Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmăreşte, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor şi pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
şi, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
şi apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele şi maici se rotesc.
îţi invoc pieptul şi sângele
şi
îţi spun să mă cauţi, raniţa e în spatele tău, deşerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei ştiinţă în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuieşte...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuţa cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie şi de o nepricepere fadă... cad peste pârâiaşe, dezordonate,
sfinţindu-le... dar noi nu ţinem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieţii, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cuminţenia iubirii
se hrăneşte, pesemne, din piept;
iubeşte-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.

Iubirea pesemne începe de la un tren care soseşte;
dai hrană;

Îţi spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi şi regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
şi o inimă,
pisicosule, ce eşti, şi pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce eşti, o egretă!
îndrăgosteşte(-) mă!
în înfricoşarea mea molcomă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Burbuntuis amos

Undeva, pe perete, pendulul a încetat să bată, cum viaţa-o făcea...
cling
cling
doar inima ta în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii, în dungi (întocmite de rouă şi praf)
să mai ştie acum;
în şifonier doarme încă rochia de mireasă a
mamei
visează ceva?
doar inima mea în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii,
de dungi negre, prelungi
să-mi fi spus odată, atunci, că pianul de la părinţi îl vânduse, frustrant, pe nimic
aşa cum şi oamenii vând
n-o să te vând
promit, o să stau lângă tine să mă auzi cum respir
palmă peste palmă care vroia, inimă, să plece de ieri
de ce ai pleca?
de ce să nu vii? Furia (focului) bolboroseşte o vrajă oarecare
în ibric
alături, sticla de lapte; ieri se făcuse din ierburi şi din nisip;
să mai stăm un pic în cămăşi...

te întrebasem cum îţi place
religia
muzica
cireşul, cu zăpadă pe el
cerul este un fel de îmbrăcăminte pentru oameni
ei se aşază în cer
când le vine vremea
ori
când dorm şi le ţin îngerii chipul ca să vadă mai bine stelele

care vor veni;

probabil că sunt un copil
toată viaţa am fost
în
felul cum îmi ţin picioarele unul peste celălalt, plină de lene
aşa cum
ne
vine cămaşa ta înspre mine

surogat

să pun un copac mic, cu boltă verde, în ea.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragul tău

De dragul tău se scutură în depărtare,
Tristeţi ce uneori mă copleşesc,
Şi lângă tine eu sunt mult mai tare,
Deşi de dragul tău eu simt că mă topesc.

De dragul m-aprind, mă răzvrătesc,
Apoi în ochii tăi îmi caut alinare,
Şi inima în piept o simt şi-o urmăresc,
Cum pendulează între certare şi iertare.

De dragul tău eu nu mai sunt un zbir,
Şi nici la ghinioane nu mai am noroc,
Asprimea îmi devine lână de caşmir,
Dar sunt ca gheaţa când mă supăr foc.

De dragul tău eu mă visez şi mâine,
Şi peste deznădejdi sădesc speranţe,
Iubirea ta îmi hrăneşte sufletul cu pâine,
Şi-i cântă în amurg tangouri şi romanţe.

poezie de Paul Aelenei din Iarna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... (despre noi)

Motto:

Pierdut e trenul ce l-ai pierdut spre mine,
Asemeni unei ploi de care fugi...
Şi dintre toate iubirile-ţi străine,
Eu fost-am autentică de-atunci...

Şi nu ţi-a dispărut nici dorul... deşi, eşti mândru să mă suni...
Şi ceas de ceas gândeşti amorul... ce doar cu mine ştii s-aduni.
Şi te gândeşti clipă de clipă... ce mai fac eu şi cum îmi e...
De dragoste, plânge-o aripă... şi inima-ţi întreabă: "ce?"

Şi mă doreşti să-ţi fi aproape... deşi te-ngreunezi greşind...
Că poate, poate, totuşi poate... eu am să vin, gonind, venind...
Şi te întrebi de simt ca tine... oare şi eu la fel tânjesc...?
N-am să te las să ştii de mine... deşi la fel mă perpelesc!

Şi totul are timpul său... când sita cerne şi s-alege,
Ori de e bine, sau de-i rău... ori de se-opreşte, sau mai merge...
Când tu îţi simţi inima plină... de-nţepături şi apăsare,
Să ştii că nu sunt în lumină... şi te visez cu o chemare.

Nu pot să fiu eu fără tine... nu mă-ntregesc aşa cum sunt...
Dorinţele îmi sunt divine... şi te iubesc peste pământ!
Sper să îmi simţi inima caldă... ce arde tot mai nelumesc...
Să-ndepărtezi gândirea fadă... să simţi ce dragoste-ţi nutresc!

