Floare de cireş - Yames de şapte

(diptic, triptic şi încă un pic)

1.

Floare de cires

Când spui că ţi s-a făcut de trandafir
Eu înţeleg că ai în tine-un sictir
Într-un labirint haotic şi fără fir

Pelerinul aprinde un amnar
Jucătorul aruncă un zar
Visătorul visează
Gânditorul gândeşte
Pasărea cântă
Câinele latră
După cum îi este dat fiecăruia
Să existe-n existenţa aceasta trecătoare

Ca o floare fără umbră
Tu cu fluturii de noapte
Rătăciţi în mii de şoapte
Printre stele aburind
Precum soarele iubind
Serios sau mai glumind
Adevărul sau minţind
Literar sau mai agrar
Ca cioara-n vârf pe par

Aşa şi ei, prietenii mei
Şi printre aceştia
Gemenii Ashador şi Ashadar
Primul cu dorurile-n suflet, mereu
Celălalt cu grijile şi cu darurile
Cu rost şi cu treaba-n lumea aceasta
Destul de besmetică şi capricioasă
Precum orfana care rătăceşte din casă-n casă
Căutând fabula cu Prietenii Vulpii

"... o vulpe care-şi pierde, pe rând, în capcanele întinse de prietenii ei
Mai întâi coada, apoi o lăbuţă din faţă,
Şi-n fiecare ghinion, ea găseşte o virtute.
Apoi este întrebată cum va mai face o virtute
Din faptul că-şi va prinde gâtul în capcană
Iar vulpea, care la fiecare accident a dobândit virtuţi
Le răspunde simplu: voi fi ca voi, prieteni,
Fără cap..."

Nu există decât clipa aceasta
Restul? Au fost sau vor fi...

Chiar aşa, de-ar fi să fie
Doar tăceri şi armonie
Tot mi-aş aduce aminte de fabulă
De Yames de şapte
De porumbel, de Dorra, de lebede
Şi de toate cele

2.

Despre. dintre, în şi peste, lângă, pentru, cu şi fără
Între linii de culoare, valuri de nisip şi mare
Cântecul se plimbă-n mine, însoţindu-te pe tine
Povestind în fel şi chip despre ceaiuri şi cafele
Insula cu cafenele, dincolo de Dardanele
Unde rătăcind Ulysse a-ncurcat ziua cu vise
Şi-a stârnit furtuni pe mare, orbindu-l pe Polifem
Si furându-i un catren a făcut un tren din el
Cu vagoanele de circ şi cu lume fără case
A crezut în Yames de şapte
Despre care stai să-ţi spun

Iau o pungă de tutun
Potrivesc tutunu-n pipă
Tu pictezi flori pe-o aripă
Şi când toate par că-s spuse
Şi nimicul prinde rost
Reluăm din tot ce-a fost
Şi mai bine şi mai prost
Şi ajunşi în galerie
Ştii şi tu ce-i la beţie...

("Ce voiţi să vă facă vouă oamenii")

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

Şi-atunci o vezi, e chiar acolo, aşa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ţi-a fost aproape la bine şi la greu.
Acea prezenţă, nu ştii cum s-o numeşti, ţi-e şi frică să-ncerci,
Te bufneşte râsul şi îţi arunci un scurt şi sincer: "Ce prost eşti!"

Te simţi ruşinat, ca un bufon în faţa unui împărat,
Ştii că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găseşti puterea să accepţi, şi râzi în continuare,
Fără un răspuns, pluteşti ca o bucată de lemn pe mare.

Te laşi în braţele acelei neştiinţe, renunţând la păreri, renunţând la dorinţe.
Simţi că a te salva nu-ţi mai stă în putinţă, aşa că te întorci spre umilinţă,
Şi plângi, şi râzi, şi plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simţi cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ţi le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.

Te vezi mic, şi totuşi atât de mare, te vezi slab şi totuşi atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată şi mândria uzată,
Te simţi mai liber şi mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.

Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?

Te priveşti din nou, în aceeaşi oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios şi frumos duet,
Între om şi divinitate, între întreg şi parte.

Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocenţa îţi curge din privire, transformându-ţi corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simţi bine, iar o realizare iţi vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.

Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spaţiul şi mişcarea, vor fi mereu unul.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de trepte!

