* * *

cu litera lui
vorbesc înăuntru,
în limba cu care vorbesc gândurile.

se face mereu devreme
şi niciodată nu prindem sfârşitul,
acela când, jos şi roşu,
vin câinii să muşte din orizont,
acolo unde ziua îşi lasă oasele.
suntem tot mai aproape de cicatrice,
ducem rănile spre posibilă muşcare
şi caii să pască negru
din părul tuns scurt al nordului.

dacă îmi lipesc spinarea de vocea lui,
simt cum îi curg literele din gură,
strig,
întoarsă cu o inimă în formă de barcă:
- tu nu vezi că ne scufundăm?
- taci, dă-ţi apele jos...

fumăm din profil,
sub planeta asta e un ghem de cânepă
ca un satelit care se deşiră.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

în secunda aceasta de lut,
pe care o numesc coincidenţă izolată,
trag de spaţiu
către cele patru colţuri ale lui.

înăuntru,
deşi sunt un cerc care tace,
îţi vorbesc
despre regnul neobişnuit al iubirii,
despre
cum se sărută munţi migratori
în plin sentiment de câmpie,
despre
ce înseamnă o întâmplare întârziată
în ultima vară posibilă a universului.

despre tine,
cel creat de idee,
nu vorbesc,
pentru că
nu am niciun cuvânt ubicuu
care să te descrie.

ţine-mi de spaţiu acolo, în stânga,
vezi?
învârt secunda
pe roata de olar
a dimensiunii tale izolate.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pielea goală

Când îl citesc, râde lumea în hohote.
E dragoste, e dragoste.
Îmi lipesc pozele lui de trup,
mă astâmpăr.
De jur împrejur sfori din câlţi
şi morţi care ar putea să mi-l dea.

Ridic zidul, îl dau jos.
Dau jos zidul, îl ridic. Nu mă întăresc,
n-avem temelii.
Din uscătură, din nod am să cresc
în cămaşa ta.
Dacă nu mă iei în braţe, e strâmtoare.
Dacă nu te aud, surditate
şi ucid, şi mă las, şi...

... cenzură. Doar un ochi
care mi se dilată în sângele tău.
Apoi tot,
mirosul inimii şi gustul pierderii.
Da, am săvârşit
o crimă. Am ucis, am ucis, am ucis
până am ajuns la tine.
Aproape că-ţi simt podul palmei sub
cerul gurii.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem produsul viziunilor noastre

de la vârsta de 15 ani colec ţionez
viziuni am ca hilde gard von bingen
demonul meu personal negru/ ponegru/
şarpe de dudău/ şteblă de spin rău mi
-a intrat sub piele până în plămâni
îl aud cum muşcă din cuvinte şi scui
pă oasele pe jos lumina arzândă nu îl
mai vânează apa sfinţită nu îl mai im
presionează nu îl mai sperie nici caii
apocalipsei care îmi nechează pe piept
fix la 7 dimineaţa când să-mi beau ca
feaua demonul îşi aprinde un pall mall
şi sorbind din ceaşca mea scrie versuri
despre iubirea lui pentru un sucub negru/
ponegru/ şarpe de dudău/ şteplă de spin
rău şi uite aşa în camera mea de cămin
ţigările se fumează singure cărţile se
scriu singure şi mereu apar pe pereţi
întrebări pe care eu nu mi le pun de ce
au oamenii aripile pe dinăuntru de ce
iubirea care este o formă de paranoia e
cântată de toţi treptat ne-am obişnuit
unul cu altul el nu mai poate adormi fă
ră să-i citesc din doctor faustus eu fă
ră să îmi arate cum se bea stalinskaya
până ce pământul se învârte în sensul
opus am ajuns de nedespărţit iar de când
şi-a lăsat mustaţă şi plete lumea ne con
fundă şi strigă pe străzi uite-l pe cărtă
rescu şi umbra lui care merge în mâini

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de fluturi

Îmi curg fluturi din ochii calzi,
Îmi curg fluturi pe obraz.

Îmi curg fluturi pe spatele rece,
Îmi intră-n gură să mă înece,

Îmi curg fluturi pe nas, când respir
Mă umplu pe faţă, mă împroşcă cu mir.

Îmi curg fluturi pe mâinile slabe,
Sărută mai jos picioarele albe.

Îmi curg fluturi când te văd şi tac,
Sunt plină de fluturi în stomac!