Şi vine totuşi şi finalul... îl tot aştept să vină acum!
Vreau să înving şi s-ating malul... nimic să nu fi fost doar fum!
Şi te iubesc fără să vreau... aşa cum mi-a fost scris să fie...
Clipe din ieri, ce doar erau... să mi le dai de-acum doar mie!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la început

voi merge cu tine pe capul descoperit o să port cununiţa
mai caldă pe care mi-ai împletit-o de dimineaţă

dacă
vrei
o să-mi las papucul în iarbă
şi în picioarele goale cu tine o să vin ca să descoperim
soarele şi să îl lăsăm liber de lenea aceea lovită;
cred că te iubesc
vin şi rouă pe frunte şi pe buze se amestecă
preotul îşi ia pişcoturile şi intră în biserică
să
învelească icoanele
versurile prea lungi pesemne că îţi spun că sunt foarte sinceră
îmi pare
că nu ştii ce să spui
pe afară se clădesc spitale şi şcoli pentru fete foarte tinere
păsările verii le cântă şi le explică cum e de fapt
dragostea le arată flautul ei
iubirea e aşa
ei un pic de hârtie o crâmpoţeşti între degete

până îţi zboară

şi iarba pe care ai călcat e foarte liberă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimburi

Îmi pare că în mijlocul a ceea ce îţi spuneam stă furibundă inima mea
dumnezeu nu are nicio treabă cu asta, te trezeşti într-una din zile altfel
îţi laşi la o parte întrebările şi toate dubiile însoţitoare
te îmbraci în femeie laşi de o parte stânjeneala
devii altceva
una
pe buze aroma de merişoare al unui ruj foarte roşu
ieşi aproape nouă din casă ţi-ai pus desigur cerceii tăi cei mai frumoşi
fusta te îmbracă de parcă nu ţi-ar mai fi mamă
ci tată
pantofii cu toc ţi i-ai înmuiat în aur
şi-n
ploaie
ceasornicarul îţi dă cheia inimii bărbăteşti şi începi să întorci altfel ceasul şi timpul
dar nu, bărbatul tău nu e nicăieri
îl cauţi zadarnic pe strada prelungă ca moartea
pe taximetre s-au oprit dumnezeii să-întrebe ce e cu suflul cel nou
pentru că nicio pasăre nu se schimbă la suflet prea repede
iar tu eşti pesemne o pasăre ai devenit una
din porumbă te-ai făcut porumbel şi apoi iarăşi porumbă
ce-s cu zbaterile acelea, femeie,
te întorci din drum
în depărtare vezi cum cineva încetează să mai bată cu pumnul în uşă
e bărbatul tău probabil ţi-a deschis inima cu o cheie nu ştiuse c-o are
nu ştia la ce foloseşte,
îmi pare că pe ecranul publicity sunt îndrăgostiţii aceia piepturile lor de pasăre albă
s-au întânit
şi
au ars
pe dinăuntru
implozie
surdă
aşa cum ard stelele când le aprinzi dacă eşti dumnezeu şi ele fac prostii
şi pe cerul de noapte se arată culoarea
o vezi de la sute de mii de ani lumină
dragostea e de fapt trucul lumii
un schimb
nu
e troc
aşa cum dumnezeu are nevoie de trupul clădirilor şi de clopote,
îmi pare că acum s-a făcut linişte...
aşa cum ceasornicarul are nevoie de setea voastră de timp, pentru ceasuri,
dar îndrăgosteşte-te, odată,
femeie!
sau

redevino copil.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge peste ţara mea de vis

Ninge peste ţara mea de vis,
Ninge peste Moldova.
Cu fulgi mari ca floarea albă de cais,
Ninge peste Teleneşti, Chişinău, Leova.

Ninge peste păduri de brazi
Peste munţii Carpaţi.
Ninge cu fulgi jucăuşi
Peste Bucureşti, Iaşi, Cluj.

Ninge peste marea cea mare,
Peste vechile hotare
Unde Ştefan şi Mihai duşmanul l-au învins.
Ninge peste ţara mea de vis.

Ninge şi tot ninge Şi aşa de bine îmi pare,
Că visez cu ochii deschişi,
Din nou, la România mare.

poezie de Vladimir Potlog (23 noiembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind pentru tine

Te colind, iubito, peste toate continentele
Peste toate anotimpurile mele
Peste tot, pe unde sunt suflete singure,
Pe unde sunt târguri sau răspântii, neexplorate
Mă aleargă umbre plăpânde, rupte din noapte
Am picioarele sângerate, iubito de focuri din stele.

Doar lava zării-nfricoşătoare
Mă mai doare sau mi se pare
Şi mă umple toată ziua de splendoare
Eu îţi port gând de bine, iubito,
Sculptat în cuvânt nescris,
Cuvânt – zămislitor de noi lumi,
Cuvânt – scos din graţia divină.
Voi să-ţi încrustez luceferi pe braţe
Ca pe nişte miezuri de lumină.

