Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăși, toamna, iar eu am inima descoperită și dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o așteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
și pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
nu mai îmi cumpără viață,
și, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
și se umple de alb.
ca și oamenii.


Însă, semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața, fără să cunoască regrete,
poate doar frică și alte spaime mai mari.

Și, deși sfârșitul trage frunzele după el, deși sfârșiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă!
cetina este nemuritoare și verde, îl vestește pe Domnul meu!

Supt de teamă, și ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am așteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă e taina nemorții.
așadar, renii și câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluțele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele și ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.


Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.


Să îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăși toamna iar eu am inima descoperită și dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
și nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o așteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
și pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri și ierburi,
și mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârșesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
semințele nu se sfârșesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
și pentru cerbi;
și
atunci
... apari dumneata și îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, și a bărbaților care își dau viața fără să cunoască regret,
poate doar frică și alte spaime mai mari. ca la oricare.


Deși sfârșitul trage frunzele după el, deși năucește toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îți spun:
pădurea de brazi e nesfârșit de frumoasă,
cetina e nemuritoare și îl vestește pe Domnul meu.


Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am așteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.


În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...


În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluțele cad, dar nu mor,
ninisoarea și steaua ei albă
e taina nemorții.
Renii și câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitație, iarna, a cerului viu.


Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele și ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă și frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine și ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.


Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
și zăpezile care cad peste noi;
și cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.


Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, și peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...


Să îmi construiți o mansardă frumoasă
imi este frig și o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viață și să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simțit azi
ce trăiri
sau ce vise prostești de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
și curg lacrimi...
și-s sărate...

Și nu mai știu ce să cred
sau în cine...
"O fie bine!" aud
oriunde merg și de la
oricine întâlnesc...
le zic și eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Și parcă dacă zic și îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
și lacrimi iarăși se preling...
și-s sărate...

Nu știu cât voi rezista
mi-e dor...
și te vreau...
acum și aici

Îți ascult ticăitul ceasului
și el plânge după
mâna ta...

Și totul e trist și
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranța,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? întreb...
pentru ce? pentru cine?
și răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
și gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viață
și fără nimeni care să știe...

Poate totuși voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Și în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de
Adăugat de Natasa RaduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi șifonate.
Poate vor ieși din chenar, dar cu siguranță îmi vor umple gândurile.
Mari și năstrușnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu știu unde se duc când toate rămân departe, așa cum sunt, până ziua întâlnește moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Și totuși, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine și nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Și simt -nebunesc, dar știu că este bine,
atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaț mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu vezi că eu sunt cel mai bun,
Și-mi strâng toate puterile, și mă-mbrac frumos,
Doar ca tu vezi că nu-s cu capu-n jos.

Și mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ți demonstrez că sunt un cineva
Care ține mult la tine și doar cu tine-ar sta,
Îți ofer un trandafir, ca să-ți dovedesc
sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toți îmi sar în cap și mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei fim noi?

poezie de
Adăugat de Andrei TudoraSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta,
un pion, foarte slab, urmărește, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor și pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
și, atunci, speriindu-,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
și apoi prind aripi, ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele și maici se rotesc.
îți invoc pieptul și sângele
și
îți spun să mă cauți, ranița e în spatele tău, deșerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei știință în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuiește...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuța cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie și de o nepricepere fadă... cad peste pârâiașe, dezordonate,
sfințindu-le... dar noi nu ținem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine întind pe scenele vieții, cu pietre peste inimă,
vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cumințenia iubirii
se hrănește, pesemne, din piept;
iubește-!
vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.


Iubirea pesemne începe de la un tren care sosește;
dai hrană;

Îți spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi și regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
și o inimă,
pisicosule, ce ești, și pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce ești, o egretă!
îndrăgostește(-) !
în înfricoșarea mea molcomă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, și cu apa lui cu noroi,
ciudățenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
și cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
și vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este și flămând,
este doar o tipologie a coșmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate ești tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi poftește lumea și cireșele, pe care, cu mânuța mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
și de neînțelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obișnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
și bogăția picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ținutul acela
ori la ținătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.


Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc și de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl așteaptă intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, și oalele sunt pline cu apă curată
și nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
și de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca niște ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu nițică sare, și lacrimi amare, și un izvor,
și, atunci, ele cresc...


