Poem de iarnă
El a venit de departe și nici n-a ajuns bine
că a plecat încă mai departe:
a stat doar cât să facă
din apele adormite ale inimii mele poticnite
un murmur de silabe, trezind dimineața.
Ca toți oamenii care împart
viața lor cu lumina,
era foarte inocent, el a adus din locul
unde se născuse
fervoarea lucrurilor care aparțin mării.
N-am cunoscut veselie mai pură
decât cea care era în pietrele
umede-ale ochilor lui
și care mai dansează și acum în flăcările
fiecărui colț al acestei case.
Spre seară, cântecul
unei pasăruici și vântul spuneau
același lucru: nu lăsa pârjolul
deșertului să-ți invadeze inima.
Iar asta fără ca tu să prinzi măcar de veste.
poezie de Eugénio de Andrade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre inimă
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre somn
- poezii despre seară
- poezii despre poezie
- poezii despre ochi
- poezii despre muzică
Citate similare
Se gândi la ceea ce învățase, la ceea ce fusese ea odată și la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase și încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greșeli, care uneori plângea lunea dimineața sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viața ei și care găsea dificil să se dea jos din pat dimineața pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă și se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care știa ce înseamnă iubirea adevărată și care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, și să-și facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o așteptă mai departe, știa că trebuie să-și deschidă inima și să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.
Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- citate despre timp
- citate despre viață
- citate despre iubire
- citate despre zile
- citate despre sfaturi
- citate despre serviciu
- citate despre prostie
- citate despre noapte
- citate despre inimă
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Unde mi-a dispărut frontiera?
Nu e drept! Greșit, greșit, greșit!
Întreaga peninsulă coreeană s-a transformat în Seul.
Oh! E patria strălucitoarelor mii de events,
dar și eu, și tu, noi toți luăm chipul New York-ului.
Devenim un fel de hub, o făcătură de hub.
Dar vă spun: am ajuns să fim cele mai urâte și
nerușinate centre.
Locul în care cândva noi am cunoscut ce este tristețea,
locul din îndepărtare,
locul de unde nu am putut pleca până când de unde,
într-un final, am plecat
după ce am fost ținuți pe loc, ținuți pe loc,
duna de mâl a inimii mele,
locul senin unde, o dată la doi ani, gutuii înfloreau
locul de acum zece ani ce arăta neschimbat și după zece ani,
locul în care am locuit împreună cu străbunica
și străbunicul
pe care niciodată nu i-am văzut, dar care trăiau
în rama oglinzii încețoșate a mamei,
locul în care nici măcar în vis nu există trecutul tatălui,
locul în care un tată fără minte ara câmpul străbun
când se lăsa întunericul,
locul în care adevărul sălășluia la sat,
locul în care tu adormeai când adormeam și eu,
locul în care unchiul pe care-l credeam mort s-a întors
în viață, locul în care banii pe arendă zdrobeau oasele în raport
de trei la șapte,
locul în care oamenii mureau închizându-și ochii,
pentru că nu aveau putere să-i țină deschiși,
locul în care oamenii cu nas mic și pomeți ridicați
îndurând o sărăcie feroce,
făceau plecăciuni în fața spiritelor morților, în ritualurile
ancestrale,
locul în care planurile pe o sută de ani nu aveau
nici un rost,
locul în care oamenii stăteau împreună în zilele ploioase,
locul în care dacă cineva murea toți îl boceau,
locul în care Kim era unchiul lui Jang,
locul în care Kim și Eul erau veri,
locul în care domnul magistrat nu venea niciodată,
locul în care, în nopțile cu lună plină, imensă,
cineva ascuțea un cuțit de bucătărie și sfârteca cu el
carnea văzduhului,
locul în care sensul își ținea plecat capul în fața
non-sensului,
locul pe care l-am lăsat în urma noastră...
