Trece Dumnezeu în goană...

Cum se scutură bujorii, ca o ploaie-nsângerată,
Regretând amarul vieţii efemere pe pământ!
Tot aşa mă scutur, Doamne, cu privirea-ndurerată,
Când îmi picură din palme, mângâierea care sunt.

Paşi grăbiţi strivesc tandreţea dimineţilor albastre,
Orbi şi surzi aruncă piatra şi lovesc în rogvaiv,
Curcubeie-şi pierd mirajul în tăcerile sihastre,
Unde doar un vers mai cântă în poemul meu naiv.

Şi de unde să iau muza, când lumină nu mai este?
(A rămas un colţ de lună, fără loc şi căpătâi).
Trece Dumnezeu în goană îngrozit şi calcă peste
O relicvă din geneză, chiar pe ziua cea dintâi.

Ridic fruntea pentr-o clipă... unde-s cerurile mele?
Calcă tălpile pe stele şi pământu-i tot mai sus;
Au înnebunit quasarii prinşi în mreje de lichele
Şi planeta e-n derivă-alunecând înspre apus.

Printre cioburi de speranţă, îmi adun poemu-n vară-
A rămas lângă cireşii ce se scutură de flori.
Rătăcind la braţ cu-arcuşul unui cântec de vioară
Ţip şi urlu ca o fiară printre oameni incolori.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru 29

Am braţele înmugurite-n toamne,
Paradoxal, nici frunza nu mai cade,
Mi-ai împrimăvărat iubirea, Doamne
Şi plouă peste mine cumsecade.
Îmi înfloresc în irişi cantilene
Şi îmi zâmbesc pe buze, crini albaştri,
Pe glezne-mi cântă voci vivaldiene
Şi mă înalţ, o novă printre aştri.

În palme cresc poeme de lumină,
Din asfinţit culeg un vers de taină,
Mi-e foame de iubire şi de vină
Şi mă dezbrac de a tăcerii haină.

Şi aş dansa cu ielele de mână
Când noaptea îşi îmbrăţişează zorii,
Pe trupul meu, doar roua să rămână,
Tu să o bei, nectar din sânul florii.

Mi-s tălpile de verde ameţite
În labirintul sevelor astrale;
Arată-mi calea înspre noi, iubite,
Din cele patru puncte cardinale!

Mă vei găsi în câmp de genţiene,
Printre scaieţi ce-mi cântă la vioară
Albastre simfonii fără refrene
Şi-n mine nemurirea se strecoară.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea mult copil, în mine, a rămas

Cum trece vremea, peste mine, Doamne,
Când eu încerc să mă strecor tiptil!
Ma calcă primăveri, mă calcă toamne,
Şi-n loc de om... devin tot mai copil.

Şi azi întreb, de unde vine ploaia?
Cum creşte firul ierbii din pamânt?
De ce mă speriau cu ghionoaia,
Cum de erau şi astăzi nu mai sunt?

De ce ţi-e teamă prin pădurea deasă
Când soarele se duce-n asfinţit?
De ce furnica şi-a făcut o casă,
Iar greieru-i tot timpul rătăcit?

De ce mai şade peştele în apă
Când porumbelul urcă pân'-la nori?
Tăria pietrei, doar în geruri crapă?
De unde-şi iau parfum atâtea flori?

Cum cânt'-aşa frumos privighetoarea,
Iar lebăda... e mută, fără glas?
De ce e roşu macul, nu cicoarea...?
Prea mult copil, în mine, a rămas.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te...!

Nici nu ştiu ce!
Cum mai eşti!
Pe unde... eşti!

Mai trăieşti?
Ce întrebare!
Mai ai o clipă...
Să-mi vorbeşti?

Unde eşti?
În ce poveşti?
Tot ratăceşti!
În care vieţi?

Mi-aluneci
Printre clipe!
Eu printre...
Vremuri!

Îmi tremuri,
Printre rânduri!
Îmi baţi în gânduri,
Începuturi!

Tu şti?
Unde-am rămas!
Când te-asteptam,
Doar printre lacrimi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pereche mi-e poemul...

Se leagănă un cântec pe-o vioară, precum un prunc în braţe de lehuză,
Eu strâng în braţe goale de vădană, buchet de lacrimi răstignit pe buză;
Pe urmele de sare trec luntraşii, într-un cortegiu fără destinaţii,
Prin ploaia rece azi, îmi număr paşii şi nu mai am cui cere explicaţii.

Sunt dumnezeii duşi la balul novei, sărbătorind renaşterea sublimă,
Pe fruntea mea mai plânge înc-o slovă, îndoliată, fără ritm şi rimă.
Iar sfinţii şi-au luat liber de la rugă, icoanele sunt goale şi sinistre
Şi îngerii, de frig, o iau la fugă, câlcând peste pomeni şi acatiste.