Omul de mii de ani a vânturat bobul şi la separat de pleavă, altfel nu am fi existat... Motivaţia că nu înţelegem, nu vedem realitatea sau o negăm... poate sau nu să fie o acuzaţie a propriei conştiinţe, când aceasta există, pentru cel ce vrea să ştie. A fi sau a deveni pleavă sau o suţine, ne vom şterge trecutul şi existenţa, a fi fost om.

Apa în deşert este prezentă doar pentru cel care ştie să o extragă şi pe care o dăruieşte şi celui neştiutor. Aşa ajunge să fie şi după ce nu mai există! Scările înţelepciunii devin din ce în ce mai greu de urcat cu cât urci mai multe... Cine ajunge cât mai sus şi mai aproape de "ultima treaptă", cu toate că ea nu există, cu atâta va înţelege mai mult... Sunt cuvinte înscrise în cuvinte fără cuvinte, căci sunt spuse şi nespuse multe fără cuvinte...

Viorel Muha (mai 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ganduri pentru ieri...

Am sperat mereu
Că ai să te întorci,
Că vom fi din nou împreună.
Dar, aştept … aştept…
Oare toate punţile de legătură s-au rupt?
Oare nu mai există nimeni
Care să-mi spună ceva despre tine
Sau să-ţi spună ceva despre mine?
În fiecare noapte mă întreb:
De ce ne-a fost dat să ne întâlnim
De ce n-am trecut unul pe lângă celălalt ca doi străini,
Fără să ne privim măcar…De ce?

Nu are rost să mă frământ:
Am fost două paralele
Care atunci, în acea clipă
Au atins infinitul
Dar, doar pentru o clipă.

poezie de Elena Dumitrescu
Adăugat de Carmen Iosipa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivare

Cine n-a scris despre diferite lucruri
pe care dacă le foloseşti fără temei
fără rând,
poţi fi acuzat
sau dat de gol?
Însă eu scriu acum
despre singurul lucru pe care
dacă-l foloseşti fie ziua sau noaptea
în diferite împrejurări,
la bine şi la greu,
la bucurie sau tristeţe,
nu poţi fi acuzat
sau dat de gol...
Acest lucru este lumânarea!
Ai motive ca s-o foloseşti oricând,
fie că te rogi cu voce tare
sau în surdină.
Iar dacă eşti prins că taci,
cu lumânarea în mână
fără să semnalezi la vedere
un oarecare eveniment public
(botez, nuntă, mormântare, slujbă religioasă)
sau de altă natură,
poţi motiva cum că în acest fel
ţii momente de reculegere pentru cineva.
Deci, prin tot ce-i relatat mai sus
şi mai ales prin tot ce simţi şi faci
ai toate motivele
să foloseşti oricând lumânarea
fără să poţi fi acuzat
sau dat de gol,
chiar şi de faţă cu soarele...

poezie de Vasile Dan Marchis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce rost ar fi avut?

Ce rost ar fi avut această viaţă
de n-ai fi existat, copilul meu?...
N-aş fi ştiut nicicând cum se-nvaţă
cu sufletul să fi prezent mereu
la tot ce deopotrivă ai în faţă
trecând prin lume, de-i uşor sau greu.

Am înţeles mai bine ca oricine
iubirea să o dau celor din jur,
să îndrăgesc, aşa cum se cuvine,
şi să ridic în zări fără cusur
ce-i mai de preţ în clipa care vine,
pentru a clădi un viitor mai pur.

Ai fost cununa mea întotdeauna,
o port mereu ca pe un cer senin,
puteri îmi dai ca, una după una,
prin zilele ce neoprite vin,
în inimă să îmi aduc întruna
icoanele la care să mă-nchin.

Când n-oi mai fi cu tine-n astă lume
te voi privi din flori şi din copaci,
iar tu vei şti că cineva, anume,
prezent şi nevăzut în tot ce faci,
mereu va fi cu tine să te-ndrume,
să-ţi netezească locul care-l calci.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cer fragmentat într-un orizont orizontal sau poem despre celălalt eu care a murit

într-o solidaritate suspectă
prejudecata mea este un portret din flori
căzut în partea a doua a calvarului
pentru că şi identităţile se pot naşte din mai multe mâini
la fel cum se nasc copiii din mai mulţi bărbaţi

