Persuasiune

Timidă ploaia se scurgea pe geam
Când reveria mea vâna prin nouri,
Nedesluşite păsări ciripeau pe ram
Şi alunecau în iarbă vesele ecouri.

De undeva venind sub o umbrelă
Paşi mici se agitau pe tocuri cui
Şi izvorând din atitudinea rebelă
Mă săgetă lucirea ochilor căprui.

Încât trezit din melancolica trăire
Deschisei larg fereastra surâzând
Apoi încurajat de optimistul gând
Am salutat cu inocenţa din privire.

Primii răspuns din senzuala gură
Al cărei ruj cu minijupul se asorta
Că-s domnul ce a fost zărit cândva
Prin mall având romantică figură.

Şi dumneaei schiţând zâmbet amar
Rapid mărturisi despre jenantul of
Produs recent de-un strâmt pantof
Ce a schimbat plimbarea în calvar.

Nefiind un prinţ călare, doar şofer
Mi-am pus galant Fiatul la bătaie.
Firescul gest, cu-a ochilor văpaie
Fu aprobat şi-am îndrăznit să sper.

Curând şofam voios către adresă
Iar lângă mine blondă trecătoare
Îşi exersa ocheadele de încurajare
Pentru un familist scăpat din lesă.

Ajuns rapid pe a lui Puskin stradă
Oprit-am vizavi de vila mai retrasă
Şi fiind desculţă, tipa voluptuoasă
Mi-a zis să bag maşina în ogradă.

În curtea casei, sub stufos umbrar
În leagăn neatins de-ai ploii picuri
M-am pus chemat rostind nimicuri
Când şold elastic mă atingea cu jar.

Analizam coapsele lungi, bronzate
Si ameţii chiar în anemicul balans.
Pierdut, în lungi minute de suspans
Sâni exploram cu gesturi delicate.

Sărutul lung, spontan incandescent
Trădă latente instincte fără bariere;
Dezinhibat, printr-o comuna vrere
Dădui frâu liber firii de iubit potent.

În leagănul aventurierului sedus
Ea mă încercă iubindu-mă călare.
Rugat apoi cu maximă candoare
Girant la BRD am devenit supus.

poezie de Adrian Tarita
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artemis

N-am mai aflat misterul serii
Din ochi căprui de visătoare.
Atins pe chip de bronzul verii
Mă pierd în gânduri pe cărare.

Amestecând decoruri înverzite
Cu triste freamăte autumnale
Sub crengi de vânturi răvăşite
Văd luna printre frunze pale.

Şi aura ei pe întunecata boltă
Cu galbenul de ceară glacial
Pe flacăra din inima în revoltă
Coboară fiori de univers astral.

Aproape de biserica armeană
Ajuns, zăresc ciudată umbră.
Ivită sub vitraliul cu icoană
Alunecă cu legănare sumbră.

Apoi, având magnetică privire
Superbul chip de blondă apare;
Tresare în mers o talie mlădie
Precum o flacără pe lumânare.

A ei cămaşă lungă, descheiată
Sub felinare pare albă, străvezie.
Sâni fermi fac inima să-mi bată
Şi şold curbat la atingere îmbie.

Iar fusta, parcă dăruită de Eros
E despicată către biblica ispită;
Lungi coapse în umblet graţios
Le intuiesc că-s ca de Afrodită.

Mă cred furat de aripa unui vis
Când văd surâs pe buze de rubin.
Splendoare din romantic paradis
Mi-atinge mâna şi pierdut suspin.

Vrăjit de ochi ştiuţi din reverii
Din murmur aflu interzisul dor:
Crăiasă a nopţii între astre mii
A irosit văpaia spre un visător.

Astfel, trimisă de celest Cuvânt
Îmi va lua cu scurta îmbrăţişare
Al poeziei foc şi etern mormânt
Găsi-voi orb în hăul cu visare.

poezie de Adrian Tarita
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nălucire

Îndrăgostită moartă după soare,
Sfioasa lună mă atingea cu vrajă
Când în odaie strâmba lumânare
Pierea arzând ca efemeră strajă.