Îmi curg fluturi rânduri, rânduri,
Din ochi, din ureche şi din gânduri.

poezie de Roxana Matiasi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

CURG APELE ÎN JOS PRIN VADURI, SPRE OBÂRŞII NU REVIN ÎN VECI
Curg apele în jos prin vaduri, pre obârşii nu revin în veci,
Să nu aştepţi inert pe maluri din priviri să le petreci
Că tot aşa şi fiinţa curge de la origini spre neant
Şi nu rămâne din palpabil nici urma lespezilor reci.

rubaiat de Ioan Friciu (2021)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dacă îmi plăceau prescurtările,
aş fi prescurtat
singurătatea pe care o găsesc sub brad,
în fiecare an,
de Crăciun.

acum e momentul ăla amorţit,
când te dai jos din pat
cu o uşoară suspendare temporară
a sensului de mers.

pipăi cu degetele de jos
după papucii moi şi necoloraţi,
nu îţi aminteşti dacă ţi i-am luat
sau mi i-ai dat,
acum însă i-ai săruta cu diminutive.

rămâi cu mâinile atârnând
pe lângă nedumerire,
întorci capul spre umărul stâng,
acolo
unde în fiecare dimineaţă
mi s-ar fi răzgâiat, tristă, încălzită şi mică,
urma somnului.

am ieşit
să fiu, împreună cu mine,
mai puţin singură.

nu m-am mai găsit
în nicio neobişnuinţă de-a ta.

eşti la fel de singur
cum te-am făcut să fii.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbiţi, vă rog

Ne stresează piramida
Care pare mai înaltă,
Şi obida ca omida
Sastisite stau în haltă

Unde este impiegatul
Să ne mişte de pe şine?
Când fac mâţele şpagatul,
Moare lumea de ruşine

Asta-i: nici o bucurie
Neplătită îndeajuns
Când mi-aduc aminte mie,
Nu mi-a stat bine nici tuns

Lăsaţi gluma la o parte
Domnilor, cât mai e timp
Cumpăraţi rapid o carte
De intrare în olimp!

Spuneţi-mi că nu se poate
Şi întorc lumea pe dos
Cine n-o să dea din coate,
O să dea din gură fără de folos

Ziua când îţi rupe graba
Lumea haina pe din dos
Mai bine să stai degeaba,
Decât să lucrezi fără folos

Priviţi la băiatul acela cuminte
Cum se uită la noi de sfios:
El l-a învăţat pe Arvinte,
Să-şi lege pantalonii mai jos

Şi la urma urmei, dacă
Am ajuns de tot povară
Numai vorbele de clacă,
Nu ne scot din baltă-afară

Cine otrăveşte mărul
Nici nu ştie, nici nu-i pare
Rău, dacă ne cade părul,
Ziua în amiaza mare

poezie de Ion Untaru din Autoportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

atunci când se adună
circumstanţele,
mă orbesc
atâtea autolanterne
cu pantaloni rupţi în zone celebre.

sunt pe darkweb,
îi îmbolnăvesc de anonimat
pe cei din mansarde,
altfel nu ar fi
decât nişte copii nefericite de agende
care neagă identitatea lui dante.

sunt anon,
doar îi ajut să dispară
într-un subsol
unde nu se face trafic de opţiuni,
deja m-am obişnuit acolo.

la biroul meu cu probleme reciclabile,
sunt bolnavă de întrebări
ca o evă neîntrebată dacă-l vrea pe adam,
anonimatul e o paranteză de cauciuc
în care oricine poate iubi
pe oricine
cu indiferenţă.

în aplicaţia asta,
dacă îţi spun -
"nu te gândi la negru!",
la negru te gândeşti,
anonimule,
nu-i aşa?