Sunt însetat de verb, iubito,
Şi de muzici astrale
Visez la nunţi magice
Cu orgi celeste şi abisale
Sunt flămând de tine
Ştii bine, că îmi vine
Să urc crestele cerurilor toate
Şi munţii lunii, pe înserate
Pe copite să-mi iau tină, divină
Din brâuri de lumină.
Eu, bivolul tău alb, dumnezeiesc.
Tu să mi te laşi, trândavă, pe coarne mută.
Şi să-mi fii altarul meu de carne, sfântă.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste mine a venit toamna...

iubito, peste mine a venit toamna,
cu tot alaiul ei, cu toată gama
de melodii prea triste şi îngândurate,
iubito, ploaia ei de frunze ne desparte
şi unde eşti iubito? eşti departe...

la fel ca pomii când îşi pierd verdeaţa
pe chipul meu sunt riduri dimineaţa,
mai trag de timp, întind la maxim aţa,
deschid larg ochii să-mi gonească ceaţa
şi deapăn printre gânduri toată viaţa

atât mai fac, iubito şi mai scriu,
un rând aştern din visul meu pustiu,
el îmi zâmbeşte, este amărui,
îmi amintesc pe versuri cum te ştiu,
cu râsul tău mereu, mereu, zglobiu

şi toamna cea din mine mă apasă,
îmi cocoşează trupul, cui îi pasă?
sunt prins de boala ei ca într-o plasă,
îmi cade câte-un fir de păr, dar lasă,
tu cum mai eşti? erai cea mai frumoasă

mai am o prietenă, o ştii de-atâta vreme,
cafeaua dimineţilor eterne,
cu ea îmi aranjez atâtea teme,
rămase de azi- noapte printre gene
şi-mi simt picioarele cum dor, sunt semne...

şi mă gândesc la tine mai tot timpul,
te mai iubesc să ştii, îţi chem în vise chipul
iar când sunt treaz mă cotropeşte gândul
c-o întrebare ce nu-i ştiu răspunsul
ce ne-a gonit de noi lăsându-mi plânsul...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satiră pentru un nesimţit

Şi cauţi cordăciuni în lumea largă,
N-a fost de-ajuns că m-ai avut pe mine...
Străbaţi în lung şi-n lat lumea pribeagă,
N-ai înţeles cum îţi era mai bine!

Şi cauţi ideal care expiră...
N-a fost suficient că eu eram!
Sufletu-ţi se stinge, dar respiră...
Trăieşti ca mort, dar eu îţi existam!

Când dai de greu, îţi aminteşti de mine...
Ştii cât de mult în inimă-i rănit!
În viaţă cauţi doar drumurile line,
Dar ce-i uşor, nu face fericit!

Şi lenea te doboară când te-atinge,
Acel moment în care să te zbaţi...
Îţi plouă peste creier şi îţi ninge,
Şi nu cauţi un drum ca să răzbaţi!

Şi cauţi şi tot cauţi o scăpare...
În labirint de inimă eşti prins;
Şi viaţa ta nu mai are culoare,
Din clipa când în inimă m-ai stins.

Mă cauţi în orice femeie ce o vezi...
Şi inima-ţi suspină dupa mine.
Ştii de iubirea mea şi o visezi,
Ştii c-ai greşit făcând doar după tine!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gorunul

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză - 2 -

Am coborât undeva în suburbia unde se spăla rufărie, pe copaci atârnau flori foarte albe
brahms prevestea, la început, balamucul, zănateca mişcare brawniană şi entropia
ceva nou se naşte mereu dintr-o rufă murdară
eu eram o naivă
ca
o mare
naivă

Aşa ca oceanul cel tânăr, din care nu s-a pescuit niciun ton. eram vis. picătură de sânge.

Nu ştiam că pe cer coborâseră stelele
roz
albe
şi galbene
să îşi spele picioarele pe alt cer, ca fecioara, cu picioarele ei zgâriate în crengile pomilor

cumva se mai aşază copaci,
şi pădure
şi
pomi, în livadă
apoi curgerea izvorului printre pomii aceia
şi-atât...

Îţi ţineai între degete bucăţica de cretă şi desenai din carne soarele, luna,
ce lacrimi... să le mai umblăm încă puţin cu picioare desculţe, cu o talpă de sunete:
emisar-mov la capăt de lună, picătură şi ploaie
ce ploaie... ce lacrimi...
de ce nu înviezi şi de ce nu mă vezi...

