Cândva lumea era perfectă

Cândva lumea era perfectă,
Iar noi convinşi că aşa va fi mereu.
Eram fericiţi în acea lume,
Apoi ranchiuna a început să bombăne-n mintea pământească.
Apoi a apărut, grăbită, Îndoiala cu capul ei de spini.
Şi-ndată ce Îndoiala a rupt plasa
Tot felul de gânduri drăceşti
Au sărit dincoace prin ea –

Am distrus lumea care ne-a fost dată
Pentru iluminarea noastră, pentru viaţă –
Pietrele geloziei, pietrele
Fricii, ale lăcomiei, ale invidiei şi-ale urii
Au stins lumina.
N-a fost nimeni fără o piatră-n mâna lui sau a ei.
Ne-ntorsesem acolo,
Exact în locul de unde-am plecat.
Ne izbeam unul de altul
În întuneric.
Şi nu mai aveam un loc în care să trăim, de vreme ce n-am ştiut
Cum să trăim împreună unii cu ceilalţi.

Apoi unuia dintre cei care se poticniseră i-a fost milă de cineva
Şi-a împărţit cu el o pătură.
O scânteie de omenie a aprins o lumină.
Lumina a deschis o ferestruică-n întuneric.
Toţi lucrau împreună pentru a construi o scară.
Un om din Clanul Vântului a urcat primul în lumea următoare...
Şi-apoi celelalte clanuri, copiii acelor clanuri, copiii lor
Şi copiii lor, pe tot parcursul timpului –
Până acum, în lumina acestei dimineţi, până la tine.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!