De ruginite balamale încătuşată,
Ţipa fereastra neglijent deschisă,
Mă dezmierda perdeaua delicată
Boţită fiind de-o adiere indecisă.

Şi pe pereţi cu veche zugrăveală
Mânată de tic-tacul de ceasornic
Dansa o umbră de fecioară goală
Pentru un creier de visare dornic.

Uzat pe dinafară iar lăuntric june
Eu parcă alintam cu palma sânul
Şi dulce glas poem porni a spune
Cu-o sclavă ce îşi adora stăpânul.

Încovoiat către podele din stejar
Alunecam cu voluptuoasa umbră.
Să ard, un vreasc în al iubirii jar,
Voiam în casa cu lumină sumbră.

După minute de plăceri înceţoşate
În zori juna nălucă o lua la goană
Şi m-am trezit cu şale îndurerate
Că-s gol satir căzut sub o icoană.

poezie de Adrian Tarita
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-AM PIERDUT !

În adâncimea ochilor căprui
M-am pierdut ca într-un ocean,
Că mă iubeşti ai vrut să-mi spui
Când eu la mine te chemam.

Nimic tu nu m-ai întrebat
Mi-ai vorbit pe un ton direct,
Nici un cuvânt n-ai calculat
Doar m-ai strâns la piept.

Atunci a izbucnit în mine
Ce niciodată n-am visat,
O rază, din zările senine
Fără să vreau m-am tulburat

M-am trezit curând la realitate
Cu gândul la nevinovata sărutare,
Nu mai ştiu în care calitate
Ţi-am trimis prima scrisoare.

Câmpia Turzii Ianuarie 1965

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auto... buze

Avea o rochie lungă până la ape cu un fermoar
rupt din păsări desfăcute. Mânecile îi
erau două cărări prin pădure.
Sub decolteu răsărea când apusul când
un curcubeu din nuaţe bronzate.
Stătea câmpie peste picior şi asculta
planeta umerilor cum dezvelea. Era desculţ!
Păşea printre pantofii crescuţi prin iarbă
printre ciorapii plini de frunze
printre mănuşile cu crengile rupte.
Ne-am salutat!
Eu din autonuz... ea din staţie!
Staţia era pustie şi avea plete lungi
sau poate... cine ştie!?

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti spre mine cu ochi blajini,
aşa cum făceai tot timpul,
erai lângă mine şi mă purtai în gând
chiar şi în momentele când îţi era greu.

Eu te întâlneam rar, crezând că-i mai importantă
rutina mea zilnică, alergarea după himere.
M-ai trezit din amorţeală printr-o strângere de mână,
o strângere blândă şi plină de iubire,
dar era prea târziu.

Cineva te-a iubit mai mult decât oricine,
de aceea te-a chemat la el, printre stele.
Ce a rămas în urma ta sunt doar amintirile,
alergând prin pustietatea acestor vremi,
în speranţa reîntâlnirii.

Când plângeam,
plângeai cu mine pentru visul meu,
când râdeam,
erai o primăvară superbă cu apusuri vulcanice.
Acum... chiar de îmi continui visul,
ştiu că soarele şi vântul te iubesc ducând
pulbere de stele spre locul din care mă priveşti,
tu fiind sora mea sub soare,
iar eu, frate pe pământ.

poezie de Ioan Forgaci (14 noiembrie 2011)
Adăugat de aer nelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie

Am pus visuri lângă vise,
Am făcut din noapte zi,
Iară viselor ucise
Le-am dat viaţă-n poezii.

Am pus viaţă în dorinţe,
Am trăit cu pasiune,
Am făcut din neputinţe
Lucruri rele sau mai bune.

Am iubit, am suferit,
Am cântat ori am tăcut,
Am mai scris, am mai citit,
Am zburdat, am mai zăcut.

Am privit ades în zare,
Alteori numai în gol
Şi-am tot pus o întrebare
Când sunt eu, când joc un rol?

Am zâmbit, am râs, am plâns,
Am fost bună sau mai rea
Şi în viaţa mea s-au strâns
Amintiri, pe undeva.

Am fost simplă, complicată,
Agitată sau mai calmă,
Uneori sofisticată,
Gospodin-am fost, ori doamnă

Am fost ploaie, curcubeu,
Renaşteam după furtună
Toate-am fost, dar am fost eu,
Toate astea împreună.