Uneori, credeți-, înțelepciunea luminii este o grădină
violet și cu roșu
să mai zăbovim, așadar, mult prea departe de lume!

animația unui bărbat care îmbrățișează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri și culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?


Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aștepta să apari,
vei veni, apuci mănânci din cireșele ei,
căci sunt bune și dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coșul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deșertat
limitele fericirilor pot fi depășite, într-o dimineață.
căci
acum este seară, târziu,
și nu noaptea se coc cireșele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireșe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireșul este binecuvântată și acuarela
s-a așezat minunat
deși aceea care pictează, abia deslușește, tușele care trebuiesc să apară;


Și ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă și scumpă
și
pe deplin, deslușită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
și,
din lume, iese, desigur, o rochiță frumoasă și simplă,
un semi-voal,

un destin.


În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem și cu păsări foarte frumoase deasupra
și cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopții

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumină de soare și trist

Îmi părea narcisele toate înfloriseră
pe jos se întinseseră drumuri de fizică veche
și de ceai
lor!
însă nu înțelegeau înflorirea peste toate păcii pomilor dintâi
poate pomii nu mai sunt
și
Adam e prea vechi
și Eva de mult s-a-învechit
care pace care pace dumnezeul tău nu e nicăieri
în pieile noastre de animal în peșterile acelea vechi
se vorbea despre un soare străvechi și însemne rupestre doborâte
de timp
și
uitare
nedrept
ieșeam afară cu tine și mă deznodam de trecut
pesemne dumnezeu începuse înainte de peșteri
se arătase cu mult dinainte însă noi nu L-am știut
viețuiește dintotdeauna în cer
plânsese pentru fiecare tușă mai
aspră
pentru mine plânsese
pentru fiecare prunc
poate tristă ajunsese sub urse și lângă caledonii de mult uitate în vreme
urma mea I se-nchina undeva foarte jos, căci El înălțime
supremă, lacrimă curată era
pe sub pleoapa închisă
i se supune
lui
Soarele
Lui îi închină tot binele, chiar și fără popor
să fi auzit miceenii de El sau mayașii cei cu ochiul
în timp și în fizică foarte clar
El nu are popor
El este
târziul oricărui popor
dar pleoapa mea Îl caută în vechime unde este încă
lumină de soare și trist.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem de tristețe veche

Privirile cui ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
și nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
și nu m-ai cunoscut;
și așa vor trece ani și ani, grădina va începe, încet, înflorească,
ceasurile și limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
și nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroși prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
și peste trupul meu
care te-a așteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
și în lacrimile mele
ultimele.
Țineam minte trandafirul acela,
știam omul,
împlea viața mea cu tot raiul, dar și cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
și nici diminețile.
Nici zâna așezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuță,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-!
ascunde-, lângă ea!
parfum peste oasele tale, și-n trup,
pitește-, așa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! și concreta ceașcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări și nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, voi îmbrăca și mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
și al apelor acum sălcii)
până
fi-va așa:
lunile de pe cer vor învăța cum râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ți se vor așeza ușor
ca niște aripi de fluture
peste umeri
și peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămașa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei și parfumul,
vei răni din nou foarte dulce,
și te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp și pe rugină
luna noastră trandafirie se va așeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca și cum m-aș fi pătat cu un rug întreg de frăguțe.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Eu nu sunt acel marinar

dacă
și numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
și nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârșit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns pui totul în ordine
așa cum nu este de ajuns alergi câteva ore bune
în speranța te vei regăsi

trezesc dimineața
și îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar ști ce să spună
pentru mine
însă
și doar pentru mine
o clipă de liniște mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau povești de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, și cu câte furtuni
și cu câți pești neverosimil de mari

și dacă prinde noaptea dormind pe nisip și dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
și alta asculți o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
și nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineața
marea îmi pupă picioarele, și eu strâng în pumni apă sărată
și parcă tocmai de acolo țâșnește viața
un ghem roșiatic de suliți ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l știm

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Mireasă...

Închid ochii și se așează sub pleoape
Înger de șoapte, în noapte.
Și fiecare șoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am țâșnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce și alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far și catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Pășind spre altar
Cu sete de viață.
N-am gândit niciodată
sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri și vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Și sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Și să plâng m-am decis,
Printre munții de doliu,
Pentru ultimul vis.
Și trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieții ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau iubesc...
...............................................................
Pașii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Și din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Și la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele pașilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca niște pene
adiate ușor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Și noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine știe când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
amenințători și reci, hotărâți -i
strice coafura.