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai o stare de vibraţie joasă - tristeţe, ură, nervi - starea tinde să se agraveze, deoarece gândurile joase îşi măresc ponderea prezenţei în mintea ta - şi totul începe să pară din ce în ce mai negru, asta până când identificarea cu gândurile ia o pauză (respiraţie conştientă, privitul naturii, mutarea atenţiei către alt orizont etc.), ceea ce îi permite vibraţiei (sunetului) să se reaşeze. De multe ori, gândul jos al unui om este cel care invită multitudinea de gânduri joase, în mintea care îl găzduieşte. Astfel că omul se poate gândi, cu regret, că şi-a uitat portofelul acasă, iar acest gând se poate transforma într-o sarabandă de alte gânduri joase, care îi spun omului, spre exemplu, că viaţa e o luptă. În acest fel, ceea ce a fost un simplu gând de regret s-a transformat într-un magnet pentru celelalte gânduri, care au venit acolo unde au auzit chemarea. Şi bineînţeles că omul este necăjit! De ce? Pentru că el chiar îşi crede gândurile! Mai mult, se identifică total cu gândurile sale. Iar asta îl face supusul gândurilor, pentru că le acordă atenţie completă, iar acolo unde este prezentă atenţia unui om, acolo este prezent şi omul. Atenţia nu este un gând; atenţia este Însăşi Conştiinţa. De fapt, gândurile asta vor: atenţia oamenilor, pentru că doar aşa pot evolua până la stadiul de experienţă.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Herghelia timpului

Dă-mi Doamne un cal
cu care să ajung în rai
şi de acolo pe jos
să-i aduc o căpiţă din iadul lui
cu care să mă întoarcă
de unde am pornit
şi-a nechezat
şi şi-a băit în balele secundei
spinarea
pe care-o viaţă-am călărit
şi m-am tot fugărit!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când liniştea

acolo mă voi găsi într-o linişte deplină
singură în huruitul unei roţi de moară
când apa trece prin mine smulsă din călcâi
când orele
când zilele
şi din dor când mi se lasă vulturii pe umeri ca nişte miei la păşunat
să îngâne din ce a mai rămas prin munţi
am să aleg dealul acela colorat în care dorm gândurile noastre
mai jos de frunte
să mă îngroape

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu picioarele goale, printre nori

Vin roşu şi clavicula mea accentuată;
Genunchii imi tremură insistent,
Stiletto roşii aproape că îmi cad
Şi o să strivească lumea aia în tonuri de gri.
Paradox:
Mă simt neînfricată
Chiar dacă sunt in aer;
Îmi trec limba peste buzele roşii.
Mă simt puternică,
Mă simt în vârful omenirii,
Mă simt ca un legiuitor
Care creează propriul text de lege,
Lumea trebuie să se supună.
Privesc în jos
E noapte;
Mii de luminiţe mi se imprimă pe retină.
Totul e mai frumos de aici de sus.

Am rămas fără un pantof,
L-am aruncat pe celălalt şi mi-am pus o dorinţă
Nu-mi mai amintesc care,
Nu s-a îndeplinit niciodată.
Am vărsat vin pe mine şi
Fredonez piesa aia care mă făcea mereu să plâng
Zâmbesc. Sunt liberă
-Cu picioarele goale, printre nori-

poezie de Georgiana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a pus întrebarea

dacă este frumoasă; întâi ochiul m-a întrebat,
apoi mâna.
Iar eu, arogant cum mă ştii, am dat să răspund.
Taci! a spus ochiul pipăind-o.

Taci! a spus mâna privind.

Am tăcut şi am privit-o mai bine.
Nu era decât o femeie frumoasă, din clasa de mijloc,
cu o uşoară arcuire a buzei superioare, cum au multe femei
din ţinutul acesta; un accent slav şi o slăbiciune pentru pisici,
cum au toate femeile, care se îngrijesc de planeta bărbaţilor.

De ce taci? m-a întrebat atunci, udând florile din emisfera nordică a planetei.
(Părea că trupul ei mic e o sferă de apă plutind din care cad argintii picuri.)

Nu tac, zic, vorbesc cu mâinile mele!
Vorbesc cu pereţii!
Asta cu voce tare, iar în gând:
La întrebarea despre frumuseţe am tot răspuns:
Femeile sunt toate frumoase, bărbaţii sunt porci şi măgari.

Şi am continuat să vorbim
(dacă nu vom fi vorbit şi acum)
eu, cu capul în nori, ieşit puţin în spaţiu,
ea, plivind scamele de pe marginea dialogului.

Va urma, zic, pe 11 noiembrie, tranzitul lui Mercur prin faţa Soarelui.
(Iubirea e Soarele, marele, iar omul, un punct continuu, un ceva viu, care-l taie încet).

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

Dar jos de tot, mai jos decât josul
(înlăuntrul fiecărei fibre adică, asta dacă sufletul are un jos şi un sus al lui)
eram eu care urmăream un fluture zilnic până la râu
ca să învăţ să te ating
fără să te întrerup
când îţi priveşti fiul sărind dintr-un picior în altul
aruncând înainte pietricica din capul unghiului
pe care ţi-am făcut-o cadou prima dată, când te răstigneam
şi amândoi ne priveam în tăcere.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf stelar

Printre degetele mele te-ai strecurat
Şi te-am scăpat, cum scap pe jos nisipul
Şi vântul te-a învolburat şi ridicat,
Mi te-a furat, lăsându-mi slobod tot abisul.