în fiecare zi scriu tiranul din mine
până i se întunecă toate celulele
şi în fiecare noapte sunt ziua care a trăit
aşa că omule
prietene
dumnezeule
nici nu ai idee ce greu este să te ascunzi de tine
în tine

nimicul este o încăpere în care plouă
ştiai asta?

poezie de Daniel Dăian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai dreptul să pui capăt tuturor relaţiilor toxice din viaţa ta, fie că este vorba despre partenerul de cuplu, de membrii familiei tale sau de prieteni. Nu mai permite nimănui să te rănească sau să îţi facă rău în vreun fel. Sigur, te vei îndepărta de oamenii aceştia doar după ce vei încerca să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a crea armonie în relaţia dintre voi. Însă dacă eforturile tale vor fi inutile, închide acele uşi fără să te simţi vinovat. Oamenii sunt aşa cum sunt, nu lua la modul personal atitudinea sau comportamentul lor, dar nici nu pierde timp inutil străduindu-te să menţii relaţii care îţi aduc suferinţă. Nu eşti egoist atunci când alegi să spui nu suferinţei, ci înseamnă că te respecţi şi te iubeşti. Eliberează-te şi fii fericit!

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua Schimbării la Faţă

Doamne!...
Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,
Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,
Care n-a făcut în viaţă decât bine
Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău...

Lasă-mă să-Ţi spun că nu se poate
Să rămâi mereu aşa cum eşti,
Când puterea Ta se-ntinde peste toate
Şi când toate sunt aşa precum voieşti...

Lasă-mă să-Ţi spun c-alcătuirea
Celor ce le crezi fără prihană
A-nceput să răzvrătească omenirea,
Dornică de-o viaţă mai umană...

Fă să fie-aşa precum se spune
C-ai fi vrut să fii cu lumea toată -
Rău cu cele rele,
Bun cu cele bune -
Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată...

Fă să fie bine pentru bine
Şi, la fel, frumos pentru frumos
Şi să fim şi noi la fel cu Tine -
Cel de Sus la fel cu cei de jos.

rugăciune de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 9 (septembrie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a schimbat lumea

Nu înţeleg de ce în juru-mi toate s-au schimbat,
Tot ce înainte era rotund perfect, acuma e pătrat,
Natura-a luat–o razna, nu ştii cum să te–mbraci,
Zăpada–i mult mai rece, şi oamenii–s săraci.

Ziua–i acum mai scurtă, banii nu–ţi sunt destui,
Să te descarci de ofuri, demult nu mai ai cui,
Lumea e mai grăbită, nu–i mai ajunge vremea,
Iubirea de aproape s–a dus, lăsând în loc asprimea.

Viaţa devine tot mai grea, cu fiecare zi ce trece,
Şi sufletul din oameni acum, este nepăsător şi rece.
A dispărut din lumea noastră lucruri precum copilăria,
Contemporanii habar nu au ce înseamnă prietenia.

Floarea nu mai miroase, aşa cum mirosea odată,
S–a defrişat pădurea, apa din râuri nu–i curată,
Tot ce era-nainte dulce, astăzi e acru sau amar,
Şi viaţa noastră s–a transformat într– un coşmar.

Se–ajunge des la crimă, păcatele–s mai multe,
Aceste fapte făcând pe Scaraoţchi, să exulte.
Cam asta este lumea, în care eu trăiesc acum,
Şi văd cum tot ce–a fost frumos se face scrum.

Îmi pare rău de cei ce se vor naşte după mine,
Ei nu vor ştii ce gust ar trebui să aibă-o pâine,
De–asemenea aceştia nicicând n-or avea parte,
De–alint, de dragoste, sau prietenii adevărate.

poezie de Paul Constantin (aprilie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii de unde vii?

Tot ce trebuie sa ştii, e locul din care vii.

Fără a-l cunoaşte, te plimbi bezmetic prin palma lui Dumnezeu,
Bătându-te cu pumnii-n piept că eşti ateu.
Şi-aici nu este vorba de religii,
Căci toate sunt ‘o apă şi-un pământ',
Cum obişnuiau să spună străbunii.

Regula deşertăciunii se aplică egal pentru toţi, nu doar pentru unii.

Cum îţi poţi cunoaşte originea?

Împrietenindu-te cu liniştea.
Fiind una cu cerul şi pământul, interogându-ţi gândul.
Observând că indiferent de câte ai avut de îndurat în viaţă, eşti încă în ea, în viaţă.
Indiferent de cât de multe ori ai plâns, săratul lacrimilor sufletul nu ţi-a pătruns.