Un clopot se mai leagănă apatic şi glasul Sarei, stins se mai aude
Şi nu mai înţeleg, menirea care-i, a vieţii, când pământu-i plin de iude?
Eu unde să m-ascund să-mi plâng amurgul şi unde să găsesc un colţ de pace,
Când doar tăciuni şi jar mai paşte murgul şi iarba în cenuşă se preface?

Nu mai am cer, secat-au mări şi-oceane, şi luna s-a mutat într-o poveste,
Giganta roşie înghite vechiul soare, pădurile sunt măcinate de tempeste.
Calea Lactee e-n degringoladă, mor universuri, alte lumi să nască,
Aceleaşi holograme la paradă, vor defila, destine să sluţească.

Se leagănă un cântec de vioară, ca un final de partitură veche,
Eu strâng la piept poemul, să nu-mi moară; şi cum să nu îl strâng, când mi-e pereche?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S.O.S

Nu am puteri să mă desprind de moarte-
(Şi nu e moarte-aceea cunoscută).
M-am exilat din mine prea departe
Şi a rămas doar scâncetul de ciută

Rătăcitoare, ca un gând de seară,
Ce nu-şi găseşte matricea pierdută
În niciun ochi de cerb. Doar ploi de ceară
Câte-un oftat de cer îi împrumută.

Aşa golită de fiorul vieţii
Nu am curaj să mai privesc oglinda;
Mă vând pe un sonet vetust poeţii
În strai de alb, când nu-mi găsesc colinda.

Şi de ce nu m-ar vinde, când din toată
Acea învolburare-nfloritoare
N-a mai rămas decât o stilizată
Dorinţă de iubire-amăgitoare?

Nu am puteri să mă adun, iubite,
O umbră am rămas, pe-un colţ de lună!
Din cioburi de furtună înghiţite,
Tu întregeşte-mă şi mă adună!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi iau primăvara-n spate şi alerg spre primul tren...

Mă gândesc că-s prinsă-n plasa unui vis diavolesc şi n-am arme potrivite, unde-l doare să-l lovesc...
Poezia nu mai are nici putere, nici avânt, când o scriu doar cu durere şi-s consoane în cuvânt...
Vânt şi ploi au prins vocale şi le-au răstignit pe cruci, poezia mea de vineri a rămas în cuib de cuci...
Inventez o nouă cale înspre suflet printre ploi, unde să-mi conduc toţi paşii singură şi fără noi...
Să iau primăvara-n spate şi să plec înspre păduri, unde verdele se zbate, să exulte-n muguri puri...
Şi să-mi regăsesc culoarea şi dorinţa de-a zbura, doar sorbind din seve-albastre dintr-o lacrimă de stea...
Este timpul învierii şi-al renaşterii din neant, ştiu că-n primăvara asta am şi eu un loc vacant...
Dar, îmi trebuie un zâmbet şi un cântec violet, să le-arăt când trec hotarul, plata pentru un bilet...
Scormonesc prin acareturi şi găsesc într-un jurnal, zâmbetul de altădată şi refrenul muzical,
Ce îl fredonam prin viaţă, ca imbold pentru izbânzi, când în orice dimineaţă plăteam lacrimii dobânzi...
Şi alerg spre trenul vieţii, să mă urc din mers spre-amurg, şi s-apuc să prind secunde ce-n clepsidre încă curg...
Am să gust din fiecare, doar puţin să am mai mult, să-mi rămână o secundă-ntr-un poem ce-l vreau indult...
Să rămână peste veacuri ca dovada unui vis, pe care l-am scris în versuri ce adastă-n paraclis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Forinei, de ziua mea...

E ziua mea şi marea-i zbuciumată-
Cum să nu plângă, când eşti azi pământ?
Cum mai râdeai, tu, Floare minunată!
Şi eu, de ziua mea, cum să mai cânt?

Când taci şi ochii-ţi sunt pentru vecie,
În întuneric şi nu mai zâmbesc,
Îmi pun, azi, doliu greu la pălărie
Şi ploi de lacrimi pe sub gene-mi cresc.

Se-anunţă ploaie şi furtuni pe Terra
Şi moartea celebrează un succes;
A mai muşcat o viaţă, goală-i sfera,
Acum, când, dintre oameni, te-a ales.

Te duci la îngeri, dincolo de stele...
Să-ţi fie somnul liniştit! Curând,
Vom străluci, ca tine, printre ele-
Păstrează-ne un loc la tine-n gând!

Dumnezeu să-ţi aline suferinţele şi să te aşeze în loc liniştit, unde durere nu-i!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas... eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper, spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis, rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint, dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat, acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai este viaţă, fără tine...

Se scutură copacii de zăpadă
Şi eu mă scutur de un dor pribeag,
Să las pădurea, cum mai râd, să vadă,
Când neiubirea pleacă în zigzag.

