Frunza

Tremură frunza de frică
Şi e galbenă la faţă
Fiindcă dis-de-dimineaţă
De pe ram simte că pică.

Toată vara, ca o doamnă,
A fost mândră şi îngâmfată
Nici nu s-a gândit vreodată
Că se va usca la toamnă.

Dar răcoarea o cuprinde
De la vârf până la bază,
Timpu-încet o devorează,
Şi-umbra morţii se întinde.

Alte frunze ofilite,
Care stau pe jos grămadă,
O privesc cum stă să cadă
Oarecum neliniştite.

Doar un lucru se mai poate
Când o frunză e uscată,
Ca în clipa întunecată
Să cadă cu demnitate.

poezie de Octavian Cocoş (3 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

O frunză căzută jos

O frunză căzută jos
nu mai urcă unde a fost.
O frunză căzută-n vale,
vântul o poartă pe cale.
O frunză căzută jos
nu mai este de folos.
Este galbenă ca ceara,
nu mai e verde ca vara.
La frunza căzută jos
drumul e anevoios.
I se pare mult prea mare
şi în zbor, şi pe cărare.
Odată căzută jos
din drum nu s-a mai întors.
Pe creangă n-a mai urcat
fiindcă pomul a îngheţat.
Căzută-n mijloc de drum
îngheaţă şi ea acum.
Iarna peste ea coboară,
sortită e ca să moară.
Peste ea zăpadă cerne,
eternitatea se aşterne.

poezie de Dumitru Delcă (11 decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Detaşare absolută

Stau şi privesc
Cum lumea se frământă
Cum toţi sunt trişti şi fără chef trudesc
Cum astăzi şi speranţa pare frântă...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum unii mor de foame
Cum alţii tot mai mult se îmbogăţesc
Cum pe Pământ sunt mii şi mii de drame...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum încă sunt războaie
Cum inimile încet se împietresc
Cum nici iubirea nu le mai înmoaie...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum ne-avântăm spre stele
Cum sume mari de bani se cheltuiesc
Cum unii au ajuns doar os şi piele...
Stau şi privesc.

Stau şi privesc
Cum mulţi se nasc şi mor
Cum alţii fără niciun rost trăiesc
Cum viaţa trece iute ca un nor...
Stau şi privesc.

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare...

- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...

poezie celebră de George Bacovia din Plumb (5 octombrie 1916)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza

Ai... frunză galbenă,
Ceas desfrunzit
De ce vrei tu să cred
Că toamna a şi venit.
Ieri iubita mi-a spus târziu-
Vezi tu codrul cel veşnic viu
Vara noastră se va sfârşi
Când galben de tot va fi.
Codrul verde şi-adânc era
Şi-avea umbra de catifea
Şi-n tot codrul, sub cerul clar
O galbenă frunză doar.
Pentru galbenul ei noroc
Nu văzu pe pământ alt loc
Decât inima mea râzând
Şi-n ea mă lovi căzând.
Ai... frunză galbenă,
Ceas desfrunzit
De ce vrei tu să cred
Că toamna a şi venit...
Ai... frunza galbenă
Ai... glasul tău
Ai... frunză galbenă
Ca visul rău...

poezie de Dan Verona
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Efes

La Efes, printre ruine
Ce-au dormit mult timp uitate,
Simt c-am fost mereu cu tine,
Chiar şi în Antichitate.

Ne plimbăm printre coloane
Strâns ţinându-ne de mână,
Te-admiră zeci de persoane,
C-ai un aer de stăpână.

Văd statuile frumoase
Dezbrăcate jumătate,
Dar deşi sunt numeroase
Eşti mai mândră decât toate.

Şi-a lor marmură sculptată
Ce luceşte în lumină
Este mai întunecată
Decât pielea ta cea fină.

Şi iar mă cuprinde teama,
Cum se întâmplă mai mereu,
Să nu-şi dea şi turcii seama
Că eşti piesă de muzeu.

Fiindcă mare-ar fi povara,
Nu este niciun secret,
Să vin să te văd doar vara,
Şi-atunci numai cu bilet.

poezie de Octavian Cocoş (13 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adierile de toamnă

Peste mica mea livadă
îmbrăcată ca o doamnă,
Brumele încep să cadă,
semn că vine mândra toamnă.

A căzut din pom o poamă,
lângă ea o frunză moare.
Adierile de toamnă
dau grădinilor culoare.

Alte frunze ce-s surori,
nescuturate de vânt,
Cad şi ele peste flori
aşternute la pământ.

