Sonetul 65

Bronz, piatră şi pământ şi mare-ntinsă
Se-nchină morţii, căci sunt trecătoare
Şi-atunci cum poate ea să fie învinsă
De frumuseţea care-i ca o floare?
Cum ar putea a verii briză pură
Să se opună când năpasta cade
Dacă nici piatra nu-i atât de dură,
Iar porţile de fier Timpul le roade?
Ce cugetare aspră! unde oare
Va pune Timpul scumpa nestemată?
Cine-ar putea să-l ţină de picioare
Ca să nu-i fure frumuseţea toată?

Nu poate nimeni, fără îndoială,
Dar dragul meu sclipeşte în cerneală.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul LXV

Când pietre nu, nici bronz, nici sol, nici mare,
Ci duhul morţii-n lume e stăpân,
Cum poate frumuseţea ca o floare
Să-nfrunte-atare uragan hapsân?
Cum să reziste-al verii iz ca mierea
Sub şocul unui aprig anotimp,
Când nemişcate stânci îşi simt căderea,
Şi porţi de fier se prăbuşesc sub timp?
O, gând cumplit! Unde s-ascundem clipa
De preţ, de timpul care-o face praf?
Ce mâini puternice-i vor frânge-aripa?
Frumseţea – cine-o va feri de jaf?
O, nimeni! Doar iubirea, prin minune,
Din negrele-mi cerneli nu va apune.
Şi-n adânc aruncă nesfârşite ploi.

poezie celebră de William Shakespeare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 13

O! Dac-ai fi doar suflet, dar nu eşti, dragul meu
Tu nu îţi aparţii aici când vieţuieşti;
De-acel funest sfârşit să te găteşti mereu
Şi chipul tău plăcut cuiva să-l dăruieşti,
Căci dacă frumuseţea ce ţi s-a împrumutat
N-o vei fructifica, din nou o să devii
Un sine, un biet suflet, de cum ai decedat
În loc cu chipul tău într-un urmaş să fii.
Şi cine s-ar uita cum casa se răstoarnă,
Când bunul gospodar cu grijă o păzeşte
Şi de furtuna aspră a zilelor de iarnă
Şi de mânia morţii ce totul pustieşte?

O! Doar risipitorii, dar dragul meu, cum ştii
Că ai avut un tată, şi fiul tău va şti.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti iubirea în a cărei frumuseţe chiar şi timpul îşi aşteaptă bătrâneţea! Vorbeşte-mi de frumuseţea ta fără formă, pentru că frumuseţea ta cu formă a fost încă de la naştere vândută timpului. Ce anume nu cere timp? Ce anume timpul nu poate atinge? În adevărata ta fiinţă chiar şi moartea stă în genunchi şi se roagă să moară. E atât de bătrână, a trecut peste ea atâtea milenii, atâtea veşnicii şi nu poate muri. Aşa că cere îndurare de la tine ca să o îngropi chiar în inima vieţii veşnice. De ce să-i refuzi mântuirea?:) Draga mea, eşti la fel de frumoasă ca şi inima sacrului însăşi. Tu eşti iubirea în a cărei frumuseţe chiar şi timpul îşi aşteaptă bătrâneţea! Dacă ai putea să te vezi aşa cum te privesc eu, ai ştii că nu poţi îmbătrâni şi muri niciodată! Nu-i aşa că tu eşti mai frumoasă decât frumuseţea?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 39

Cum să-ţi ridic acum în slăvi valoarea
Când tu eşti partea bună ce-i în mine?
Şi cum să-mi preamăresc singur purtarea?
Nu mă slăvesc când te cinstesc pe tine?
Şi-atunci mai bine să trăim departe,
Iar dragostea în noi să fie una
Ca în acest prezent ce ne desparte
Să-ţi dau ce meriţi tu dintotdeauna.
Absenţă! Ce tortură, ce mâhnire,
Dacă n-ai fi atât de înverşunată
Să-mi dai tot timpul gânduri de iubire
Ca să mă-nşele dulce vremea toată,

M-ai învăţa cum unul doi devine
Când laud omul care nu-i cu mine.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua mea...

