Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei...

De beţia poeziei şi de freamătul pădurii
N-am să scap o veşnicie,-mi va rămâne-n cerul gurii
Gustu-acela de departe, ce în trup mi se strecoară,
Ca un ieri cu fremătarea fricilor de primăvară,

Când mă răscoleşte versul, ca un vierme de mătase
Şi poemele se-ncuibă pe sub piele şi în oase.
E-o durere-atât de dulce, când o rimă, carnea-mi frânge
Că îmi cântă-n ochi zăpada, înroşindu-se de sânge.

Ce delir valsează-n mine, cu extazul nebuniei
Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei!
Plânge frunza de mesteacăn, ce atinge ceru-n grabă
Şi răspund numai în versuri, ploii care mă întreabă,

Cum şi unde-şi cerne muza mierea în cuvinte-alese
Şi de ce se lasă ele, doar de gura mea, culese?
Poate-n lacrima tăcerii, a-ncolţit un bob de vină
Şi-au înmugurit cuvinte în albastrul din lumină.

De albastrul poeziei şi de verdele pădurii
N-am să mă mai satur, Doamne, doar să mi le-nghită furii.
Şi blestem pe Tisiphona, pe Alecto şi Megera,
Să le moară şerpii-n plete, ciugulindu-le acera...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă sărută nimeni când apun

Mă sărută înserarea
Cum sărută valul marea,
Cum sărută vântul ramul,
Cum sărută ploaia geamul.

Mă sărută despărţirea
Cum sărută cu privirea
Un copil pe gânduri dus,
Trist, al soarelui apus.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu, da Coza...

Când nu-ţi mai simţi nici umbra, strigi la lună,
Să îţi auzi ecoul printre chrişti
Şi te izbeşti cu ochii de furtună
Să simţi că mai respiri şi că exişti.

Calci pe obuze, să-ţi faci rană vie
Să curgă sânge, sevă pentru vers
Şi te ascunzi, umil, în poezie
Că alte locuri nu-s în univers.

Şi cauţi un rotund printre ruine,
Dar niciun diametru nu-i întreg.
Numai frânturi de arii clandestine
Spre care doar durerile converg.

Destine se împiedică de moarte
Pe drum de foc cu diavoli la hotar
Şi îngeri negri fără paşapoarte
Împrăştie cenuşă şi calvar.

La porţi de rai, se-nghesuie samsarii
Să medieze-nstrăinări de rugi
În roşu-ndepărtat unde quasarii
Din găuri negre racolează slugi...

Planeta geme sub atacuri dure,
Nebunu-ngână un refren drăcesc
Şi umbra mea, cum poate să îndure
Decoru-acesta nedumnezeiesc?

Şi dacă ne priveşti când supradoza
De ură intoxică omenirea,
Doar tu mai poţi trimite-aici, da Coza
Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adun tăceri într-un album de toamnă...

Şi de mă laşi să te iubesc cum vreau, vei şti cum e iubirea... niciodată nu îţi voi cere din căuş să-ţi beau nici libertatea, nici iubirea toată...
Să-mi spui ce vrei, minciuni şi vorbe goale, te-oi asculta ca pe o simfonie, nimic în mine n-o să se răscoale, te voi certa, cum ştiu, în poezie...
De îţi pătrund în gânduri câteodată, e că mă laşi sa te ghicesc din toane... şi de intruzie nu-s vinovată, doar mă strecor subtil cu etimoane...
Adun tăceri într-un album de toamnă, doar în septembrie mai îndrăznesc să strig, când în covor de frunze se întoamnă poemele ce tremură de frig...
De mă auzi, să nu-mi răspunzi în grabă, e luna când am voie să vorbesc, tu poţi să-mi dăruieşti doar o silabă din care orice vreau să intuiesc...
Şi chiar iluzii de-mi prepar la cină, desertul e ceva ce ştiu doar eu şi tu când raiul nostru din grădină-mi oferă mărul dat de Dumnezeu...
În versul meu te am întreg şi-ntreagă îţi sunt şi rimă şi metaforă îţi sunt... acolo ştiu că îţi sunt cea mai dragă, şi cel mai adorabil amănunt...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trece Dumnezeu în goană...

Cum se scutură bujorii, ca o ploaie-nsângerată,
Regretând amarul vieţii efemere pe pământ!
Tot aşa mă scutur, Doamne, cu privirea-ndurerată,
Când îmi picură din palme, mângâierea care sunt.

Paşi grăbiţi strivesc tandreţea dimineţilor albastre,
Orbi şi surzi aruncă piatra şi lovesc în rogvaiv,
Curcubeie-şi pierd mirajul în tăcerile sihastre,
Unde doar un vers mai cântă în poemul meu naiv.

Şi de unde să iau muza, când lumină nu mai este?
(A rămas un colţ de lună, fără loc şi căpătâi).
Trece Dumnezeu în goană îngrozit şi calcă peste
O relicvă din geneză, chiar pe ziua cea dintâi.

Ridic fruntea pentr-o clipă... unde-s cerurile mele?
Calcă tălpile pe stele şi pământu-i tot mai sus;
Au înnebunit quasarii prinşi în mreje de lichele
Şi planeta e-n derivă-alunecând înspre apus.

