Cheie

A sosit un străin de undeva din vest,
La cureaua lui se legăna o cheie uşurel.
"Va deschide-o uşă undeva-n lume",-a spus.
"Trebuie," a adăugat el.

"Am călătorit amar de zile,
Până şi sufletul mi-i plin de praf, ehei!
Dar nimeni, desigur, n-ar turna o cheie
Care să n-aibă uşa ei."

"Poate-i o uşă din aur greu, masiv,
Dincolo de care-i palatul unui rege,
Cu nuferi şi cu păsări albe –
Pe-un lac frumos, se înţelege."

"Sau poate o uşă spre-o pădure
Spre-un loc sălbatic, magic, unde dimineaţa
L-auzi pe Pan cântând la nai
Şi – cine ştie? – i-ai putea zări chiar faţa."

"Cine ştie? – O, am călătorit pe mări atâtea,
Pe insule ciudate s-au perindat paşii mei!
Dar nimeni, desigur, n-ar face-o broască
Făr-a face şi cheia ei."

Ah, uneori aş fi dorit să se potrivească
La uşa unei căsuţe printre dealuri şi vâlcele;
Cu stăncuţe zburând sus pe cer, un plug
Şi nişte zarnacadele."

Străinul şi-a ridicat rucsacul,
Iar cheia s-a legănat şi-a strălucit.
"Trebuie să existe-o uşă pentru ea," a spus,
Şi-a plecat grăbit.

poezie de Hamish Maclaren, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marianne: Fanny vrea să ştie unde este cheia de la dulapul cu argintărie.
Elinor Dashwood: Cred că e la Betty. Dar la ce îi trebuie argintăria lui Fanny?
Marianne: Nu-mi pot imagina decât că poate vrea să numere piesele. Dar ce faci tu?
Elinor Dashwood: Pregătesc cadourile pentru servitori. Ai văzut-o pe Margaret pe undeva? Şi-a făcut un obicei din a se ascunde în cele mai ciudate locuri.
Marianne: Ce fată norocoasă. Măcar ea poate să scape de Fanny, ceea ce e oricum mai mult decât noi toţi suntem în stare.
Elinor Dashwood: Poartă-te cât mai frumos cu ea. De o săptămână nu i-ai spus nici măcar un cuvânt.
Marianne: Ba da. I-am spus "da" şi "nu".

replici din filmul artistic Raţiune şi simţire, scenariu de Emma Thompson, după Jane Austen
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea nu ştia

Ea nu ştia să potrivească cheia,
În chestii foarte simple se-ncurca,
Nu ştiu de ce? poate aşa-i femeia?
A vrut s-o potrivească şi pe-a mea.

Ea nu ştia... cu cheia ce să facă,
De săptămâni o ţine în vitrină,
Cu cheia asta, însă, nu-i de joacă,
I-a mea şi n-are-o pată de rugină.

Ea nu ştia... că-i cheia împăcării
Şi-n broască de o bagi, o răsuceşti,
O fi ajuns la limita răbdării,
Fără de cheie... nu poţi să iubeşti.

Ea nu ştia de ce mereu vibrează,
Dar îi plăcea sărutului s-o dea,
Cheia aceasta-i tot ce mai contează
Şi-am fost de-acord, s-o ţină numai... EA.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozia - a înţeles el din visul acela - este cea mai fără de speranţă închisoare, pentru că deţinutul se închide pe sine acolo. Pătrunde singur înăuntru, încuie uşa şi aruncă cheia printre gratii. Nu e silit de nimeni să intre. Şi nimeni pe lume nu ştie că e încarcerat acolo. Desigur, cine vrea să iasă de acolo poate ieşi, pentru că închisoarea se află în inima sa. Dar nu te poţi decide să pleci de-acolo. Inima îţi devine tare ca un zid de piatră. Asta este adevărata natură a geloziei.

Haruki Murakami în Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj, 3 (2013)
Adăugat de Iunia Bujiţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui şahist care şi-a dorit să ajungă campion

Ar fi nedrept ca el să nege
Că şi-a dorit s-ajungă "rege"...
Acuma este plin de bani
Şi-ajunse rege... la ţigani!

epigramă de Mihai Enachi din O antologie a literaturii gălăţene contemporane
Adăugat de Mihai Enachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubire spulberată

O floare de păpădie
s-a deschis de dimineaţă
când voios soarele-adie
şi o mângâie pe viaţă.

Şi pe câmpul înverzit,
multă vreme-a strălucit,
dorindu-şi mereu să stea
numai în lumina sa!

Dar, pe cer s-au adunat
norii care-au speriat
bănuţul ei aurit.
Chiar şi vântul a venit

din senin, fără de veste
şi-a făcut-o de poveste,
spulberând-o-n patru zări,
peste alte şapte mări.

Pufuleţ de păpădie,
tu, ce zbori din loc în loc,
cine soarta să ţi-o ştie
şi cine-i al tău noroc?

Cine te va prinde oare
să te-ascundă-n al lui sân?
O fi un om bun sau poate,
unul rău, chiar şi hapsân?