Însă prin comete şi prin sori se făcuse lumina, crescuse din rană,
de ce să vorbim despre corbi, de ce să vorbim despre soare,
întâi întunericul, un corb şi o lacrimă,
apoi luna şi soarele, noi mai întâi am aşeza fericirea.
la început dumnezeu a făcut răul şi întunericul,
peste el s-au aşezat albine, comete,
soarele plin
sorii
şi
dorul
pe câmpuri, o floare nemaivăzurtă răsare,
şi mireasa se prinde în horă
o prinzi tu de mijloc
sau nu o ghiceşti
niciodată
încă nu te întâlnisem, cu toate că lumina mi-o luase puţin înainte,
ce îţi mai fac cireşii, cireşele, atunci când visează,
ninsoarea te mai mângâie încă, hai spune,
ţi-e frig,
peste buze,
pe gura ta moale să îţi cadă sărutul...
mama ta,
ce îţi mai face?
leleica?
îţi croşetează, pesemne, şosete de lână, şi luna, şi lâna în care e luna-nvelită?
eu sunt saltimbancul care te coboară în mare
multă mare sunt eu
şi cădere în mine
eu sunt sarea pe care ea calcă cu degetele,
talpa mea sărată eu sunt,
o să-ţi cânt şi-o să-ţi cânt până când totul apune, când în mine-o să apun,
vocea mea este caldă şi molcomă,
nu te teme,
ea se culcă încet,
ca sfârşitul glasului care dintr-o dată se stinge.
Dacă visezi un chip palid, musai ninge în lume şi se naşte ninsoarea,
mie îmi e frică de întuneric, dar în cer sunt conduri şi păpuşi, care se cunună;
de acolo din cer începe de fapt soarele
acolo se scriu începuturi de soare
şi Domnul.

Nu ştiu cum e să fii vinovat, ca o Eva
mincinos sau şăgalnic
începutul păcatului este probabil tăcerea şi merele
s-a
lăsat
peste
toate
o
primăvară
moale
şi
dulce
între meri se mai aude încă aripa ruptă a rândunelei
şi eu te aud.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de tristă-mi părea viaţa...

Îmi pare că nu sunt temple şi nici ziduri, pe unde trec eu...
şi nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viaţa...
că e o câmpie făcută din dragoste şi din cămăşile tale, cărora mă închin eu,
e şi ăsta un fel de a demistifica viaţa...
aşez zânele pe portative,
şi le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le ţin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie şi în ghiocurile mărilor viaţa aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
şi
alerg
prin viaţă, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poştăriţele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde eşti, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
ţipetele Africii să se audă până la toţi zeii ploii, şi mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;

Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
şi multe aripi de umplut pământurile cu viaţă,
jos,
unde miroase a pământ,

şi a apă gâlgâitoare;

Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

aşa sunt copiii, aşa e Dumnezeu, se naşte dacă lumea Îl cheamă

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăgostită...

Îmi fură noaptea amintirea care,
Mă îmbăta iar de tine... cu noi doi...
Acele amintiri dulci şi polare,
Trăite prin ploi şi soare amândoi...

Printre petalele trecutului suav zâmbesc,
Cu zâmbete ce plâng dezamăgire...
Imagini cu noi îmi amintesc,
Când te credeam, crezând în fericire...

O indolenţă doare când mă sună,
La ceas târziu, plimbarea-n gând cu tine...
Iubirea dintre noi să nu apună,
Căci te iubesc cum mă iubesc pe mine.

Şi ce te-aş mângâia acum, iubire...
Pe sufletu-ţi ce mult m-a îndrăgit,
Nicicând nu vei fi amintire...
În inimă îmi arzi încet, mocnit.

Trec zile, una câte una peste noi...
Mă doare lipsa jumătăţii mele!
M-aş regăsi cu tine şi prin ploi,
Căci mi-ai intrat în sânge şi în piele...

Cum dorul mă apasă-n miez de noapte...
Aşa doresc să mă doreşti, iubire!
Mi-e dor să îţi aud cuvinte, şoapte...
Mi-e sete de a noastră împlinire.

Revino şi iubeşte-mă odată!...
Am obosit să tot aştept dorind...
A noastră soartă este scrisă, dată,
Şi ne vom ferici doar dăruind...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-mi o lingură de sare

Mai dă-mi o lingură de sare
căci îmi este limba mult prea dulce
şi somnul mult prea adânc.

Trezeşte-mă de tine
căci nu-mi e bine când îmi este mult prea bine,
permite-mi să alunec peste geana ta închisă
peste muntele respirărilor sacadate
peste gura întredeschisă,
să îmi iau zborul peste piramidele enigmatice
şi lasă-mă astfel să fiu eu
căci numai atunci îţi pot construi o arcă
pentru potopurile ce vor urma.

Departe de tine sunt
şi totuşi,
tu
locuieşti mereu în arca mea.

poezie de Adrian Andrei Călimărea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!