Printre cioburi de speranţă, îmi adun poemu-n vară-
A rămas lângă cireşii ce se scutură de flori.
Rătăcind la braţ cu-arcuşul unui cântec de vioară
Ţip şi urlu ca o fiară printre oameni incolori.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-acum mai eşti în mine

M-ai adăpat, iubite, ce sete-aveam în mine
De ploile rebele, de vară şi de tine!
Şi cum mai creşte iarba în pielea de sub palme
Când palma ta rămâne pe sânu-mi şi adoarme!

Şi-acum mai eşti în mine, ca un poem ce cântă
Pe strune de vioară, când înserări frământă.
Cum înfloreşte-albastrul sub genele lăsate,
În visele de noapte, când pleoapa-ncet se zbate!

Şi aripile-s ramuri ce înfloresc amurgul,
Cu primăveri aruncă în mine Demiurgul.
Pe buze mai suspină sărutul... ce arsură
Mi-a sângerat tăcerea şi s-a ascuns în gură!

Mi-ai adăpat iubite, atâtea doruri mute,
Cu zeama aurie de pere pergamute!
Când ai muşcat din versul virgin al cărnii mele
A explodat tot cerul şi a plouat cu stele.

Şi-s ca o sărbătoare în straie de lumină
Şi te iubesc cu teamă şi te iubesc cu vină...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chin

Nu spun la nimeni că mi-e dor de tine
Nici copacilor crescuţi pe lângă drum
Şi nici florilor ce-au răsărit acum
Doar nopţilor le spun când nu mi-e bine

Mă aplec de gând sub greutatea mea
Mă chinuiesc să îmi aduc uitarea
Să nu-mi mai amintesc cum a plâns marea
Când ne iubeam în ea gustându-i sarea

A plâs cu valurile înspumate
Ţi-a mângâiat formatul de pe coapse
Şi eu gelos cum te strângeam în braţe

Mă chinuiesc în ton cu disperarea
Mă chinuiesc când mă-ntâlnesc cu marea
Mă chinuiesc visând unde mi-e floarea

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubirile...

Când mor iubirile pe rug, cenuşa ca un tăvălug îmi treieră albastrul
Şi mă târăsc înspre chilii, suspin cuprins în cochilii, spre Daniil Sihastrul.

Cu ochii scrijelesc pe cer, cu flămânziri de rinocer, blesteme infantile
Şi le arunc pe-un curcubeu, cu stângăcia unui zeu, cu gusturi mercantile.

Când mor iubirile în noi, rămân copaci cu umeri goi, cu ramuri-braţe nude
Şi plâng pădurile de dor, într-un străin şi gol decor şi nimeni nu le-aude.

Lăstunii se lovesc de nori, cu lacrima la cingători şi îngroziţi cocorii
Se-ntorc din drum rătăcitori, orfani de zboruri şi culori, pe drumurile sării.

Când mor iubirile în vers, mai moare înc-un univers parnasian. Poeme
Îşi fac seppuku, solidar, (ca într-un ritual barbar), cu muza care geme.

Cortegiul macilor striviţi, de neiubire adormiţi, sub cnut, împinşi din spate
Însângerează un decor, în care-aproape mă strecor, de-atâtea nepăcate...

Când mor iubirile-n amurg, din ochii-albaştri, vise curg, spre-oceane de tăcere,
Sub felinare, paşi târzii, mai calcă peste poezii, cu moartea în artere...

Eu îmi iau inima în mâini, s-o pun în miezul unei pâini şi s-o împart de Paşte,
Când, poate-n azima de grâu, din al dumnezeirii râu, iubirea va renaşte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragoste

E dragostea salvarea de păcat,
Deşi-n păcat m-am tot scăldat mereu,
Şi-n sine-mi, ipocrit, am tot sperat
Că dragostea e însuşi Dumnezeu.

Uitasem de "Poruncile" dintâi,
Şi de Porunca-a şaptea, mai ales,
Dar cum să-mi fie ele căpătâi,
Când trupul către dragoste-mi dă ghes?

Sunt un Poet, o, Doamne şi aş vrea,
Să-mi ierţi tot ce nu pot să-ndeplinesc;
Aş vrea, când mor, să fiu doar într-o stea
Pe care-o creşti în Raiul tău ceresc,

Că ai iertat, cum nici nu am gândit,
Chiar şi o păcătoasă-n al tău drum,
Care-a iubit, la fel cum am iubit
Şi eu, sperând la mântuire-acum.

Fără iubire, Doamne,-s doar pustiu,
Şi fără ea, în lume-s fără rost;
De nu mă ierţi, las lumii tot ce scriu,
Iar ea să creadă doar că sunt un prost!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...

