Un soare a apus

Am tot sperat

că vara asta nu se va sfârşi niciodată,

că ne vom trezi în puful orbitor

sub geamul cu vedere spre rachete şi constelaţii

şi lumea va fi blândă şi ne va tolera

toanele şi vulnerabilităţile.

Dar totul a trecut,

a trecut totul şi s-au îngălbenit deja amintirile virtuale,

ni s-au alterat

speranţele de viitor,

tot lucrăm la cubul acesta rubik

şi nu nimerim culorile din nicio perspectivă.

S-a întunecat tot orăşelul,

ni s-a făcut din nou frică.

Pulsul valuri în aparate, singura constantă aici

a rămas dragostea noastră.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

100°F

s-a scufundat soarele-n furtună

drone pe cerul încordat încălcând bariere

e o linişte stranie şi-un vânt jucăuş îmbracă fantome

fugim spre casă strivim zmeură sub tălpi

sângerăm şi-i dulce toată durerea aceea

dintr-o boxă subtil ca o vrajă anima lui thom yorke

ne apasă pe ace în creier ca-ntr-o pernuţă în joacă

fugim în fereastră pe cer ţipari electrici aleargă

unul după altul

se luptă se hârjonesc

s-a întunecat de tot s-au stins toate luminile

aici oamenii mor lent şi noi îi iubim pentru asta

zâmbeşte-mi puţin mi-e foarte rău

lasă-mă o vreme trebuie să decantez totul

îndepărtează-te puţin desprinde-te

mai am de curăţat câteva răni

de umplut

gaura asta din capul meu

care se adânceşte tot mai mult

şi mă trage înăuntru cu totul

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un alt anotimp

S-a făcut târziu
şi încă nu ţi-am spus tot
ce am vrut să-ţi spun, ca şi cum aş fi trecut printr-o sită
o mulţime de lucruri şi după o mulţime de nimicuri
au rămas cuvintele mari şi neapărat dureroase,
s-a făcut târziu, s-a întunecat afară
şi mi-e tot mai greu să-ţi desluşesc ochii
în lumina bolnavă-oranj a unui felinar stradal,
eşti ca o ţintă pe cel mai îndepărtat
perete al camerei, trimit săgeţele spre tine, cad toate
în gol şi-mi pierd curajul,
pentru că
s-a făcut târziu de tot
şi tot discursul pe care l-am repetat în minte şi pe care
credeam că îl voi rosti
ca de pe un prompter mintal, cu pauze în locurile potrivite,
cu tandreţea şi vina celui care părăseşte,
s-a destrămat,
s-a dus naibii tot şi eu am rămas
cu un bolovan uriaş
apăsându-mi în piept,
strivindu-mă tot pe dinăuntru,
tu ai plecat fără să bănuieşti nimic,
fără să te întrebi de ce tremur toată,
de ce am vorbit
despre toate nimicurile acelea,

se făcuse târziu, era o noapte urâtă tare,
ploua şi miroseam a ţigări şi vulnerabilitate,
am plecat şi eu,
cu un blank mintal total,
ca un Cadillac Eldorado negru
rulând spre nicăieri
cuprins încet
de ceaţă şi fum greu.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum s-a făcut

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mandru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunatoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.

poezie clasică de Magda Isanos din Poezia ieşeană contemporană (1968)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce naiba, 80 de miliarde de fiinţe s-au născut înaintea noastră! Câtă banalitate! Totul a avut deja loc: la ce bun să o iei de la capăt? Viitorul nostru nu va fi decât un trecut liber, timp pritocit, uzat, tot ce vom primi va fi marcat de societăţile şi secolele anterioare.

Pascal Bruckner în Copilul divin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna în doi

Am amorţit
tot aşteptând să se declanşeze ceva,
nopţile s-au confundat
în una singură, polară,
dragostea noastră s-a închis
într-o casetă micuţă,
uluitor
de frumoasă în predictibilitatea ei.

Te privesc dormind acum, tremuri şi
zici ceva neinteligibil,
te-ntorci spre mine şi
mă strângi de mână
şi eşti aşa vulnerabil
că mă-ntreb cum o să fac
să nu te rănesc vreodată,

e aşa bine aici cu tine,
să pornim
globul disco
din tavan,
să ne imaginăm că traversăm
constelaţii,
galaxii,
că ne mişcăm atât de repede
încât
toţi cei pe care i-am cunoscut
au murit între timp
şi suntem singurii supravieţuitori ai generaţiei noastre.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul si când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot "binele" care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

Ioan Ianolide în Întoarcerea la Hristos
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara lui Eminescu

Eminescu s-a născut
Într-o zi cu ger de vară.
Şi când iarnă s-a făcut
A-nceput să nu mai moară.