E ziua mea, desigur, a mai trecut un an,
Acelaşi "eu", nesigur şi fără paravan!
Mă simt atât de mică în lumea asta mare,
Deşi n-am nicio frică, iar viaţa e-o splendoare!

Să nu mă crezi duală şi că mă contrazic,
Dar azi înc-o petală s-a dus, şi n-o ridic!
Şi, nu că n-aş putea, să mă aplec puţin,
Dar timpul, asta vrea, şi nu vreau să-l reţin!

Cine-ar putea să spună, că nu-i adevărat,
Că viaţa este spumă, iar timpul, împărat?
Eu nu cred în cuvinte ce-abundă în desfăt,
Căci cineva mă minte şi nu vreau să mă-mbăt!

Îmi plac florile, viaţa, un răsărit de soare,
Şi roua, dimineaţa, ce-mi saltă sub picioare!
Îmi place cum coboară şi soarele-n apus,
O pasăre ce zboară şi valul nesupus!

Vă plac pe voi, desigur, vă simt în jur mereu,
Dar astăzi, sunt doar singur, şi drumu-i doar al meu!
E ziua mea, iar ceasul arată ora trei,
Şi, singuratic, pasul, se pierde pe alei!

Dar frigul se coboară şi-n gând, te chem, te strig,
Accept, sunt o duală, şi-n fapt, mă contrazic!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 64

Când am văzut cum pietre funerare
Din vremuri vechi, distruse sunt de vreme;
Cum la pământ zac turnuri lucitoare,
Iar bronzul veşnic de teroare geme;
Când am văzut oceanul cum râvneşte
Ca ţărmul cel uscat să-l cucerească
Cum apa peste el se năpusteşte
Şi-l roade rău, dar el o să renască;
Când am văzut schimbările depline
Şi că ce-i sus precis se prăbuşeşte,
Ruina m-a învăţat să cuget bine
La Timpul ce iubitul îmi răpeşte.

Acest gând, mie, ca o moarte-mi pare
Şi plâng de teamă, căci voi pierde tare.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 22

Oglinda nu o cred că sunt bătrân
Cât sufletul mi-e tânăr ca şi tine,
Dar când pe chip văd brazde că-ţi rămân
E clar că moartea va veni la mine.
Căci frumuseţea care te-nveleşte
Este veşmântul inimii ce-o am,
Care la tine-n piept acum trăieşte,
Cum să nu simt că-s tânăr cum eram?
O! Dragul meu, să faci cum ţi-e mai bine
Dar eu-l meu pe tine te visează
Şi teafăr al tău suflet îl menţine
Aşa cum doica pruncul îl veghează.

Tu mie-n dar mi-ai dat inima ta,
Dar dacă mor, 'napoi nu o poţi lua.

sonet de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 48

Când am plecat la drum, prevăzător,
Eu după gratii pus-am orice fleac
Să pot să-l folosesc şi-n viitor,
Şi mâini perfide să nu-l aibă-n veac.
Dar tu eşti ca o piatră nestemată
Mă bucuri, dar acum mă simt mâhnit
Că fiind scump, a mea e grija toată
Să nu te fure hoţul nepoftit.
Însă pe tine-n cufăr nu te-am pus
Căci tu lipseşti, deşi te simt prezent
De parcă-n pieptul meu te ţin ascuns
Unde tu vii şi pleci în mod frecvent.

Dar şi de-aici, mă tem, vei fi furat,
De-aşa odor şi-onestul e tentat.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 51

Iubirea mea îi scuză încetineala
Calului lent, când plec de lângă tine.
Când te-am lăsat, ce rost are iuţeala?
N-o să schimb calul ca s-alerge bine.
Iar când mă-ntorc, ce vină are oare
Dac-a lui fugă este cam greoaie?
Eu îi dau pinteni, însă chiar călare
Pe vânt de-aş fi, mişcarea nu-i vioaie.
Nu-i cal cu jalea mea să ţină pasul
Şi-atunci dorinţa (ruptă din iubire)
Va necheza în goană din tot glasul,
Dar dragostea îl iartă de amorţire.