Ai fost purtat către o altă zare,
Către un alt destin, cu alte flori,
Rămasă, mă plâng valuri de mare,
Mă-nvaţă să mă zbat din ţărm în ţărm.

Mă strânge cerul cu a lui culoare
Şi sus şi jos albastrul lui de neoprit,
Stropeşte cerul şi cu marea, lacrimi care,
Se-amestecă cu lăcrima-mi spre infinit.

Se lasă trupul meu şi-acoperă nisipul,
Cu pumnii strâng fărâmele de praf stelar,
Îl simt cum scapă alegându-şi sensul,
Rămân cu pumnii goi, i-ascund în buzunar.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

foloseam imperfectul în laborator
ca experiment al confesiunii
în derulare.

îl înşelam pe bărbat
cu alter ego-ul lui
în descoperiri lacome şi incomplete
ale dualităţii.
deformarea mea o tratam
cu desfrânare
la ore fixe sub formă de doze
din ce în ce mai sublime,
până când pacientul involuntar
îşi multiplica rezistenţa orgasmic
la catalizatori.

răul e o ştiinţă
sponsorizată din penumbră
de tare,
astfel că îi aşezam în retorta cenuşie
prezentul acela instabil
doar ca să-mi termin inteligent
mişcările de amantă
în halat de uraniu.

cobaiul murea clinic,
experimentele se dezdumnezeiau
pe metalul rece,
eurii nu mai erau de ajuns,
aşa că foloseam înlocuitori de senzaţii
pentru resuscitare.

azi-dimineaţă mi s-a epuizat imperfectul,
am ieşit obosită din laborator.
în anticameră, pe o bancă de plumb,
bărbatul mă aştepta
să îmi dau jos
mănuşile preacurviei ştiinţifice
şi să mergem acasă.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tunelul de tăcere

(cărarea-i pierdută)

1.

împărţim din durere
aşa cum împărţeam înainte ţigările

în sufletul nostru
florile iubirii
fac încă seminţe

cuvintele-şi lasă neputinţele-n faţa durerii
unde vezi un scaun liber
acolo eşti tu
unde sunt două
acolo suntem noi
şi dacă-s mai multe libere
tot noi suntem
pentru că împreună
le ducem pe toate

un ţiuit ca de greier
se joacă pe creier
taci şi ascultă
ai auzit?
vreau să mă asigur
că nu-i doar o părere
o iluzie

2.

sensul vieţii
se zice că-l afli
pe întuneric

depănăm firul
prin labirint
într-o direcţie necunoscută

dorul se face nod tare
de nedestrămat

în 17 minute
vin să te iau la dig
acolo-i locul crescut
din versul acela cu cerul
şi cuibul de lebădă

3.

însemnări pe scări
ochi verzi, gânduri albastre
fericirea cu dezastre

I still consider myself a true novice

- mai caută o dată
- bine, aşteaptă un pic

chestia aceasta-i prea de tot
My work has just begun.

4.

din când în când
mă bate aşa
câte un gând
să fac câte-o rătăcire
prin locurile pe unde
cărarea-i pierdută
pentru că pe acolo
nu prea ajunge picior de om
doar năluciri de zbor şi arătare
făcând din zbor să crească umbruţa de răcoare

treaptă după treaptă
scară după scară
spre seară

în ziua aceea de vară...
ne-am plimbat toată ziua prin soare
la mare-am ajuns doar înspre seară
ne-am oprit pe plajă la Pescărie
aceeaşi mare albastră-verzuie
ca la Eforie

5.

portret între niciodată şi întotdeauna
face împreună cu noi socotelile-n care
esenţialul doar există
nu se exprimă
pentru că aşa este el
inexprimabil

în pasul piticului
pe urmele uriaşului
un maestru al nimicului

6.

Prin tunelul de tăcere, cere, cere
Un ecou, ou, ou, ouuu
Ca un val, val, vaaal
Nou, nou, nouuu
Vine, vine, vine
Ca un munte de durere
Nu ca un munte
Chiar un munte
Munte, munte, munteee
În care cântă paseri din nunta viselor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!