De atunci, a tot trecut
Foarte multe alte veri.
Iar iernile s-au făcut
Minunate primăveri.

Eminescu-i primăvară
Primăvară-nmiresmată.
Şi dacă va fi să moară
Cu flori, va fi colorată.

Eminescu-i calda vară
Din sufletele orişicui.
Oare, să îl dăm afară
Acum este, mâine nu-i?

poezie de Radu Bunei (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Radu Bunei
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noapte undeva mai e

În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut.
În Hades e – tot ce-a trecut
Din aheronticul ţinut
vin toate amintirile.
În Hades e – tot ce-a trecut
prierii şi iubirile.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noapte undeva mai e

În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut.
În Hades e - tot ce-a trecut
Din aheronticul ţinut
vin toate amintirile.
În Hades e - tot ce-a trecut
prierii şi iubirile.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

Ce cauti tu, fiinta nostalgica?
- Imi caut amintirile...
Ecoul din mine: Si, ce cauti aici? Nu stii ca poarta trecutului s-a inchis de mult? Iar cheia n-o vei gasi niciodata?!
Nu ramane ancorata in trecut... la ce bun?! tot ce conteaza e "acum"!

poezie de Raluca Alexandra Pasăre
Adăugat de Raluca Alexandra Pasăre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea la adevăr

ai părăsit oraşul plin de plăceri
nu ţi-ai găsit refugiul pentru sufletul pietros
zilele s-au înghesuit triste

ai coborât înlăuntrul rămas din trecut sănătos
te fereşti de neprevăzut ca în vara cu furtuni
nu crezi în aparenţe înţelătoare
ori în ceva ce nu există

când totul s-a surpat ca un mal de pământ
şi ai văzut că nu sunt alte şanse
ai ştiut să părăseşti totul înainte de cădere
şi păşeşti pe drumul care nu se înfundă în promisiuni

semnele venite din dezamăgire şi aşteptare
caută porţile deschise spre sipritul liber
cu trăirea vieţii în sensul ei curat

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Ştiu că nu prea putem lua înapoi tot ce s-a întâmplat între noi. Şi nici nu aş îndrăzni să cred că pot rezolva totul cu o conversaţie pentru că nu aşa se procedează. Dar am tot vrut să-ţi spun că-mi pare rău, Dawson. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat primăvara asta. Pentru rolul pe care l-am avut eu în tot, pentru suferinţa pe care ţi-a provocat-o. Şi îmi pare foarte rău că am distrus prietenia noastră pentru că îmi lipseşte foarte mult. Şi oricât de îndepărtată ar fi, aştept cu nerăbdare ziua în care vom fi din nou prieteni.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul Nou este nou şi, totuşi, în acelaşi timp, este deja vechi, îmbătrânit de tot ce ni s-a întâmplat fiecăruia de-a lungul vieţilor noastre. Anul Nou este precum apa pură a unui izvor de munte ce se amestecă cu apele stătătoare pe care le întâlneşte în jos; este nou şi, totuşi, nu este întru totul nou, pentru că este trăit de fiinţe umane împovărate de trecutul lor. De aceea, deşi totul este nou, bărbaţii şi femeile nu reuşesc niciodată să trăiască în el o viaţă cu totul nouă.

citat din Omraam Mikhael Aivanhov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă

Parcă a trecut o veşnicie
de când pentru prima oară ochii tăi verzi m-au privit.

Parcă a trecut o veşnicie
de când mi-am propus să nu mă gândesc doar la tine,
dar gândindu-mă la asta, toată ziua m-am gândit la tine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când gândul ascuns că eşti ce-am aşteptat
te-a făcut să te gândeşti mai bine.

Parcă a trecut o veşnicie
de când aşteptarea de a ne apropia
s-a transformat într-un sărut.

Parcă a trecut o veşnicie
de când strânsul mâinii a mai înlăturat
din teama ce tot întreba.