Unde mi-a dispărut frontiera?
poezie de Ko Un
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre timp, poezii despre moarte, poezii despre întuneric, poezii despre zile, poezii despre visare, poezii despre vară, poezii despre tristețe sau poezii despre trecut
Cândva lumea era perfectă
Cândva lumea era perfectă,
Iar noi convinși că așa va fi mereu.
Eram fericiți în acea lume,
Apoi ranchiuna a început să bombăne-n mintea pământească.
Apoi a apărut, grăbită, Îndoiala cu capul ei de spini.
Și-ndată ce Îndoiala a rupt plasa
Tot felul de gânduri drăcești
Au sărit dincoace prin ea
Am distrus lumea care ne-a fost dată
Pentru iluminarea noastră, pentru viață
Pietrele geloziei, pietrele
Fricii, ale lăcomiei, ale invidiei și-ale urii
Au stins lumina.
N-a fost nimeni fără o piatră-n mâna lui sau a ei.
Ne-ntorsesem acolo,
Exact în locul de unde-am plecat.
Ne izbeam unul de altul
În întuneric.
Și nu mai aveam un loc în care să trăim, de vreme ce n-am știut
Cum să trăim împreună unii cu ceilalți.
Apoi unuia dintre cei care se poticniseră i-a fost milă de cineva
Și-a împărțit cu el o pătură.
O scânteie de omenie a aprins o lumină.
Lumina a deschis o ferestruică-n întuneric.
Toți lucrau împreună pentru a construi o scară.
Un om din Clanul Vântului a urcat primul în lumea următoare...
Și-apoi celelalte clanuri, copiii acelor clanuri, copiii lor
Și copiii lor, pe tot parcursul timpului
Până acum, în lumina acestei dimineți, până la tine.
poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre început, poezii despre perfecțiune, poezii despre mâini sau poezii despre invidie
Toți oamenii își doresc să trăiască fericiți: când însă vine vorba să vadă deslușit ce anume le face viața fericită, privirea li se încețoșează;și departe de a dobândi ușor o viață fericită, cu cât este mai nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare și-o îndepărtează, dacă a rătăcit cumva drumul. Mai întâi ar trebui să hotărâm care este acel lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne putem îndrepta cel mai iute spre el;pe parcurs, dacă se dovedește a fi calea cea bună, vom înțelege cât înaintăm cu fiecare zi și cu cât suntem mai aproape de locul unde ne împinge o dorință naturală. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul și strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcții, viața ni se va irosi între drumuri rătăcite și se va scurta, oricât ne-am strădui din răsputeri zi și noapte.
Socrate în Despre viața fericită
Adăugat de Vergiliu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate de Socrate despre viață, citate despre fericire, citate de Socrate despre fericire, citate despre dorințe, citate de Socrate despre dorințe, citate despre superlative, citate de Socrate despre superlative, citate de Socrate despre noapte, citate despre cercetare sau citate de Socrate despre cercetare
Toți oamenii își doresc să trăiască fericiți: când însă vine vorba să vadă deslușit ce anume le face viața fericită, privirea li se încețoșează; și departe de a dobândi ușor o viață fericită, cu cât este mai nerăbdător cel care se avântă spre ea, cu atât mai tare și-o îndepărtează, dacă a rătăcit cumva drumul. Mai întâi ar trebui să hotărâm care este acel lucru spre care năzuim, apoi să cercetăm pe ce cale ne putem îndrepta cel mai iute spre el;pe parcurs, dacă se dovedește a fi calea cea bună, vom înțelege cât înaintăm cu fiecare zi și cu cât suntem mai aproape de locul unde ne împinge o dorință naturală. Câtă vreme însă rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul și strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcții, viața ni se va irosi între drumuri rătăcite și se va scurta, oricât ne-am strădui din răsputeri zi și noapte.
citat celebru din Socrate
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!