Ai râs, ai glumit, la petreceri ai chiuit până urechile ţi-au asurzit.
Ai stat până târziu în noapte, bântuit de amintiri şi şoapte.
Te-ai dus departe, ai urmărit vise pe cerul nopţii,
Întrebându-te ce au să îţi aducă sorţii.
Ai fost poate în pragul morţii,
Şi fără să realizezi ce ţi se întâmplă,
Ai urmărit întreg filmul existenţei tale derulându-se într-o secundă.

Şi poate-ţi pare, că încă n-ai acumulat destul, că nu eşti încă suficient de bun.
Poţi vedea însă, cum toate ţigările se transformă în scrum, indiferent de producător sau cantitatea de tutun?
Ce vreau să spun?
Că totul e efemer, din pământ până la cer şi dincolo de el.

Nu-ţi mai pierde timpul jucând jocul devenirii,
Pariindu-ţi viaţa împotriva naturii şi a firii.
Tot ce consideri mai de preţ acum, a fost făcut de oameni,
Însă oamenii de unde-au apărut?

Care inteligenţă e mai mare?
Inteligenţa umană sau cea din care aceasta s-a născut?

Oamenii sunt ca şi cărbunii, cu toţii avem un diamant în noi, indiferent de cât de adânc am fost îngropaţi în noroi.
Depinde doar de noi, şi doar mai apoi de soartă,
Dacă ne aruncăm singuri în gol, sau mergem alături de marea gloată.

Să te arunci în gol nu-nseamnă răzvrătire,
Nu-nseamnă nici a deveni martir, nici pocăire.
Înseamnă doar sa crezi în mai bine.
Să-ţi fie atât de dor de iubire încât să te trezeşti din amorţire,
Să rupi lanţurile conditiţionărilor din tine şi să-ţi revii în simţire.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă o să întorc şi obrazul celălalt

cum nu ştiu de ce
în toată iubirea aceasta de aproape
este atâta ură
dar continui să cred
că între două maluri imposibile
pot găsi măcar o scobită faleză
de unde se aruncă împăcate cu dezastrul
mulţimi idioate de sinucigaşi anonimi
în căutarea plutirii universale
sau doar în numele unei lumi mai bune
...........................................
între timp lipesc cu picătura
idealuri rupte din idealuri rupte
din când în când şi o floare de colţ
mâncată pe jumătate de o capră neagră
din nevoie
de foame
din acel ceva care mişcă lumea spre înainte
aproape cu desăvârşire
cu un rost determinat
şi fără nicio părere de rău
.............................................
deşi ar fi mai simplu să mă întorc din moarte
după fiecare nouă răstignire
decât să vă aduc acest fel de a iubi
egal
cumva cooperatist
ca o îmbrăţişare de mamă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenii

Prietenii, dragă, te-aleg, nu-i alegi;
Deşi pare-a fi doar alegerea ta.
Încerci a-i privi ca pe simpli colegi
Dar ei îţi fac viaţa uşoară sau grea.

Prietenii sunt precum sarea-n bucate
Ai vrea şi n-ai vrea să existi fără ei.
Cu ei te căieşti şi cu ei faci păcate.
Te poartă în braţe de vrei sau nu vrei.

Şi-n tristul final, când te cheamă destinul
Să dai socoteală pentru tot ce-ai făcut
Prietenii sunt cei care-şi varsă veninul
Ori pun câte-o floare pe stratul de lut...

poezie de Mariana Bendou din Poezia culorilor (2012)
Adăugat de Mariana Bendou
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să se considere, aşadar, printre cele mai importante lucruri, ceea ce se va înţelege mai bine după aceea, că fără filozofie nu este posibil să se formeze oratorul pe care-l dorim; (pretindem) nu să existe în aceasta chiar toate cele ce-i sunt necesare, ci să-l ajute aşa precum îl ajută gimnastica pe actor; căci lucrurile mici sunt comparate adesea foarte direct cu cele importante. De fapt, nimeni nu poate vorbi mai pe larg şi cu o mai mare bogăţie de idei şi forme de exprimare, despre subiecte interesante şi variate, fără filozofie.

Cicero în De oratore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi bine!

Totul este aşa cum noi nu ne dorim
Speranţa a mai rămas, dar nici de ea nu ştim
Şi cum ar fi să plec, în umbră să te las?
Ar fi ca prima dată, voi face primul pas!