Căci la plecare-a mers cu greutate,
Însă spre tine fuge-atât cât poate.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea nu-i totul

Dragostea nu-i totul: nu-i carne şi nici măcar nu-i băutură,
Nici siestă nu-i, nu-i nici ţiglă care să te apere de ploaie;
Şi nici buştean nu-i, de care să te-agaţi să scapi de viitură,
Când coborând cu el, când cu el urcând pe creastă de puhoaie;
Dragostea nu poate împinge aerul într-un plămân bolnav,
Nici curăţa sângele, nici vindeca fractura unor coaste
Şi, totuşi, mii de oameni i-ar dărui lui Satan sufletul sclav
Pe loc, în schimbul unei infime promisiuni de dragoste.
S-ar putea ca-un ultim ceas de cumpănă, nevoilor datoare,
Ţintuită la pământ de dureri sau ţipând după-ajutoare,
Sau poate fiindcă nu văd o altă ieşire salvatoare,
Să-mi vând iubirea pentru-o zi de pace şi-un strop de alinare,
Sau să negociez amintirea-acestei nopţi pentru mâncare.
S-ar prea putea. Deşi, nu cred ca-aş putea. Aşa să fie oare?

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea

Îl voi deschide într-o zi, căci iată:
se-agită şi se zbate şi ar vrea
să-mi spună că-i doar suflet şi-ar putea
să plece-n lumea lui de altădată.

Dar cum să plece când pe-acest pământ
în urmă ar lăsa atâta jale,
iar calea presărată cu petale
s-ar poticni în piatra de mormânt?

Cum ar putea s-ascundă în uitare
tot ce, timp de o viaţă, a creat
atât cât trupului de veghe-a stat?

Nu-i voi deschide. Liber la plecare
va fi când nu voi şti, căci eu i-am dat
doar trupul ce, o vreme,-a luminat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş putea scrie frumuseţea ochilor tăi...

citat celebru din William Shakespeare
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre simulările iubitei imaginare

Ea simulează atît de bine dragostea
ai putea să juri că e dragostea însăşi
şi poate chiar şi este
de aceea el se îndrăgostea de ea încontinuu
şi îi spunea tu eşti dragostea, dragoste
ea râdea, îl iubea şi apoi se cufunda în tăcere.

Ea simulează atât de bine ploaia
când o întâlnea trebuia automat să îşi deschidă umbrela
ea râdea în aversă, îl privea torenţial
şi apoi se cufunda în tăcere.

Ea simulează atât de bine frumuseţea
că, nu se ştie cum, devenise frumoasă fără să ştie
încercase de câteva ori să îşi dea jos masca frumuseţii
dar era propria-i faţă
şi nu se putea elibera din capcana frumuseţii
fără a se mutila iremediabil.
De aceea, poate, de câte ori îi spunea că e frumoasă
ea se repezea la prima oglindă care îi ieşea în cale
şi se cufunda în tăcere.

Ea simulează atât de bine
dragostea
ploaia
frumuseţea
fără să ştie că, de fapt, dragostea, ploaia, frumuseţea,
simulează atât de bine chipul ei.

poezie de Iulian Tănase din Iubitafizica (2013)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu eşti ploaia

Dacă nu eşti ploaia, dragul meu,
Fii pom încărcat de roade, fii pom,
Iar dacă nu eşti pom, dragul meu,
Fii piatră îmbibată cu umezeală, fii piatră,
Iar dacă nu eşti piatră, dragul meu, fii lună
În visul celor pe care-i iubeşti, fii lună.
(Cuvinte spuse de o femeie la funeraliile fiului ei).

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 60

Aşa cum valuri vin peste prundişuri
La fel minute se grăbesc să treacă
Şi curg la vale ca în repezişuri
Trudindu-se cât pot să se întreacă.
Un nou-născut ce iese la lumină
Se-ndreaptă încet spre-a lui maturitate
Eclipse rele soarta i-o domină
Şi Timpul, care-a dat, îi va lua toate,
Căci va păli a tinereţii floare
Şi riduri va săpa pe mândra frunte
Hrănindu-se cu lucruri trecătoare
Ce coasa lui nu pot să o înfrunte.