Am fost toate la un loc
Am zburat, m-am prăbuşit,
Am fost flacăra din foc,
Am fost, fiindcă am iubit.

Am iubit şi-am fost iubită,
Am visat şi-am fost visată,
Am rănit. am fost rănită,
Am fost mare-nvolburată.

Şi sfârşit şi început,
Şi tristeţe, bucurie,
Şi nimic şi tot ce am vrut,
Şi-am fost cuiva poezie.

Am fost rană sângerândă,
Am fost leacul unui om,
Şi sătulă şi flămândă,
Am fost floare, fruct în pom.

Am fost ciob şi nestemată,
Şi săracă şi boemă,
Am fost viaţă întâmplată
Şi din piatră şi din gemă.

Şi adesea temătoare
Mi-am zdrelit ades genunchii,
Şi-am rămas tot iubitoare
Când ţipam din toţi rărunchii.

Am fost soare, cer senin,
Am fost primăvară, toamnă,
Am fost miere sau venin,
Am fost toate, bag de seamă.

Ast-am fost, şi mai sunt încă,
Om cu bune şi cu rele,
Am fost val, am fost şi stâncă,
O femeie printre ele.

poezie de Florentina Mitrică (14 februarie 2021)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai plecat...

Când ai plecat de lângă mine
Am pus ca prostul de-un festin:
Whisky, caviar, măsline,
Fripturi şi cât cuprinde vin.

Am şi crezut că-mi va fi bine,
Că am să schimb al meu destin,
Când ai plecat de lângă mine
Şi-am pus ca prostul de-un festin.

S-au strâns prin preajmă derbedei
Şi lăutari cu mandoline
Şi au roit în jur femei,
Dar în final nu mi-a fost bine.

Când ai plecat de lângă mine!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt ceea ce nu sunt!

Spun lumii ceea ce nu sunt,
Doar prin ce fac şi ce rostesc,
Spun dimineţii ce nu sunt,
Prin ce sărut şi ce iubesc.
N-am mers pe unde merge drumul,
Am mers pe unde nu-i cărare
Şi am lăsat în flori parfumul
Tot verdelui din larga zare.

În zile lungi am pus refren,
În nopţi pustii am pus un cânt
Şi-n suflet un copac peren,
Să-mi lase rodul pe pământ.
Nu mi-am uitat în vorbe ruga
Şi-am prins în palme focul vieţii,
Mi-am cufundat în verde fuga
Şi-n roşu, clipele tristeţii.

Mi-am construit un vis al meu,
Iar din căderi înalţ izvor,
Din tot ce-a fost în viaţă greu
Deschid ferestre-n viitor.
Iubirilor le-am dat culoare
Şi-am scris poveşti de dor, cu foc,
Iar în poeme-am pus cicoare
Şi izul fin de busuioc.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul despre scosul la tablă

când m-am trezit cu o grămadă de furnici scobindu-mi palmele
nu am presupus că am murit
mi-am zis că am fost uitat undeva prin univers
şi ajuns din urmă

mi-am scuturat puternic tot corpul
ajutat de un păpuşar
şi furnicile au dispărut
puf! puf!

hai
ridică-te şi ieşi
este extraordinar de frumos afară! mi-am zis ascuns printre amintirile
aşezate în cutiile pentru mutat

m-am trezit la tablă
cu învăţătoarea din clasele I-IV că-mi spune
cum o să faci sex cu iubita ta?
am început să îi spun definiţia substantivului
derutat fiind de situaţie
dar ea mi-a repetat întrebarea

dar ea mi-a repetat întrebarea

dar ea mi-a repetat întrebarea

de frică sau de ruşine
am început să cresc şi să mă micşorez
până am rămas la o statură imensă

eram deasupra lumii şi îmi era frig

cu cele două bucăţi de cremene păstrate în buzunar
încă din tabăra aceea
am început să aprind o grămadă de vreascuri
dar am făcut doar să îi umplu pe cei de jos cu praf
şi să îi sperii cu fulgerele mele idioate

m-am oprit când prima furnică a ieşit de sub mânecă
a înaintat pe perfuzie
repede
cu viteza unui spermatozoid
şi s-a oprit uitându-se înmărmurită
la doamna învăţătoare

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castravetele...