Un pas spre un sfârşit sau chiar un început
Ca hotărârea aceasta, mai grea, nu am avut!
Dar să privesc mai bine, ce uşă eu închid!
Şi să fiu atent ce poartă mai deschid!

De nu ar fi iubirea, pentru cine aş merge?
Unde calea-i lungă şi visul nu se şterge!
S-alerg chiar după tot, ce mi se pare drag?
Şi apoi să mă aleg, cu ce concluzii trag!

O veste bună acum v-a fi de nedescris!
Dar nu ne-am despărţit, ci doar a fost un vis
Şi mă trezesc din somn, şi stau pe lângă tine
Te iau în braţe strâns, căci totul va fi bine!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai spus tu, nu se poate

(Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună)

Motto: "Fă bine şi aruncă-l în drum pentru că nu ştii când îl vei găsi"
(proverb armean)

1.

Spune tu că ştii ca mine
Ce e rău şi ce e bine
Cum ţintise Delianul
Punctul despicat în anul
Când, din graba ei, o clipă
Se lipi de Infinit
Luna a rămas gravidă
Şi povestea s-a sfârşit...

2.

Tu văzuşi într-o oglindă pusă-n colţ să nu se vadă
Cum stau clipele-n clepsidră aşteptând pe rând să cadă
Prima zicere albastră, dintr-o zi de luni,
Cu fereastră roşie,
într-o pictură cu rochie

Lume multă pe faleză cu actori ieşiţi din piesă
Cu regina, o metresă, plimbând o căţea în lesă
Nu departe de casino, Ovidu şi prietenii săi
Într-o ceartă cu jandarmii în drum spre vernisajul
Oglindiri şi iubiri

Lui Vinicius îi scăpă o înjurătură
Suficientă cât să-nceapă o întreagă tevatură...

3.

Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună
Într-un punct de la răscruce unde vine şi se duce
Valul vorbei de pe mare ce se sparge lângă dig
Unde creşte stuf albastru şi se-nsoară Pipirig

Tipitina potriveşte întrebarea fără rimă
Şi pescarul descâlceşte firul lung de la meşină...

4.

- Ce faci acum?
- Un scenariu, o scenă şi-o dilemă.
- Mă plimb printr-un vers cu ceva ce nici nu pare, dar apare pe cărare.
- Fă-ne o fotografie.
- Spune-mi un număr.
- Şapte.
- Şapte nu-i faţă de zar.
- La mine este.
- Nu se poate.
- Ba se poate.
- Zarurile spun altceva.
- Din hazard se naşte un fel de ordine.
- Când ai spus tu, nu se poate, nu era posibil doar atunci sau niciodată?
- Taci, ascultă şi vezi oglindirile...

5.

uite-aşa se plimbă-n mine câte-un cântec de uitare
şi mă ţine zi şi noapte, lângă munte şi la mare
iar din toate câte-s spuse mai rămâne-n Infinit
floarea florilor de rouă şi Iubirea de iubit

că oricât ar fi ea, Marea, şi tăcerea unui munte
tot rămâne Ea, cântarea, şi lătratul unui câine
care vine după mine şi mă latră să-l iubesc
să-i arunc un băţ departe să-l găsească-n vis lumesc

eu când zic că-n mine-i cântec şi-i cântare şi-i uitare
sunt atins de Infinitul dintr-o insulă din mare
cu cărare-n vârf de munte, cu cascadă şi izvor
unde plopul încă creşte şi se leagănă de dor

ai văzut ce oglindire stă în clipa ce-a căzut
dintr-un răsărit de lună în cetatea ce-a crescut
dintr-un ţărm bătut de vânturi şi crestat de surpături
şi un măcieş cu floarea din sămânţa de spărturi...

6.

Într-o coloană fără sfârşit
Tu ciopleai scara spre cer
O scară dublă precum Scara lui Leonardo
Pe care urcau şi coborau arcaşii lui Xerxes
Cum o făcuseră cândva, la Salamina

Ceasurile lui Baruch Elton intraseră-n oglinda din cancelarie
Hrănindu-se cu orele mele de meditaţie
Cronofage şi arcofage-n pendulul de la Zorile
Lăsat amanet de sculptorul Holuţă
Colecţionarului Ionel Mătăsăreanu...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!