Şi totuşi versul meu timpul sfidează
Căci te slăvesc, când el te ruinează.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi spre nimic

Va veni şi acel timp,
Al tăcerilor imense,
Când trifoiul de pe câmp,
Nu voi şti când înfloreşte.

Nu voi şti poate nimic,
Nici cum creşte firul ierbii
Şi din locul din pământ,
Nu voi şti cum urlă cerbii.

Va veni şi acel timp,
Al tăcerilor profunde,
Fără gându-mi recitând,
Din poemele nocturne.

Şi-atunci linişte şi pace
Şi-atunci gloduri de pământ
Mă vor legăna în braţe,
Fără braţele să simt.

Cine ştie cum va fi,
Când sub pleoape va fi negrul,
Poate negrul nu va fi
Şi nimicul va fi zeul.

Poate e adevărat
Şi doar sufletul trăieşte
Şi lăsând trupu-mi uscat,
Va trăi altă poveste

Îmi e greu să mă gândesc,
Când va fi să fie timpul,
Singur să mă părăsesc,
Să m-amestec cu nimicul.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş putea...

Ce-aş putea eu oare, oare ce-aş putea
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu de partea mea
Ce-aş putea eu una pe acest pământ
Daca n-ai fi, Doamne, lângă mine, Sfânt?...
Cum aş face faţă ceasului cel rău
Dacă nu m-ar ţine un cuvânt de-al Tău?
Ce comori de vise aş putea să-adun
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu atât de bun?...

Ce-aş putea eu, oare, să zidesc aici
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu ca să ridici...
Care flori din câmpuri le-aş culege eu
Fără indurarea Ta de Dumnezeu.

Şi prin ce putere aş putea lupta
Dacă n-aş primi-o chiar din mâna Ta?
Aş putea-n lumină să mai cresc un pic?
Fără Tine, Doamne, n-aş putea nimic...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, între pământ şi cer

Undeva, între pământ şi cer
Sufletul meu rătăceşte stingher
Şi se zbate şi încearcă a şti,
Unde mai bine s-ar putea odihni.

S-ar duce în cer, mai bine să-i fie
Durerea s-o uite, cum vântul adie
Dar cum ar putea să lase pământul
Când tot ce iubeşte îi macină gândul

De vorbă eu stau, cu sufletul meu
Încerc să-l ajut, să-l feresc de ce-i rău
Un sfat am să-i dau, pe pământ să mai stea,
Iubirea s-o lase în inima mea

Să o pot împărţi cât încă trăiesc
S-o primească în dar, toţi pe care-i iubesc
Să rămână cu ei după ce voi pleca
Amintire să fiu, eu... şi inima mea!

poezie de Elena Bulancea (10 decembrie 2018)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să nu iubesc

Cum să nu iubesc
Cum aş putea să nu iubesc
Chemarea nopţilor târzii,
Când între vise te aştept
Şi tu-mi eşti steaua căpătâi.

Cum aş putea să nu iubesc
Chemarea zorilor de zi,
Când cu săruturi te trezesc
Şi tu de gâtul meu te ţii.

Cum aş putea să nu iubesc
Sărutul ce mi-l dai trecând,
Ce altceva să-mi mai doresc,
Eu te iubesc şi-n al tău gând.

Cum aş putea să nu iubesc
Privirea ta şi ochii plini,
În lumea lor mă regăsesc,
În lumea lor aş vrea să vin.

Cum aş putea să nu iubesc
Sărutul tău nepământean,
Căci buzele-ţi sunt dar celest,
Mereu doresc ca să le am.

Cum aş putea să nu iubesc
Potecile ce paşii-ţi poartă,
În viaţa ta vreau să păşesc,
Să-ţi dăruiesc iubirea toată.

Cum aş putea să nu iubesc
Parfumul tău ameţitor,
Eu când îl simt, înebunesc,
De-al tău miros, eu vreau să mor.

Cum aş putea să nu iubesc...

poezie de Mihail Coandă
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!