Poem de iarnă
El a venit de departe și nici n-a ajuns bine
că a plecat încă mai departe:
a stat doar cât să facă
din apele adormite ale inimii mele poticnite
un murmur de silabe, trezind dimineața.
Ca toți oamenii care împart
viața lor cu lumina,
era foarte inocent, el a adus din locul
unde se născuse
fervoarea lucrurilor care aparțin mării.
N-am cunoscut veselie mai pură
decât cea care era în pietrele
umede-ale ochilor lui
și care mai dansează și acum în flăcările
fiecărui colț al acestei case.
Spre seară, cântecul
unei pasăruici și vântul spuneau
același lucru: nu lăsa pârjolul
deșertului să-ți invadeze inima.
Iar asta fără ca tu să prinzi măcar de veste.
poezie de Eugénio de Andrade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