Decât să mă prefac că trăiesc
mai bine fărâme de carne pe un caldarâm egal
gunoi menajer împrăștiat spre gloria salubrității
hrană pentru ciori și pescăruși de trotuar
așa că renunț la barierele bunului șimț
și-mi las inima să zburde de nălucă
din frunză-n stâncă pe o floare de colț
oricum libertatea aceasta televizată nu e decât o constrângere
din ce în ce mai oficială
din ce în ce mai patentată
de toți idioții care se privesc în oglindă
atunci când declamă la ceas de seară idealuri despre idealuri
iar decât să cad în vraja străzii anonim
mai bine nenăscut sau mort în șoaptă
cât să nu mai conteze niciodată speranța
tîrfa asta idioată care încă mi-o trage
cu seninătatea unei nimfomane
iar dintr-un ochi de uragan domestic
doar pașii tăi vor răsuna etern
pe cristalul mințit al ferestrei liberei prăbușirii
pe care mi-am întins cu grijă timpanele
spre a-mi asculta atât de firesc
țipătul de naștere
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre uragane, poezii despre televiziune, poezii despre stânci, poezii despre naștere sau poezii despre libertate
Lupii albi
A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a ști,
au apărut ființe mai ciudate
la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce știa din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
și c-ar putea pe oameni să-i ajute.
N-au fost mirați să vadă patru frați
venind spre ei încrezători, în seară,
și nu s-au arătat înfricoșați
de-nfățișarea lor... altfel, bizară.
Atât de tineri, îmbrăcați în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea și mai cumplită.
Cu dinții lor puteau să facă praf
și să trimită înspre veșnicie
dușmanii ce-ar veni, porniți pe jaf,
sau hoții de pământuri și-avuție.
Curând, chiar regele i-a invitat
să-i țină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.
Au apărat regatul și pe daci,
și-au fost iubiți cum regii, niciodată,
n-au fost apreciați de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.
Și-n țară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,
Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească țările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.
Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veșnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre monarhie, poezii despre alb, poezii despre lupi, poezii despre încredere, poezii despre vecini, poezii despre tinerețe, poezii despre sărăcie sau poezii despre supărare
Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut
nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două nașteri
și o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
și paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-și aștepta spirala
apoi
ca și când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai știut nici măcar el
de unde începuse
și nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi și întrebarea
poate si filosofia
dar cum era așa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viața
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropați aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre păsări, poezii despre zahăr, poezii despre verde sau poezii despre sărut
Vorbe fără obârșie
Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfășoară de dimineață
Ce îți folosește să fii atât de zălud și de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e liniște, sub cireș și sub stele
viața însăși este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmărește când miroase praful de pușcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche și pentru zeițele pasăre o să spun acum ghicitoarea
și pentru potârnichea
care m-a născut
și
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică și se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe și mult
e devreme)
(și timpul și spațiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste brațe și mă cufunzi în lumină
și asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic și durabil în lume
viața e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanțe și fără vestă-antiglonț
îmi
beau
liniștită
cafeaua
și din toate acestea nu putem ști aproape nimic nu vom înțelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
și zeițele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
și-atât
din care nu se naște nimic
atât a rămas
pe aici
și când moartea cade în fund ca un bătrânoi.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre odihnă, poezii despre vânătoare sau poezii despre sânge
Nu mai vreau
Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!
Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!
Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!
Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!
Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!
Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfinți, poezii despre noapte, poezii despre cuvinte sau poezii despre versuri
Peroane
gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se
oamenii se mișcau mai încet / acele ceasului se mișcau mai încet
în spate orașul se transforma într-o iluzie
de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric
desprinderile păreau ușoare / dar nu era așa
știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion
cu care am scris pe pereții gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//
pașii pe asfaltul gros
până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie
atunci am simțit nebunia
calvarul
inima îmi devenea din ce în ce mai mică
odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea
le întorceam zâmbete false oamneilor care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau
aveau să se întoarcă și ei în orașele lor pline de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ
ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei
//
apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul
în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat
m-am desprins/ am zâmbit morții senin și am plecat mai departe /
în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură și eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă
o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se strânge
simți bătăile aripile ei pe șira spinării / același arc electric care se descarcă în tine /
și din tine pleacă mai departe / nimeni nu știe unde.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gări, poezii despre oraș, poezii despre zâmbet, poezii despre trenuri, poezii despre secunde sau poezii despre picioare
Bum bum
hei el locuia departe foarte departe
în moartea unui pescăruș
eu eram cea care îi plimba moartea
îi dădeam senin și stânci și scântei
apoi am greșit și-am băut
cu moartea lui un cocktail
cu gust de mango și belle-arte
vă zic bărbatul acesta a murit
într-un ritm de tango
bărbatul acesta nu era
un bărbat propriu-zis
era ca un spic era copt și nebun
și galben și zemos
era și nu era frumos
era un bărbat mort care avea
farmec și sex era un bărbat
construit de lingviști
din cele mai noi cuvinte din dex
era sindromul meu convulsiv
și moartea lui mă lua în mâini
mă-mpărțea la toți ca pe niște pești
ca pe niște pâini
deveneam
o linie un punct în urma lui
arătam și n-arătam rău eram niște lapte
vărsat pe jos dintr-o cană
eram propria lui
capcană
nu
nu eram
decât o cameră
cu un singur
geam
o epicleză
moartea lui se urca pe o scară
inima lui se-auzea de-afară
bărbatul ăsta începea să trăiască
bărbatul ăsta urca la mine
la moartea mea
bărbatul acesta începea să iubească
lumina lui denatura trupul meu
trupul meu iluziona lumina lui
iluzia lui tocmai ieșea din duș și dușul
din ea
toate astea se întâmplau în engleză
poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bărbați, poezii despre tango, poezii despre superlative, poezii despre sex sau poezii despre ritm
Din acea nemaivăzută cetate, ce străluce de lumina eternității, Oltul coboară asupra cîmpiei și a oamenilor, ca un călător temerar spre o foarte mare a lui aventură. Limpezi, apele vin vestindu-se printr-un murmur: cîntecul lor și al drumului pe care au pornit, și mereu îl cîntă, în timp ce alunecă la vale, mai departe, o undă pentru fiece clipă a vremii.
Geo Bogza în Cartea Oltului, Hășmașul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre lumină, citate de Geo Bogza despre lumină, citate despre văi, citate de Geo Bogza despre timp, citate despre apă sau citate de Geo Bogza despre apă
A doua zi nu se luminase bine de ziuă, și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite și să-și împace nesațiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieșit din minți, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc și se mulțumi a aștepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, și porunci ca paznici să se uite să prinză pe hoți. Dară ași! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creștea și seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci și le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele își bătea joc și de împăratul și de toți paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăției și să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoț.
Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre mere, citate despre flori, citate despre copaci, citate despre supărare, citate despre seară, citate despre mulțumire sau citate despre minciună
Ce-ți sunt?
Lumina ochilor tăi
și durerea din lacrimile tale,
parfumul cuvintelor
și misterul din spatele tăcerii.
Frumusețea inimii tale,
cunoscutul și necunoscutul.
Vederea ochilor,
căldura îmbrătișării
și talazul valurilor din zbuciumul tău.
Frumusețea fiecărui gest,
amintirea cea mai frumoasă
cu care adormi seara,
treapta pe care pui piciorul
să urci spre curcubeu,
așteptarea nesfârșită, chinuitoare,
dar atât de plăcută,
încât a ajuns să-ți fie bucurie.
Fereastra la care te așezi
pentru a privi oamenii din jur,
adevărul din toate închipuirile
și tâmpla sprijinită în palmă
când crezi totul e pierdut.
Bucură-te că sunt pentru tine
ce nu mai sunt pentru nimeni
și curăță-ți oglinda sufletului
pentru a vedea toate acestea!
poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre frumusețe, poezii despre tăcere, poezii despre suflet sau poezii despre promisiuni
Adie vantul
Adie vântul printre ramuri și ca o lance se zdrobește
De mugurii de soc albaștri care de dor s-au gârbovit,
Doar lujerii subțiri de aur îi dau putere și el crește,
Ca un balaur prins de vise ce pare iar c-a-ntinerit.