Parcă a trecut o veşnicie
şi tot nu ştiu dacă-ţi scriu ţie,
sau îmi scriu mie.

poezie de Florin Mihalcea
Adăugat de Florin Mihalcea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papagalul

Poate dorm.
Aerul încins din mansardă, mi-a înăbuşit orice putinţă,
Fereastra larg deschisă, ar trebui să-mi aducă răcoarea,
E de prisos: vântul a încetat orice mişcare,
Canicula a oprit orice umblet, orice călcătură,
Nu se mai aude nici-un zgomot...
Capul mi-a picat din nori pe masă, pe hârtiile care aşteaptă,
Pana a alunecat dintre degete.
Scrisesem un singur cuvânt, cu gândul la tine,
Am vrut să încep o nouă scrisoare: Iubită...
Poate visez.
Pe stelajul prăfuit, s-a aşezat un papagal, din vecini venit;
Pe fereastra larg deschisă, a intrat val-vârtej,
Răsturnând totul în cale-i,
Îmi împrăştie foile peste tot...
Poate aievea.
Sunt neputincios, nu mă pot apăra, de a striga,
Papagalul uriaş îmi ocupă tot câmpul vizual,
Îl percep, dar nu-l pot gândi, nu-l pot accepta,
E absurd, o vietate absurdă, taciturnă...
Nu face nici un freamăt, dar prin mişcarea agitată,
Fâlfâiri de aripi de pasăre flaubertiană,
Mă răcoreşte, ca şi un evantai, sunt mulţumit.
Pluraritatea de culori este atât de fascinantă,
Încât conturul păsării dispare, rămân doar impresiile,
Culorile, multiculorile, care îmi inspiră o enormă tristeţe,
Ca şi cum m-aş afla involuntar în stare de doliu,
Plâng, plâng sufletul papagalului, până la metamorfoză:
Culorile au dispărut...
Iubită,
Totul s-a transformat, culorile s-au însumat, într-un alb orbitor,
Văd bătăi de aripi de pasăre dumnezeiască, pură,
Nu mai pot privi, dar sunt supus a ţine ochii deschişi
Acestei străluciri...
Apoi nimic, negru opac nemărginit, pictat de aripile
Unui corb vestitor de nenorociri.
Ridic capul, încă bezmetic,
Între timp s-a făcut noapte,
Foile de hârtie sunt peste tot, pe podea...
Călimara s-a răsturnat...
Sunt în viaţă, tu eşti departe, eu sunt absurd...

poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ce am...

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Şi nu mă plâng, şi nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap şi-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
şi calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mişcătoare.
Chiar dacă toamna vieţii a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu greu apare dimineaţa

Te-am aşteptat de când mă ştiu
Mi-e teamă de-nserat, mă simt pustiu
Am tot sperat în seara asta să vorbim
Mă întreb dacă am mai putea să ne iubim

M-am tot gândit la anii ce-au trecut
La clipele de vis ce le-am pierdut
Şi câte zile şi câte nopţi am irosit
Ce-a fost şi ce-a rămas din ce-am iubit

Am aşteptat înfrigurat în astă noapte
Să încercăm să mai vorbim în şoapte
Să ne-amintim ce mult ne-am adorat
Într-un trecut nu prea îndepărtat

Mi-am amintit de prima noastră întâlnire
Mai am şi azi în suflet aceeaşi tresărire
Ai apărut târziu, era deja pe înserat
Mi-ai spus că ai întârziat, ceva nu s-a prea asortat...

În noapte clipele încet mai trec
Sunt parcă urmele lăsate de un melc
Aşa se scurge încet în întuneric viaţa
Şi fără de revers... apare dimineaţa

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mai neagră ca niciodată

Când Dumnezeu, dezgustat de om,
S-a întors în Paradis,
Iar omul, dezgustat de Dumnezeu,
S-a întors spre Eva,
Lucrurile păreau că o luaseră razna.

Dar Cioara... Cioara,
Cioara i-a adunat împreună,
Legând Paradisul şi pământul unul de celălalt –

Astfel că omul a plâns, dar cu vocea lui Dumnezeu,
Iar Dumnezeu a sângerat, dar cu sângele omului.

Apoi, cerul şi pământul au plesnit la încheieturi;
Fisurile s-au transformat în cangrene şi s-au împuţit –
O oroare departe de de mântuire.

Agonia nu s-a atenuat.

Omul nu mai putea fi om, nici Dumnezeu, Dumnezeu.

Agonia
A tot crescut.

Cioara
A rânjit
Şi ţipat: " Acesta este creaţia mea,"

Fluturând drapelul cel negru al propriului ego.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!