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru (14 februarie 2011)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să fii rege

Ca să fii rege peste animale, nu-i cine ştie cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Şi-atât.

Ca să fii rege peste păsări este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele, niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori, trebuie să scoţi la hotare mărăcinii şi spinii,
Şi, mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.

Ca să fii rege peste stele, trebuie să te aşezi printre luceferi-călător spre Orion,
Şi, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Şi fără tron.

Ca să fii rege peste ape şi vânt, trebuie să înveţi osanale, ca îngerii,
Şi să le-aduci pe pământ, alinare pentru lacrima orbilor din Valea Plângerii.

Ca să fii rege peste oameni, este mai greu decât toate altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei, învăţându-i ce-nseamnă a iubi, a ierta...

Dar, cel mai minunat este să poţi fi rege peste tine însuţi,
Atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsu-ţi.

Şi să încheiem înţelept şi frumos. Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos, când mergi pe drumul dintre rău şi bine.

În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.
Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hai, grăbeşte!

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus

poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.

unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.

nu ţi-am văzut pieptnele,
i-am spus.

poezie clasică de Charles Bukowski din Dragostea e un câine venit din iad (2007), traducere de Dan Sociu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De te simţi străin în lume

De te simţi străin în lume
Părăsit de ai tăi cei dragi
Nu te pierde-n deznădejde
Să nu-ţi faci singur necaz.

Nu uita că sus in ceruri
Ai un frate minunat
Şi El a trecut prin lume
Şi-a fost chiar crucificat.

El doreşte să fiţi prieteni
A murit şi-n locul tău
Nu mai sta străin in lume
Hai şi tu la Dumnezeu.

Nu uita, El te iubeşte
Cum nimenea n-ar putea
El îţi poate schimba viaţa
Cum n-o face nimenea.

Chiar de-ai fost în astă lume
Poate-un mare păcătos,
El te spala-n a Lui sânge
Căci aşa a spus Hristos.

Nu lăsa ca deznădejdea
Să te bage în mormânt
Căci atunci ai pierdut totul
L-ai pierdut pe Domnul Sfant.
AMIN

poezie de Elena Fărăgău (2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

toamna şi-a strâns lucrurile în valiza maro
şi pleacă departe nimeni nu ştie unde
face loc iernii cu tendinţe retro
tradiţii cu colinde pe străzi să abunde.

gânduri aleargă nebune care încotro
sar peste obstacole mari şi imunde
toamna şi-a strâns lucrurile în valiza maro
cântecul ciocârliei în sân îl ascunde.

pornesc de la capăt din punctul zero
străbătând labirintul cu cărările scunde
cumpăr de la târg fericiri angro
globuleţe pictate cu steluţe rotunde.

toamna şi-a strâns lucrurile în valiza maro
şi pleacă departe nimeni nu ştie unde.

rondel de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a sosit scrisoarea prin care prinţul îi scria regelui că el va fi eliberat cînd Gobborn şi Jack se vor afla în siguranţă acasă, regele şi-a dat seama că trebuie să încheie socotelile cu construcţia şi să-i lase să plece. La plecare Gobborn a spus: "Acum că Jack şi-a terminat treaba va începe să construiască un castel pentru înţeleapta lui soţie cu mult mai frumos decât al regelui." Şi, într-adevăr, aşa a şi făcut şi au trăit acolo fericiţi până la adânci bătrâneţi.

finalul de la povestea Gobborn Înţeleptul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisul, o patimă sau moft

El înghite litere, ronţăie cuvinte şi se hrăneşte cu poeme,
lumea se miră cum trăieşte din pagubă,
cum stă toată ziua şi noaptea la masa de fapt goală,
doar cu file albe, unele chiar scrise şi îngălbenite,
are şi o veioză demodată şi prăfuită
pe care o aprinde din instinct şi uită de ea.
Când oraşul doarme el priveşte pe geam
şi fumează o ţigară cu fumul făcut rotocoale.

Într-o noapte i s-a deschis uşa odăii sinilii,
toate hârtiile au zburat care încotro
şi nimeni nu s-a sinchisit să le adune,
nici chiar el.
A închis geamul şi s-a culcat îmbrăcat
de parcă a doua zi trebuia să fie în tranşee
să cucerească oraşul în care se simţea străin,

dar cine ar putea înţelege
cum se plimbă fantomele prin gândurile obosite,
dimineaţa fug şi rămân câteva cuvinte frumos scrise
pe o hârtie găsită în pat, cine ştie de când.