Te-am tot purtat pe aripi de mătase,
Ţi-am arătat de sus ce verde strig,
Tu ai plătit iubirea să mă lase
Orfană sub zăpezi, să mor de frig.

Şi totuşi pe sub piele muguri cântă,
Viorile deszăpezite, în extaz,
Îmi ţin pe corzi o inimă înfrântă
De neiubirea ta şi de necaz.

Baladele îmi gustă din durere
Şi-n simfonii albastre mă alint,
Iau primăvara-n braţe şi-n tăcere,
Încerc să înfloresc şi iar mă mint,

Că mai am timp să mă descopăr vie,
Într-un poem ce-i încă violet-
Cantată sau albastră simfonie.
Să nu mă uiţi, de-o viaţă le repet.

Şi dacă nu simţi sevele din mine,
Cum răscolesc zăpezile, subtil,
Nu te mai chem, singur rămâi cu tine
Căci e târziu şi-aproape inutil.

Am învăţat să nu te am aproape,
În niciun anotimp şi ştiu să zbor;
Chiar dac-o lacrimă mai am sub pleoape,
De tine nu-mi mai este drag şi dor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au înflorit salcâmii

Au înflorit salcâmii în vara mea pustie
Şi freamătă ciorchinii de-atâta alb nebun,
În mine ninge, tainic, cu flori de iasomie
Şi de-ai fi lângă mine, câte-aş avea să-ţi spun!

Îmi eşti atât de-aproape, dar depărtări ne plouă
Şi nu-mi ajung cuvinte, la mine să te-aduc;
Am să dansez cu iele-n păduri, pe lună nouă
Cu ultima suflare, de braţ să te apuc...

Şi-n voaluri de mirese, te-oi înveli satanic
Să nu-mi mai scapi din mreje, cu vrăji să te seduc;
Mi-e lacrima ascunsă într-un surâs amarnic
Şi te aştept, iubite, în cuibul meu de cuc...

Să-mi umpli golul rece, în care pescăruşii
Au tot murit pe rând, pe-o margine de mal!
Eu te aştept cu pâine şi sare-n faţa uşii
S-apari din spuma mării, pe coama unui val...

Au înflorit salcâmii şi albul lor mă frânge
De fiecare dată, când mai privesc în sus;
Din fiecare floare îmi picură, în sânge
Câte-o secundă moartă, dintr-un timid apus...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămas bun

Încep să-mi fac bagajul, ce grea povară-mi este!
Şi ce să iau din mine, din mine ce să las?
Voi lua-nceputul verii din ultima poveste
Şi voi lăsa doar toamna din ultimul meu pas.

În ziduri plânge gândul atâtor clipe goale,
Ce-au îngropat o viaţă în doi, ca-ntr-un altar.
Dau viaţa mea, o marfă, pe doar două parale,
Mă mut cu tot cu soartă, la margini de hotar.

Iau dormitoru-n braţe, să-i simt ultima oară
Tăcerile din vise şi ce nostalgic dor,
Din amintiri albastre, în ochii-mi se strecoară!
Şi-ţi simt, iubite, gura, muşcând seducător.

Deschid sertare pline şi le privesc străină:
De unde să încep, să mă adun din casă?
Mai pun de-o parte-un zâmbet şi mai arunc o vină,
O lacrimă suspină, ascunsă-ntr-o grimasă.

Aud un vânt pe-afară, vestind că toamna plânge,
'N acelaşi timp cu mine, cu fruntea printre nori,
Cu umerii în ploaie, tot cerul nu-i ajunge,
Să mă îmbrace-n galben şi-n doliu de culori.

Mă duc să-mi mângâi marea, doar ţărmul atingându-l,
Să îmi rămână urma în veşnicia ei,
Dar stau la mal poeme să îşi aştepte rândul
Şi rămas-bun, albastro, îţi spun doar ochii mei...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

scrisoare de la tatăl meu \ 9 \ Mai \ 2019

poezie de Camelia Opriţa (9 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua mea

Cu nostalgie pribegesc prin viaţa mea
Şi comori în ani adun în ea,
O salbă de argint sunt zilele trăite
Şi de diamant sunt clipele fericite.

Urc şi urc cu paşi mici şi uşori,
Pe o scară -naltă de mătase,
Câteodată am mai şi căzut,
Firele strâns mpletite m-au salvat,
Că prin al meu destin aşa mi-a fost dat.

Mă înalţ anevoios şi paşii -s număraţi,
Mult a fost, puţin a mai rămas,
La liman curând eu voi ajunge,
Al meu val în mare se va stinge
Şi în alt ţinut eu voi ajunge.

În urmă mai privesc din când în când,
Să cobor desigur nu mai pot
Şi aşa eu urc, tot urc, până la cer
Şi de acolo de sus aş vrea,
Să găsesc şi să ating steluţa mea.