Cum să te resping durere, când îmi calci pe primăvară şi îmi siluieşti nimicul ce mi-am mai rămas în cord?
Şi mă exilezi draconic şi mă dai pe uşă-afară, în galop să-mi număr paşii spre furtunile din nord...
N-am gustat din iarba verde, florile-au rămas în urmă, doar pe glezne port un mugur de sărut abandonat;
Îl ascund în poezie, într-un vers atins de toamnă, când eram cu muza-n goană, printre stele, la furat...
Şi va înflori pe pulpă şi pe sâni şi pe spinare, fără apă, fără soare, doar cu sângele ce-l port
Îmbibat în rime-albastre şi în viruşi de iubire dintr-o moştenire-astrală, nu din muze de import...
Poţi să mă mai dori o viaţă şi-ncă una, fără milă, nu-ţi voi ostoi dorinţa de-a mă-ngenunchea când vrei,
Cât vor străluci în noapte toate novele şi luna, eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...
Că am verdele în vene şi un mov regal mă-mbracă în peregrinări ostile, cu blesteme diavoleşti
Şi nu vei putea vreodată să m-alungi şi să mă-ntuneci, că sunt înger de lumină din pagodele cereşti...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate-i vis, poate nu

Nu se vede nimic în urmă,
poate doar gândul meu
care mai caută şi mai scurmă
în ce nu e, şi eu
veghez fereastra şi lumina
împrăştiată
ce-ncearcă să-mi ascundă suma
de altădată.

Îmi pare că nu s-a petrecut
din ce îmi amintesc
şi-mi pare că nici nu a trecut
şi poate doar citesc,
şi poate totul e-o poveste
ce-a poposit în gând,
când mai visam şi eu vreo,, cheste"
pe rând din când in când.

Poate-s nebun sau poate totul
se-ntâmplă-atunci când dorm...
O să aştept până când Domnul
mă va trezi din om...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

am învăţat să nu mă nasc, mai ales
când
mi-e dor de tine

ştiu, ştiu
o să-mi spui
răzând
cu ochii plini de stele:
viaţa pentru mine
esti tu
nimeni altcineva!

mai târziu am învăţat să nu mă nasc
nici când
mă iubeşti
nici când mă urăşti
atunci
pentru tine
eu doar nu sunt

nu ţi-am cerut
să mori
nici când te-am urât cel mai mult
nici când te-am iubit
doar că
de la o vreme
am învăţat
cum să dorm cu tâmpla zdrobită

gândul acesta că te-as iubi nu e făcut
pentru minte
ci pentru o tăcere stingheră,
înfiptă adânc
în amândoi

si in el, iubito,
îmi aud rănile zvâcnind
sau...
poate că nu

poate că
ele mă aud pe mine.

poezie de Nicolae Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Da, plouă cum n-am mai văzut
Şi grele talăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul şi când plouă!
Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie, râzând..
Oh, plânsul şi când plouă!
Da, plouăşi sună umil
Că tot ce-i iubire şi ură
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
Oh, plânsul şi când plouă!
Ce basme şi le spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun?
Oh, plânsul şi când plouă!

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

când speranţa moare
ce a mai rămas?
inima ce doare...
nu are nici glas!!

nu e drum pe care
poţi ca să mai mergi!
cauţi alinare..
doar in vechi poveşti!

când speranţa moare
cerul e cu nori..
ninge chiar de-i soare
unul... e din doi!!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mireasmă de femeie

M-am rugat şi a plouat, peste noaptea mea nebună,
Până când am adunat toate visele din lună,
Să le-aşez într-un poem cu mireasmă de femeie,
Să-l citeşti când ceruri gem îmbrăcate-n curcubeie.

Ia-mă pe bucăţi, cum ştii, să nu uiţi vreun vers albastru,
Din icoane argintii, într-o rugă de sihastru!
Să nu uiţi, pe buze-am pus doar sărutul tău de taină!
A plouat şi nu ţi-am spus, că mi-a fost sărutul haină.

Aripi nu mai am şi-n vers, zbor nu vei găsi în rime,
Doar un gând, prin univers, zboară, animat de tine.
Nu te ştiu pe unde eşti, nici cui îi închini sonete,
Ochii mei când îi citeşti, marea lor să te îmbete!

Un refren scânceşte-n piept, pe un sân mai mor lăstunii,
Pe-o chitară mai aştept, să-mi cânte, de alb, nebunii.
Mai îngân şi-acum timid, fredonând pe glezna rece
Note ce se sinucid, în amurgul care trece...

Poate le-ai uitat, eu, nu!... sunt ca rănile de flintă-
Rana mea, unde eşti tu, cel care-a ştiut să mintă.
Mi-a plăcut, că minţi frumos, acompaniat de iele,
Dar minciuna pân' la os mi-a pătruns adânc sub piele.

Şi de ce te mai aştept? Ploaia m-a spălat de tine-
Doar pe umărul meu drept, mai sunt urme clandestine.
Un potop va şterge-n zori orice gând de crist păgân
Şi nu vreau să mă mai dori, nu mai pot să mai amân..

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi tac... şi tac...

Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,
Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!
Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,
Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!

Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!
Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,
Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-. a mai rămas
Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.

Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta
Şi să nu-ţi însoţeşti nici la mormânt pe mama metamorfozată-n stea?
Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,
Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.

Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,
Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.
Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest
Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.

Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit
Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,
Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac
Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi tac... şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!