mi-a ucis povestea dintr-un vis nevinovat,
N-am cerut nimic şi totuşi cruce grea am de cărat.
Când în jurul meu salcâmii ning cuminte dintr-un ram,
Eu mai port pe umeri iarna şi-n zăpadă mă destram.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept o lacrimă

A trecut puţin sau mult...
Eu simt că a trecut o vreme...
De când aştept să-mi spui, un
Te iubesc!
Cât încă limba ceasului se mai învârte.
Cât noaptea se rostogoleşte spre lumină
Şi încă soarele iubirii nu a asfinţit.
Eu îmi adun poemele pe buze
Şi-ţi spun că te ador şi
Te iubesc
Atât cât inima îmi va mai bate, aştept!
Şi clipa, se transformă în minut.
Iar un minut, devine veşnicie.
Aştept, dar nu ştiu ce aştept...
Aştept iubirea să mă-n vie?
Sau poate o eclipsă, sau un cataclism...
Aştept lumina? Aştept noaptea?
Nici eu nu ştiu...
Încă mă simt legat de tine.
Iubesc lumina, dar lumina-mi aşteptată
Se transformă-n moarte.
Aştept, aştept, dar de departe
Mă cheamă ademenirea beznei
Ce-mi este mai aproape!
Căci şi răbdarea s-a uscat în mine.
Aş vrea măcar ca lacrima
Să nu mai fie tristă!
Şi să mai creadă în iubire.

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plâng...

Mi-am adunat curajul în palma-‘mpreunată
Şi l-am trimis ca rugă, Lui, bunul Dumnezeu,
Prin noaptea dintre ani am mai trecut odată...
Singurătăţii rob, să-i fii... e-atât de greu.

Părinte sunt, dar fiii, îmi sunt plecaţi departe,
Nevoi, de alţii scrise, i-au dus printre străini
Eu am rămas aici... din când în când o carte
Mai pune câte-o veste, în viaţa mea cu spini.

Nu plâng, imi pun pe rană, speranţă şi tăcere,
Îmi caut alinarea... prin amintiri de ieri...
Dar sufletu-mi de mamă e-o mare de durere...
Şi-n palma mea, se sting, prea multe mângâieri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici iad, nici rai

Am obosit să te mai strig, iubite
Oricine ai fi fost, dar nu mai eşti.
Şi nici n-ai fost, am vrut doar să-mi citeşti,
Pe buze, adormitele cuvinte

Rămase undeva-n eter, ecouri
De aripi adunate într-un zbor,
Când tu, grăbit, plecai în urma lor,
Eu adunam, în urma ta, zerouri.

Şi m-am pierdut, cum toamna-şi pierde straiul,
Printre cuvinte. Să te-opresc, am vrut
Într-un poem cu noi, de început.
Dar n-am găsit nici iadul şi nici raiul.

De-aş şti că braţele-ţi îmbrăţişează
Un trup de Zee care te-a vrăjit,
M-aş risipi în neantul infinit
Şi n-aş mai ţine, noaptea albă, trează.

Şi vine înc-o noapte şi-ncă una;
(L-aş fi rugat, cândva pe Demiurg,
Când clipe goale, peste mine, curg
Să otrăvească stelele şi luna).

Se năpustesc flămândele coşmaruri
Când glasul sugrumat de neputinţi,
Scrâşneşte-atât de-anemic printre dinţi
Pierzându-se, o şoaptă, printre valuri.

Eşti prea departe să m-auzi, iubite
Iar eu sunt prea aproape de înec;
Adio, peste mine, ape trec,
Să nu-ţi faci griji, că mor aşa cuminte!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt singură, dar nu-i singurătate...

(prietenilor mei de pretutindeni, cu dragoste nemărginită!)

Singurătatea mea... mă-ncarc de vină, dacă mai strig şi mai suspin că-s anonimă...
Nu-i pe pământ, fiinţă cum sunt eu, iubită de poeţi şi Dumnezeu...
Şi nepoeţii-mi scriu şi mă alintă, când viaţa îndrăzneşte să mă mintă...
Şi florile, de-s necuvântătoare, mă mângâie, când plâng, cu-a lor culoare...
Şi ceru-i mai albastru şi senin, când îmi ridic privirea şi mă-nchin...
Şi marea, frământarea-şi domoleşte, să-mi strige, că refluxul mă iubeşte...
Şi iarba e mai verde când răsare şi îmi adapă trupul cu răcoare...
Când vântul se strecoară printre frunze, îi simt iubirea tremurând pe buze...
Şi Muza, pe un umăr, stă de-o viaţă şi să iubesc duşmanii mă învaţă...
Sunt singură, dar nu-i singurătate, când inima atâtor oameni bate,
Pentru poeme violete-n miez de noapte şi eu vă simt pe toţi, atât de-aproape...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingeri de-ntuneric

Te visez, uneori, şi mă-ntreb de eşti tu
tot cea care-a răspuns, mai demult, cu un "Nu"
la-ntrebarea: "De ce îmi faci visul un chin,
şi mi-l strici cu furtuni când e-atât de senin?"

Îmi tot spui că nu eşti, dar te simt, nu mă-nşel,
chiar de nevinovată-mi apari, eşti la fel:
ai aceeaşi răceală în suflet şi-n ochi,
ai privirea cu care se-aruncă deochi.

Nu te-aştept, dar îmi vii, nu mi-e frică, şi-mi e,
te-aş goni de-aş putea şi din vis, şi din... ce?
Nici nu ştiu cât, în viaţă, de-adânc mi-ai pătruns,
dar cu negru, prin mine, ştiu sigur c-ai uns

Şi tot caut lumina, îmi caut puteri
să încerc să mă curăţ, să fiu cel de ieri,
fericit, cum am fost, şi să nu mă gândesc
la nimic ce mi-ar face un rău, cât trăiesc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!