Nu i-am observat nici fața,
nici gura.
Parcă-i cunoșteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
că nu și-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soția, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
și cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Privești pe geam cum cad frunzele.
Nu vezi că de frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, și… Toate dor.

- Lasă nevastă mâine,
îți iau eu carne și pâine.

Hai în brațe te strâng,
începe -mi fie dor.
-ți încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald și ți-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad și-au mai căzut
și, cine știe câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea și noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar fața mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Așa-i viața trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
așa cădem și noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Și frunza noastră
o să cadă, dar...
Aș vrea… Nu prea curând.

poezie de din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu-mi mai este niciodată frică

De frica cea cumplită a morții, mi-am construit și eu o casă
Și acum, această casă este beatitudinea oceanică și nemărturisită a Sinelui Suprem pe care deja l-am descoperit în mine.
De frica frigului, mi-am cumpărat și eu o haină
Și acest veșmânt îmiacum mereu căldura din interiorul inimii mele care arde de o iubire nestinsă.
Acum tocmai de aceea nu-mi mai este deloc teamă de frig.
De frica sărăciei, am căutat mereu bogăția
Și glorioasă îmi este acum această misterioasă bogăție fără limite care îmi vine clipă de clipă de la Dumnezeu.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de mizerie.
De frica foamei, am căutat mereu hrana
Și acum hrana îmi este meditația yoghină profundă ce este realizată asupra adevărului ultim care m-a eliberat.
Acum tocmai de aceea nu-mi mai este deloc teamă de foame.
De frica setei, am căutat mereu să beau ceva,
Iar băutura mea cea nelipsită a devenit acum nectarul cel tainic și veșnic îmbătător al adevăratei cunoașteri supreme.
Acum nu-mi mai este niciodată teamă de sete.
De frica dușmanului, mi-am căutat și eu mereu un tovarăș
Și până la urmă l-am găsit în vidul cel enigmatic și etern al betitudinii divine care nu se sfârșește niciodată.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de nici un dușman.
Din cauza fricii de a nu greși, am căutat și eu cu o neostenită frenezie o Cale spirituală adevărată.
Și acum aceasta este pentru mine Calea Uniunii Transcendente în Dumnezeu cel Unic și mereu Omniprezent.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de nicio greșeală.
Pentru că sunt deja un înțelept în care se oglindește fără încetare întreaga măreție ascunsă a lumii ce a fost manifestată de Dumnezeu,
Acum beneficiez oricând de nenumărate comori ale cunoașterii supreme; și peste tot acolo unde merg
Sunt veșnic fericit și pe deplin liber.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Trec printr-o perioadă foarte grea din viața mea. Nu intru acum în detalii, îți spun doar că m-am decis să mă căsătoresc. E inevitabil. Trebuie s-o fac, nu doar pentru mine, dar și pentru tine, Modest, și pentru toți cei pe care-i iubesc. Cred că pentru amândoi, orientările noastre (sexuale) sunt cele mai mari și mai irecuperabile obstacole către fericire, dar trebuie luptăm împortiva naturii cu toate forțele noastre. În ce mă privește, voi face tot posibilul să mă căsătoresc anul ăsta, și, dacă-mi lipsește curajul necesar, îmi voi abandona, oricum, obiceiurile pentru totdeauna. Desigur, îți dai seama cât de dureros este pentru mine să știu că oamenii simt milă pentru mine și mă iartă, pe câtă vreme eu nu mă simt vinovat de nimic. Cât e de stânjenitor uneori celor care mă iubesc le e jenă cu mine. Pe scurt, gândesc să mă căsătoresc sau, oricum, să am o relație publică cu o femeie, ca să închid gurile tuturor creaturilor ale căror opinii nu înseamnă nimic pentru mine dar care sunt de natură -i stânjeneasscă pe cei care sunt în anturajul meu.

în scrisoare adresată fratelui său, Modest
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

La petite étoile

credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viața mea părând autostradă
iar cine s-ar opri -mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili și mândri, fortărețele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depășeau pe coridoare,
pe stradă, prin viață...

însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluța aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile,
strălucea peste mine ciudat
și mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.

la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată și mai greu de prins decât
un licurici din nopțile calde de vară,
așa , pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
îmi imaginam, superior, că sunt îndrăgostit de ceva
atât de nepământean:
-"numai mie mi se putea întâmpla asta"-
apoi am vrut pot medita, gândind așa ajung
să am minte și suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor și ironic.

*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naște o altă durere – steaua asta... am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
și-a luat lumina și s-a dus din ce în ce mai departe
până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remușcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaș
fiindcă era frumoasă, nemișcată și nemuritoare
totuși ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puțin așa părea:
o, joc al așezării inimilor pe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supraviețuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remușcările, de ce distanța sparge țândări
ziua de ieri și toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaș,
departe, rece și imposibilă cum era
sau poate numai pretindea
oricum, aș fi schimbat arhitectura căii lactee
doar s-o aduc mai aproape...

*
apoi am descoperit că și stelele mor,
că nu sunt nemișcătoare, ba chiar se mișcă foarte repede,
am prins un pic de inimă și-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorți numai rănile,
am vrut fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulația sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo, în lanțul mai lung sau mai scurt
al suferințelor zilnice.
și-așa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,
am simțit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

inițial, era ceva asemenea bebelușului care, deschizând gura
pentru prima dată în viață, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...

dar la mine, ea a căzut și mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluș:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelații nechibzuite
născând, împroșcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.
*
eu am încercat
-mi pun politicos pătura de carne înapoi,
hainele mele cele mai bune și să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat și mai tare
și-a început să plângă.
ea mi-a urlat în comete
că mă ochise dinainte de a mă naște
și că mă vâna din prima zi a vieții mele.

și-acum continuă -mi cadă zilnic peste măruntaiele inimii
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele pentru că ele sunt muritoare
și mult prea flexibile... și sunt foarte departe...
dar timpul trece, acum aștept cuminte
crească fiii noștri
și mai vedem ce-o să se mai întâmple.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mai Septembrie ca oricând

Plouă cu toamnă peste noi,
Pădurea are rugină pe veșminte,
Și parcă suntem tot mai goi,
Septembrie... ne aducem aminte.

Cad și frunzele, bate și vântul,
Iar cerul cu norii săi cei grei,
Îmi spune încet cuvântul,
Nerostit de buzele ei.

Este mai Septembrie ca oricând,
În păduri, pe străzi dar și pe foi,
Fac pasul mic peste frunze trecând,
Uscate de amintiri mai vechi și noi.

Septembrie mi-a uscat și rănile,
Unele din ele erau deja uitate,
Au căzut rând pe rând ca frunzele,
Și acum vântul împinge de la spate.

Toamna face loc de început,
Îmi usucă tot răul din gând,
Și mă lasă fără niciun scut,
Căci e mai Septembrie ca oricând!

poezie de din Autopsia Inimii (2 septembrie 2021)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sunt note și bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roșii
și
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
și neînțelese;

Iar noaptea era clară și frumoasă, ca petalele care ne acopereau
și cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele și porumbeii
De ce nu porți ochelari, altfel, nu o să vezi toate mașinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creșteau de undeva dintre luminișuri și dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâița femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ț-ă-d-e-m-u-l-t
un poștaș prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate și timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
și
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe feciorițe la dreapta Tatălui, și multe erori.

Pe stradă trecea o mașină, pe la ora 5 dimineața,
uitam ca un tont,
la zebra cu galben și negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate și rozacee;

De ce să fie nevoie de mașini și de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcați de mașini și de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii și câinii stradali, și unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
și luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească și o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toți soldații de plumb și păpușile galbene din mâini,
și le aruncam după Dumnezeu:
Unde ești, Părinte,
unde îmi e tinerețea și vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, și de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
plece la lucru, la ora 5 dimineața,
din viața trecută,
poate doar am visat acele petale,
și nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
și noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora șase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraș, cu ochi căprui, ațintiți.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
las odată cerurile și să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 și începeau lucrul la 7 dimineața
de ce nu pot și eu, soarta ține spre mine
un cuțitaș
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare și strașnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, și pe Gelu,
și pe Mirela, o știu
ne privesc castanele și frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore și de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineața,
ziua bună începe cu o mașină leneșă, de care te lovești, fără să vrei și fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, și un basm care nu se mai sfârșește
în strașnica neiertare,

care ne cuprinde pe toți.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Vladimir Potlog