În rest spaţiul e nemişcat şi sumbru,
timpul trece pe lângă el grăbit.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec fără cheie

Cheia aceea
care încuia şi descuia sufletele
s-a pierdut
cine ştie în ce adâncuri
se află acum
zăngănind
la gâtul vreunui cal de mare.

păsările de pradă
poate că au luat-o
în ghearele lor ascuţite
şi au dus-o mai sus
peste nori
aproape de poarta raiului
ori
într-un moment de neatenţie
a căzut
prin crăpătura duşumelei
din camera mea
şi a descuiat dedesubtul casei
toate broaştele uşilor
ce dau spre răsărit.

un lucru însă este sigur
cheia aceea
acum
e de negăsit.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dumnezeu are o garsonieră în epifiza mea
de fapt e o cameră mică mică
cu pereţii de sticlă
să-i poată vedea
el dumnezeu
pe toţi trecătorii din capul meu
uneori mai coboară în inimă să bem o cafea
fiartă în graalul de care nu se desparte
suntem tovarăşi de singurătate
dar nu ne deranjăm vecinătatea
i-am promis de când s-a mutat
că nu trebuie să îmi plătească ceva
şi oricum nici n-ar avea de unde
fie vorba-ntre noi...
mă ajută în schimb la defrişat
în mod tacit
de pildă ieri mi-a curăţat din nou sufletul
de bălăriile crescute după atâtea inundaţii
nu mă-ntreabă de ce nu reuşesc
în viaţă prea multe
şi el e până la urmă un pustnic
deşi se îmbracă la modă
şi are un zâmbet fermecator
de la un timp construieşte ceva în epifiza mea
la secret
uneori îi aud rindeaua până dimineaţa
poate un cadou îmi zic
pentru buna convieţuire
cine ştie?
ar trebui să mă gândesc şi eu la un dar
de pildă să îi cedez toate încăperile
şi să mă mut în casa copilăriei
ar merita asta...
poate şi eu aş merita

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pneumonie

am pneumonie,
asistenta mi-a spus că n-am,
dar s-a uitat la mine şi nu ştia dacă să merg sau nu la un spital.
"sunt cazuri mult mai grave, respiră adânc!" mi-a spus
fără să ştie dacă am sau nu
pneumonie.

am vorbit cu-n medic despre problema mea
mi-a zis că aude o turbulenţă mică
apărută undeva-n plămânul stâng
sau poate de la inimă.

la chioşcul de ziare din capătul aleii,
unde se vând ţigări şi la bucată,
am alergat ca un copil
fără să-mi dau seama
că obosesc din cale-afară

am stat puţin şi am privit în jur
spunându-i vânzătoarei pe un ton scăzut:

"o ţigară, vă rog, să fie cea mai aromată!"
căci cine ştie, poate n-am să mai fumez vreodată,
răpus de pneumonie.

un tânăr cardiac, cum sunt şi eu de-a dreptul,
mi-a spus că trebuie să îngrijim de noi,
să observăm ce trebuie în oameni,
în stele,
şi în flori,

dacă avem sau nu

pneumonie

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al vieţii poem

Voi face un pod între mine şi mine
pentru cât nu m-am iubit
dar nimeni nu trebuie să ştie,
cum nimeni nu trebuie să vadă
umbra mea din ultima mea zi pe pământ!
îmi va mai trebui o singură zăpadă
să-i scriu vieţii un poem desăvârşit...
când nişte scări voi urca...
voi coborî o mie de scări
ori voi sări câte două, întristată!
Să nu pot muri s-ar putea!
dar dacă alerg pe-un câmp de lavandă?
numai poezia să nu-nchidă ochii înaintea mea
poate aşa-mi va creşte un cord în partea dreaptă!
voi trece încet... ca-ntr-un regal
peste curbura de ramuri numită arcadă...
până dincolo... din-co-lo...
infinit mai pierdută în abis
va ninge cernit şi voi pleca împăcată
c-am terminat al vieţii poem,
cu două inimi scris!
Nemaiştiind care din ele
va-ncepe pe-un rug sa ardă...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din Poeme noi, Amprente
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venus din Milo

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenând cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sânge când ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decât că "a spera înseamnă aproape a trăi"?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
"Le péché c'est le Grec", ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,
după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie?

Ei spun că un rege e nebun. Se poate. Cine ştie?
Ei spun că un rege e senil, albit de prea multele ninsori.
Ei spun că un rege e molâu şi că e bolnav la cap,
O păpuşă numai bună de manevrat cu nişte sfori.

Europa-i atunci locul lor de joacă, de hârjoană?
Azilul de nebuni, până vom afla că lumea e damnată?
E locul lor de fanfaronadă, de conferinţe-îmbăloşate,
Până vom descoperi că fiecare casă-i blestemată?

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragiată pe stânci sticloase

Camerele sinelui nu reuşesc să găsesc,
nici o cale de atac nu există
împotriva insistentului zgomot grotesc
şi-a durerii nedefinită, aristă.
Sunt în oboseala mea ca o carte cu pagini lipsă,
nepotrivită locului şi timpului,
de lumina unei tinere pierdută în eclipsă,
mângâiată cu dulceaţa lerului.
Nelinistită urmărind cine ştie ce oarbă speranţă
pe care timpul mi-o poate dezvălui,
caut odăile inimii mele văzută în conturanţă,
unde soarele intră surâzător dimineaţa,
şi pleacă inflăcărat spre seară, cu exuberanţă,
lăsând locul stelelor şi-a lunii să le lumineze faţa.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!