Adie vântul printre sălcii și se sfărâmă regretând
Că n-a iubit și n-a fost vesel ca o vapaie trecătoare,
Și n-a fost trist și nici durerea sa plângând
N-a cunoscut privind spre cer sau nici privind măcar spre mare.
S-a prins de poala lunii lucii când a văzut astăzi iubirea
Și n-a putut să mai șoptească blânde cuvinte răsfirate,
Ca o mireasmă-și duce dorul dar el mai simte azi privirea
Unei cadîne alintate care-l saluta de departe...
poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre prezent, poezii despre iubire, poezii despre dor, poezii despre muguri sau poezii despre durere
Richard Bone
Când am ajuns prima dată la Spoon River
Nu știam dacă ceea ce mi se spunea
Era adevărat sau fals.
Îmi aduceau epitaful
Și stăteau în atelier în timp ce eu lucram
Și ziceau "Era așa de blând", "Era așa de minunat",
"Era cea mai plăcută femeie", "A fost un adevărat creștin".
Eu dăltuiam tot ce doreau,
Fără să știu adevărul.
Mai târziu, trăind printre oamenii de aici,
Am aflat cât de departe de realitate
Erau epitafele pe care le comandau pentru a fi engravate.
Dar am continuat să scriu ceea ce eram plătit să scriu
Și să devin parte mincinoasă a falselor cronici
De pe pietrele funerare,
Cum ar face orice istoric care scrie
Fără să cunoască adevărul
Sau care a fost influențat să-l mistifice.
epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre adevăr, poezii despre adevăr și minciună, poezii despre realitate, poezii despre plată, poezii despre minciună, poezii despre istorie sau poezii despre femei
Lucas: Hansel i-a spus lui Gretel: hai să aruncăm firimiturile astea pe jos, ca să găsim drumul spre casă. Pentru că ar fi cel mai îngrozitor lucru să ne rătăcim. Anul ăsta m-am rătăcit.
Nathan: Ești ghinionist dacă te rătăcești într-o călătorie. Dar să-ți pierzi motivul pentru care ai plecat la drum... e ceva cu mult mai crud.
Peyton: Călătoria mea a ținut opt luni. Uneori am călătorit singură. Alteori alții au fost cei care au stat la volan în locul meu... și au plecat cu inima mea. Dar când am ajuns la destinație, nu am fost eu cea care a ajuns. Nu am fost eu deloc.
Brooke: Odată ce te rătăcești, ai două variante: fie găsești persoana care erai, fie o pierzi pe vecie.
Mouth: Pentru că uneori trebuie să ieși din cel care ai fost și să-ți amintești de cel care ai fost destinat să devii. Persoana care ai vrut să fii. Persoana care ești.
replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre ghinion sau citate despre devenire
Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Și de unde să nu fie așa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la pășune și treaba ieșea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalți argați. Nu știu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păștea el erau mai frumoase decât ale celorlalți argați. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argați, fiindcă pe unde le ducea el pășunea era mai cu gust și mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoștea, fiindcă și ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun și era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta și nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu știa ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, își vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alții sau de al altora. Și tocmai pentru aceasta flăcăii și ceilalți argați îl ponosluia.
Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre vaci, citate despre smerenie, citate despre sat, citate despre religie, citate despre picioare, citate despre mândrie, citate despre mâini, citate despre lactate sau citate despre gânduri
Ai să mă poți ierta, că te iubesc până la sfârșitul acestei nopți
și mai departe,
prin timp,
până când lumina ți se va așeza pe mâini?
Ai să mă ierți,
că locuiesc în partea cea mai întunecată a ființei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toți demonii își leagă umbrele?
Ai să mă ierți,
că n-am să deschid fereastra,
și n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?
Ai să mă ierți?
Ai să mă ierți,
că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieți, fără să guști adevărul până la ultima firimitură
și lumina să îți adoarmă pe piept?
Ai să mă ierți,
că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?
Oare, ai să mă ierți?
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iertare sau poezii despre sfârșit