Acum, la senectute, mă întreb firesc,
Voi reuşi eu oare vreodată să strălucesc
Şi lumină să aduc pe acest pământ
Prin a mea viaţă şi al meu cuvânt
Aşa cum sufletul îmi spune
Că nu sunt chiar oricine -n astă lume?

Sper şi tot sper că în al nouălea ceas,
Din timpul ce mi-a mai rămas,
Luminiţa ce la naştere mi-a fost dăruită,
Să se aprindă şi să strălucească
Aşa cum a vrut Pronia cerească,
Şi cu lauri fruntea să- mi împodobească.

poezie de Georgeta Ganea (6 noiembrie 2022)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...

Cum să te resping durere, când îmi calci pe primăvară şi îmi siluieşti nimicul ce mi-am mai rămas în cord?
Şi mă exilezi draconic şi mă dai pe uşă-afară, în galop să-mi număr paşii spre furtunile din nord...
N-am gustat din iarba verde, florile-au rămas în urmă, doar pe glezne port un mugur de sărut abandonat;
Îl ascund în poezie, într-un vers atins de toamnă, când eram cu muza-n goană, printre stele, la furat...
Şi va înflori pe pulpă şi pe sâni şi pe spinare, fără apă, fără soare, doar cu sângele ce-l port
Îmbibat în rime-albastre şi în viruşi de iubire dintr-o moştenire-astrală, nu din muze de import...
Poţi să mă mai dori o viaţă şi-ncă una, fără milă, nu-ţi voi ostoi dorinţa de-a mă-ngenunchea când vrei,
Cât vor străluci în noapte toate novele şi luna, eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...
Că am verdele în vene şi un mov regal mă-mbracă în peregrinări ostile, cu blesteme diavoleşti
Şi nu vei putea vreodată să m-alungi şi să mă-ntuneci, că sunt înger de lumină din pagodele cereşti...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcrimează cine râde - (paradoxuri)

Lăcrimează cine râde şi mai naşte un surâs
Întunericu-i mai tainic, de-i lumina tot mai sus
Peste lume ninge toamnă, dacă primăveri mai vin
Eu îţi sunt prieten mâine, chiar de azi îţi sunt străin...

Mai cerşesc un loc în Raiul cel râvnit de amândoi
Doar dac-am întins o mână şi prin Iadul cu noroi;
Şi sunt cel mai mare înger, te păzesc de cele rele
Eu, de-am adunat tăciunii, diavolul căderii mele...

Sunt iubitul ce-ţi recită din poeme de demult
Eu, ce nu ştiam cum cântă muza; doar ştiam s-ascult.
Şi-ţi adun din universuri flori de colţ pe lună plină
Eu, care călcam pe frunze şi-aveam inima haină...

Tu-mi aduci în noaptea nunţii toana nesfârşitei rugi
Să-ţi mai dau răgaz o clipă, nu ştiu ce să mai îndrugi;
Dar îţi spun că, dintre stele ce-au adus mărturisiri
Numai una dintre ele are-n colţuri trandafiri...

Niciun spin ce-a stors din viaţă picătură de pelin
Nu a înţepat când seva ce-i curgea n-avea venin;
Răul-rău va fi ma aprig şi mai greu de îndurat
Doar atunci când dinspre bine bate vânt nevinovat...

Şi nu-i ziuă fără noapte şi nu-i dulce făr-amar
Şi de sunt acum frumoasă, unii-mi spun că n-am habar
Că nu pot să fiu cum sunt, cu atâtea vise-n zbor
Dacă n-am căzut destul, dacă visul nu-mi omor...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă tu, femeie, să-nflorească lutul!

(poezie dedicată cumnatei mele, în avans cu o zi, de ziua ei)

Primăvara asta e doar pentru tine,
Chiar dacă suspină verdele sub gene.
Stau îngenuncheate flori sub ghilotine
Şi-i pustiu pe stradă, linişte-n poiene.

Cântă, tu, femeie, să-nflorească lutul!
Glasul tău vibrează de iubiri uitate.
Calcă peste noapte, naşte începutul,
Lăstărind lumina, chiar pe jumătate!

Roagă-te la lună, cerul să te-asculte,
Când se pierde zborul printre dezolanţe!
Nu lăsa amurgul, mersul, să-ţi insulte
Şi nici vorba dulce să-ţi tacă sub gloanţe!

Şi când oboseşte aerul pe buze
De atâtea noxe şi blesteme grele,
Cheamă dintre stele, obosite muze,
Să îmbrăţişeze versurile mele.

Ţine-le în braţe, chiar în partea stângă-
Un buchet de gânduri, lacrima să-ţi şteargă,
Când aripa-n 'nalturi n-o să-ţi mai ajungă
Şi pleca-vom îngeri, toţi, în lumea largă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!