Când m-am trezit...
Aveam în mine foame...
Şi-aş fi mâncat,
Ceva deosebit...?
Un castravete...
De exemplu,
Cât mai mare,
Mă duc să -l iau...
Din sacul de dormit.

Îmi pregătisem,
Hrană...
Pentru o plecare.
Vroiam...
Pe muntele cel,, NEGRU"
Să mă sui.
Şi-acum...
Când mi-e atât de foame...!!!
Vreau doar un castravete...
Ce e al nimănui.

Dar... ţi -ai găsit...
Se-n'tămplă... o minune!
Un castravete...
D-un mână mi-a fugit.
Şi mi-a vorbit...
Spunându-mi chiar pe nume...
Să nu-l mănânc,
Că nu e pregătit.

Mirat...?
L-am întrebat...
,, Ce se petrece"?
De ce...
Pe mine tocmai...
M-a ales?
Şi ce minune-l ţine,
Aşa rece...
Când are peste-o lună
De-cănd a fost cules?

A început să râdă...
Să... zămbească,
Un castravete...
Cum... n-am mai văzut.
Era vrăjit...
Cum poate să -mi vorbească,
De parcă...
De o viaţă...
M-ar fi cunoscut?

Am şi uitat de foame,
De plecare...
Am stat şi-am zis...
,, Aici e necurat"!
Şi mi-am făcut o cruce...
Cruce... mare...
Că poate...
Nu sunt treaz
Şi... am visat?

Din nou mi-am aruncat,
Pe jos privirea.
În jurul meu,
Totul părea normal.
Pe jos...
Un castravete...
Ce avea menirea,
Să -mi potolească foamea
De-..'. animal...!

L-am ridicat...
Şi... mi l-am pus pe masă,
Şi tot ce a fost straniu...
Din jur...
A dispărut!
Nu l-am mâncat,
L-am pus n'apoi...
În straiţă,
Şi mă întreb...
Ce oare...
Aici s-a întâmplat?

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra Filozofală

Am visat un înger alb coborând din Univers
Cu Piatra Filozofală să mi-o dăruiască-n zori
Şi cu harul său divin să mă lumineze-n vers...
C-o rotire triumfală s-a pierdut apoi în nori...

C-un nesaţ de alchimist prelucram aur din flori,
Din rouă de pe zorele şi boboci de trandafiri,
L-am desprins din curcubeu, de pe strune de viori
Să lucească în cuvinte şi-n căldura din priviri.

Am strâns armonie-n piept şi-am uns sufletul cu mir,
Cu divină înţelepciune am pus ordine în gând,
Apă vie am strâns din Cer şi-am băut-o din potir...
M-a trezit o rază-n zori... când dormeam aşa profund...

Şi crezând c-a fost real căutam un ambalaj
Cu Piatra Filozofală, darul meu primit de Sus,
Şi-am găsit numai un ciob decodat într-un mesaj
Pus în dreapta cerebrală cu modelul lui Iisus...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aşteptare

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine,
Dar simt că s-a schimbat ceva-
Ceva la fel ca după-o boală grea,
Când simţi că-ţi este mult mai bine!...

Am fost cândva bolnav cu-adevărat?...
Sau boala mea n-a fost decât
Coşmarul unui vis urât
Din care abia acum m-am deşteptat?...

Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea
Să ştiu mai mult decât mi-e dat să ştiu-
Când, mai curând sau, poate, mai târziu,
Acelaşi "fapt divers" se va-ntâmpla...

N-aştept decât o zi din calendar,
Când Dumnezeu are să-mi facă semn
Că pot intra-n Ierusalim, solemn
Ca şi Christos, călare pe măgar!

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

L-am zărit

l-am zărit
se vorbea pe stradă de mine
l-am zărit cu mâinile atârnându-i din umeri
trist rătăcit speriat de lume
cu ploaia şiroindu-i pe ochi pe gură
cu mersul nesigur de om rănit
răpus de coarne de fier
şi târât de învingătorii
în straie de lână şi coifuri în glumă
în urma lui doar ură
cui îi pasă zic,
apoi urlu cu lupii la strungă,
cui?

prin mine
trec trenuri de umbră
batalioane desuete-n furtună
rupe crivăţul din mine hălci de sânge
treci şi tu iubito strada pe urmă
ca o nălucă fulgerând
glodul şi cioburi de lună

în cerul gurii
am senzaţia de tine
îţi zic
încă îţi mai simt
respiraţia lipită de mine
îmi e cald şi atât îmi e de bine
încât am uitat deja
că de fapt sunt singur
şi aproape de moarte
şi atât de departe de lume

e trupul lui s-a sinucis
uite, l-au aruncat în uitare
acolo unde luna
întretaie lumina cu umbra
şopteşte ferit de mine strada într-una

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La dentist

Recomandat de-ai lui părinţi,
M-am dus la el: rapid, tâlharul
Mi-a scos din gură vreo trei dinţi
Şi mi-a golit şi buzunarul.

epigramă de George Budoi din Medicii şi medicina în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (14 ianuarie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

La dentist

Recomandat de-ai lui părinţi,
M-am dus la el: rapid, mişelul
Mi-a scos din gură vreo trei dinţi
Şi mi-a golit şi portofelul.

epigramă de George Budoi din Medicii şi medicina în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (14 ianuarie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Când am murit întâia oară, nu s-a schimbat nimic;
Au urmat nişte zile fade, după mai vechi tipic.

M-am ţinut dreaptă, cu fruntea sus sub crugul cel ceresc,
Deşi n-am avut curaj spre luna nouă să privesc.

N-am îndrăznit privi nici ploaia care cânta-n cădere,
Iar sub coaste mi se trezise o altfel de durere.

Când am murit din nou, m-au îngropat adânc şi,-întru Domnul,
Au rostit ştiutele cuvinte să-mi sfinţească somnul.

Mi-au pus coroane-alături din flori şi frunze, petale moi;
M-au coborât în groapă-într-un sicriu de lemn, apoi.

Acum eu zac aici cu oasele-înnegrite ca tutunul,
Veghind cum trec pe lângă mine viermii, unul câte unul

epitaf de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alesul

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
iertările pierdute se întorc agale,
din câte-au fost, din câte-au mai rămas,
speranţe noi adun în mitice pocale.
Din elixirul vieţii mai gust câte puţin,
la orele din noapte, când dorurile plâng,
în amintitri trezite, căzute în declin
pe tufele uscate la margine de crâng.
Din roua dimineţii culeg mărgăritare,
în cumpăna dorinţei să-mi fie anotimp,
când undele săltate în ape curgătoare
aruncă neuitarea pe cerul fără timp.
Ascult nemărginirea venită la amiază
pe aripa întinsă a unui gând rănit
sub salcia pletoasă ce încă mai visează
că râul care trece i-a fost cândva iubit.
Şi tu visezi copilă, privind de pe terasă,
că eu voi fi alesul venind de peste râu
călare pe licornul cu coama mătăsoasă
să îţi alung tristeţea cu ciucurii din frâu.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi sunt?

Lumina ochilor tăi
şi durerea din lacrimile tale,
parfumul cuvintelor
şi misterul din spatele tăcerii.
Frumuseţea inimii tale,
cunoscutul şi necunoscutul.
Vederea ochilor,
căldura îmbrătişării
şi talazul valurilor din zbuciumul tău.
Frumuseţea fiecărui gest,
amintirea cea mai frumoasă
cu care adormi seara,
treapta pe care pui piciorul

să urci spre curcubeu,
aşteptarea nesfârşită, chinuitoare,
dar atât de plăcută,
încât a ajuns să-ţi fie bucurie.
Fereastra la care te aşezi
pentru a privi oamenii din jur,
adevărul din toate închipuirile
şi tâmpla sprijinită în palmă
când crezi totul e pierdut.
Bucură-te că sunt pentru tine
ce nu mai sunt pentru nimeni
şi curăţă-ţi oglinda sufletului
pentru a vedea toate acestea!

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!