Mărunt se scutură un nor
peste frunzele căzute.
Coboară iarna-încetişor
de pe crestele de munte.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Partenerii paradisului

- Bună seara, doamnă.
- Bună seara, domnule.
- Vă privesc până sub inimă, doamnă.
- Ştiu; dar şi eu vă privesc, domnule.
- Vă cunosc şi urna de veci, doamnă.
- Nicio grijă, şi eu vi-o cunosc
pe-a dumneavoastră, domnule.
- Mă enervaţi cumplit, doamnă.
- Şi dumneavoatră, nu mai puţin, domnule.
- Înseamnă că nu se mai poate face
nimic, doamnă.
- Desigur, domnule. Acesta e şi rostul
egalităţii dintre noi, dragă domnule.
- Nici să trăim, doamnă?
- Nici. La ce bun, domnule?
- Nici să murim, doamnă?
- La ce bun, domnule?
- Nici să vă las să trăiţi, doamnă?
- La ce bun, domnule?
- Atunci... vă ucid, doamnă!
- La ce bun, domnule?
- Dar eu sunt un geniu, doamnă?
- La ce bun, domnule?
- Vă asigur că sunt nebun, doamnă!
- La ce bun, domnule?
- Daţi-mi un "Do" de jos, doamnă...
- Aveţi un "Do" de jos; muriţi liniştit,
domnule!

poezie de Ion Crânguleanu din Riscul certitudinii (1985)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe de toamnă

Cu mătura în mână
Priveşti acum pe stradă
S-au scuturat copacii
Şi-s frunze o grămadă.

Iar gândurile-n minte
Din nou încep cu cearta
Şi măturând la frunze
Îţi blestemi aspru soarta.

Puteai să fii o doamnă
Distinsă şi cu fală,
Însă ai fost săracă
Şi nu ai mers la şcoală.

Şi ai trudit de mică
Să îţi ajuţi părinţii
Azi sufletul îţi plânge,
Nu te aud nici sfinţii.

Ţi-a cam trecut şi vremea
Aproape eşti bătrână,
Oftezi şi cânţi cu jale,
Doar frunzele te îngână.

poezie de Octavian Cocoş (12 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă nudă

Altă toamnă se aşterne,
Frunze cad prin vii grămadă,
Numai evelor moderne
N-are ce să le mai cadă.

epigramă de Dorina Şovre din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau să cadă

Ploaia moare de-ntristare
A ei haină n-o-mbracă;
Vara cu a ei căldură
Cade-n fund, pe promoroacă.

Am găsit un bob de rouă
Colo-n suflet, se mai zbate,
Şi-are forma, bună, nouă,
De tristeţe. Mă abate

De la frumuseţea dusă
În pustiul vieţii dure
Acum văd şi cum e pusă.
Stau să cadă... glasuri sure.

poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Carla Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca nişte pene
adiate uşor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Şi noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine ştie când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
ameninţători şi reci, hotărâţi să-i
strice coafura.

Nu i-am observat nici faţa,
nici gura.
Parcă-i cunoşteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
că nu şi-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soţia, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
şi cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Priveşti pe geam cum cad frunzele.
Nu vezi că de frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, şi… Toate mă dor.

- Lasă nevastă că mâine,
îţi iau eu carne şi pâine.

Hai în braţe să te strâng,
că începe să-mi fie dor.
Să-ţi încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald şi ţi-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad şi-au mai căzut
şi, cine ştie câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea şi noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar faţa mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Aşa-i viaţa trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
aşa cădem şi noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Şi frunza noastră
o să cadă, dar...
Aş vrea… Nu prea curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză ruginie

Frunză, frunză ruginie, cine dorul tău îl ştie,
Înţelege de ce pleci pe ape şi pe poteci!

Frunză, ruginie doamnă, vine-n zborul tău o toamnă
Mănoasă şi generoasă şi se cuibăreşte-n casă!

Pică-n zborul tău alene, vara, adormind pe gene.
Pică visele brumate, la pământ, înspăimântate!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul leagă stelele în ciorchini ciudaţi

pe o boltă sub care se adună greierii să cânte ca la nuntă
iar eu mă tot întreb cum doamne-iartă-mă nu cad grămadă
poate coapte poate sătule de atâta răsucit
dar cine să-mi răspundă
în catedrala asta nu trag clopotul niciodată
nici de funie nici de limbă
nici în dungă nici la sărbătoare
poate de teamă să nu cadă galaxiile
cum se prăbuşesc zăpezile în lipsa frigului
din vârful muntelui până pe fundul oceanului
acolo unde nicio stea nu poate lumina
de atât adânc

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit toamna

Cad frunze ruginii şi se aştern covor
Sub paşii mei foşnesc ca şoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, pluteşte un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

E toamnă şi pustiu, şi parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un poliţist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.

Un nor mare şi gros se-apropie grăbit
Şi ploaia va cădea din ceruri negreşit
Iar soarele s-a dus uşor spre asfinţit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.

Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaţ la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.

Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Şi parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.

poezie de Octavian Cocoş (4 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pas in pas,frunza in frunza

Treci pe lângă mine tăcut
Uiţi ţinta. O atingi cu vârful buzei
Pas în pas, frunză în frunză aşterni…
Vânt de gând alunecă-n palmele mele
Să fi fost oare părere?
Sau poate o lumânare aprinsă,
Tăiată în clipa strălucirii?
O singură dată suflând s-a stins.
Repetabilă singurătate eu, lumina,
Tu, plecând pas în pas, frunză în frunză…

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza buclucaşă

Nuţi şi cu frunzuliţa
Vâlvă fac, ea ne zâmbeşte,
Nu se sperie domniţa,
Toacă banii cum pofteşte.

Nu conteaza că e criză
Şi bugetu-i pe butuci,
I-a făcut pe toţi remiză,
Fac la gură toţi clăbuci.

Spumegă rău cârcotaşii,
Este mare tărăboi,
Se dau mari, toţi fac pe aşii
Şi cu Nuţi dau război.

Astfel, fără nici un chior,
Nuţi-şi face promovare,
Mai aruncă un oscior
Cârcotaşilor mâncare.

Clar, "succesul" o să iasă,
Frunza o-nghiţiră toţi,
Cârcotaşii cad în plasă,
Latră ca nişte roboţi.

Frunza şi cu beţişorul
Varsă valuri de cerneală,
Cum deschid televizorul
Toţi se iau la păruială.

Toată noaptea, toată seara,
Ziua în amiaza mare
Frunza dur o scuturară,
Am ajuns la disperare.

Teamă-mi e să mai privesc
În dulap sau frigider,
S-ar putea ca să găsesc
Frunza stând în raft stingher.

Toţi o toacă şi-o condamnă
Frunza asta-afurisită,
Trag nădejde că la toamnă
O să cadă ruginită.

poezie de Mariana Dobrin (2 august 2010)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu sufletul

Un lucru drept, rămâne drept
Aşa-i şi omul înţelept
Nu-l schimbă nici chiar băutura
Sau fetele ce au dulce gura.

Toate-s pentru el ca vântul
Şi se schimbă tot ca gândul
N-ai cum să mori crezând în vise!
Când sufletele stau aprinse.

Când nimic nu mai contează
Nici un om nu mai visează
Omenirea nu se schimbă
De-ar vorbi aceaşi limbă

Mereu cade în păcat
Cu sufletul ei s-a jucat
Şi de ce sa nu mai cadă?
Ca-n iad nu mai stă la coadă...

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criticilor mei (după Eminescu)

Multe frunze gălbenite
Stau să cadă veştezirii
Dar crezându-se-nverzite
Se agaţă scai, gândirii

E uşor a spune multe
De nimic nu poţi a scrie
Dacă ai un strop de minte
Înşira-vei pe hârtie

Dar când sufletul se-agită
De tristeţuri şi necaz
Iară teama se arată
În inimă şi pe-obraz

Ca şi frunzele în mugur
Cată la lumina zilei
Vor intrare-n cel tezaur
În cuvintele-omenirei

Pentru-a ta tristeţe lungă
Şi-al vieţii tale necaz
Până unde va s-ajungă
Grosul tău palid obraz?

Ah! şi repede-ţi năzare
Că tu ştii tot adevărul
Cine să-ţi mai dea crezare
Omul nu, poate doar cerul?

Critici voi, veştede frunze
Care nu aţi înverzit -
Prea uşor să spuneţi multe
Fără să le fi gândit.

poezie de Bertoni D. Albert, după Mihai Eminescu (1 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima frunză

E vânt şi e frig şi e toamnă târziu
Când ultima frunză pluteşte doinit,
În clipe de zbor, spre un pat ruginiu
Al celor de ieri, cu destin împlinit.

Nu simte tristeţe, nu simte nimic,
Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva,
Un rest de putere, un suflet mai mic,
E încă în ea şi-o îndeamnă să stea

Deasupra de patul de frunze surori,
S-aştepte un timp, să amâne cumva
Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori
Şi, poate, să afle ce este cu ea,

De ce să aştepte sau ce ar putea
Să facă, în starea în care-a ajuns,
Să fie-mpăcată, să poată pleca...
La toate acestea ar vrea un răspuns.

Doar vântu-nţelege şi-o suflă uşor
Spre una din crengile unui copac
Crezând că îi face un mare favor
Lipind-o de stropii de apă ce zac

În frig ce le-ngheaţă destinul de-a fi
Din nou, picături de izvor sau de nor.
Se bucură frunza: mai are o zi
În care s-aştepte. Dar frunzele... mor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!