Mi-e dor de viață

Mi-e dor de viață ca pământului de ploaie.
Mi-e dor de viață ca cerului de soare.
Mi-e dor de viață ca poetului de poezie.
Mi-e dor de viață ca sufletului de o frumoasă melodie.
Dar nu îmi este dor de ceața care se lasă peste noi.
Nu îmi este dor de omul care îmi vorbește de pace,
Dar în suflet poartă un război.
Nu îmi este dor de străinul care mă numește frate,
Dar în gând plănuiește să mă lovească pe la spate.
Nu îmi este dor de tot ce pare frumos, dar este fals.
Nu îmi este dor de lumânarea care a ars.
Îmi este dor de o lumină lină care vine,
Dintr-o inimă de om bună și creștină.
îmi este dor de tot ce trebuie aibă omul mai sfânt,
De viață, limbă și de al său pământ.

poezie de (15 martie 2021)
Adăugat de Vladimir PotlogSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Violetta Petre

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare versul meu nue drag
V-am plictisit și rău doare, că doar câțiva mai sunt în prag...
Și ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie și poate chiar și mai târziu...

Tristețera mea nu e benignă, știu v-ați săturat de ea
Dar ea e-n mine și știți bine n-am să mă despart așa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea și știți
Toți cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă citiți...

De fapt, firesc chiar mi se pare, scriu prea mult și nu-i normal
vin cu versurile-n ploaie și să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă așa mi-e bine și mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud și nici nu văd.
Acolo cerul e albastru și niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă și nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori răscolește de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Și sper să îmi respect cuvântul și să mai scriu cât am promis...
ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanța de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Graham: Mai am un scenariu pentru tine.
Amanda: Ce bine.
Graham: Te iubesc. Îmi cer scuze pentru dezvăluirea foarte directă, dar oricât de complicat ar fi acest lucru, sunt îndrăgostit. De tine. Și nu simt asta doar pentru că pleci, și nici pentru că e un sentiment plăcut – care, veni vorba, chiar este, sau era înainte te înfurii așa. Nu-mi pot da seama de logica acestui lucru, știu doar că te iubesc. Nu-mi vine să cred de câte ori spun asta. N-am crezut voi mai simți asta vreodată, așa că e aproape incredibil. Dar îmi dau seama vin cu o ofert㠖 3 la preț de 1. Și poate că la lumina zilei ambalajul meu nu este chiar așa de minunat, dar, în final, știu ce îmi doresc, iar asta e un miracol în sine. Și tu ești ceea ce îmi doresc.
Amanda: Nu mă așteptam la "te iubesc". Poți să nu mă mai privești așa? Încerc găsesc cuvintele potrivite.
Graham: Cred dacă răspunsul evident nu îți vine imediat în minte, atunci am putea vorbi despre altceva. Cum ar fi despre cât sunt eu de ridicol. Îmi aduc aminte faptul mi-ai promis că nu te vei îndrăgosti de mine. Ar fi trebuit fiu mai atent.
Amanda: Nu am mai întâlnit până acum un tip care să vorbească la fel de mult ca mine. Dar pentru moment, nu mai vorbi.

replici din filmul artistic Vacanța, scenariu de
Adăugat de Anamaria LicuriciSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Horă în duminică

Ca și cum nu ți-aș mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă și o scufund adânc adânc acolo unde începe apa șovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopții ar curăți-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îți par pesemne mai frumoasă așa... cu amândoi umerii dezgoliți
cu o cămașă
care să mă acopere trăiesc în cămașa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuiește nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roșie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum și mama purta.
Îmi port mersul meu cum și mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne și clopotarii își țin femeile
în brațe și în tot felul de cămeși. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept și bălai de pe peretele cu sfinți
cu un strop de apă sfințită pe pleoapă, părul lui galben și prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniți
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoțeii de la gleznele lui
i-am spus
tu ești moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ți s-a născut nu ți s-a născut nu ți s-a născut
glumești nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
și i-am zis atunci sună din clopote și el a bătut din nou din palme și din picioarele lungi
auzeam clopoțeii de la picioarele lui dar mai voiam trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită ești femeie pentru tine sunt clopoțeii aceștia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
și a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela și mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook