Zile de la capătul ploilor

zăbrele de apă
inconsistente se ţes
într-o pânză din care s-au scurs
toate culorile

unde e doamne
al cincilea anotimp

şi timpul
un păianjen de pământ
se risipeşte în oase
ţesând
giulgiul alb de mătase şi
despărţindu-mă de umbră...

umbra care nu mai sunt
mă petrece
fluturându-mi în urechi
şoapte de noapte

poezie de Ion Toma Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tropăitul bocancilor

precum un noian de soldaţi
argăsind la un loc cu moroii
pielea măslinie a ploii...

un miriapod de asfalt
desprins din nori
şi întins pod de oase
peste gaura neagră
cu sclipiri lucioase
şi goale de sens din tavan
ce îmi dă fiori

un ecran smartphone
imens
cu bateria descărcată

nici dumnezeu
în marea lui spălătorie
nu ne mai spală vreodată
să rămânem curaţi
oricât am fi blestemaţi...

amin
e cuvântul din urmă
mai greu
decât un păcat
între fraţi

e ca şi când scriind
al cincilea anotimp
şi bând vin în tăcere
cu moartea la masă
te-ai îndrăgosti de ea
şi ai mai cere
un rând

poezie de Ion Toma Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt?

Câte vise împreună am ţesut,
Călătorind cu visul pe Pământ?
Câte clipe sublime au trecut,
La ora asta unde sunt?

Câte mărunţişuri am discutat?
Te credeam pur şi simplu pe cuvânt,
Dar multe, multe s-au spulberat,
La ora asta unde sunt?

Câte şoapte secrete ţi-am spus
Şi toate-s spulberate-n vânt.
Câte omagii înalte ţi-am adus,
La ora asta unde sunt?

Câte imaginare căi întrevedeam
Şi câte ode şi poeme îţi făceam în gând,
Dar toate speranţele ce le aveam,
La ora asta unde sunt?

Nu mai există visări senine,
Căci toate într-o clipă au apus,
Versuri, melodii şi şoapte sublime
Din inimă oare s-au dus?

poezie de Mihai Leonte (20 ianuarie 1966)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te pui cu timpul?!

Cădelniţa timpului
apare peste tot şi nicăieri,
din când în când
se vede o umbră străvezie.
Zilele şi lunile
au dispărut din calendar,
iar anii s-au schimbat.
stau şi mă întreb,
unde sunt,
că nu se zăreşte
decât o ceaţă purpurie.
Într-un târziu aflu,
că acum este de mult.
Uite ce repede timpul s-a scurs!

poezie de Ion Răduţ din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păianjenul îşi câştigă existenţa ţesând pânză de păianjen...

aforism de Corneliu Vornicu (23 martie 2020)
Adăugat de Corneliu Vornicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflare este omul

Suflare este omul
Ca umbra pe pământ
Ca nor se risipeşte
Viaţa şi-a lui gând.
Comori dacă ar strânge
De el s-ar frământa
Nimic nu sunt ‘nainte
Doamne ‘naintea Ta.

Sunt ca şi o lăcustă
Aşa de izgonit
O, Doamne, mă ajută
De ce m-ai părăsit?

Sufletul meu suspină
La Tine mâna întind
Aştept raza-Ţi senină
Să pot să Te cuprind.

Călăuzeşte-mi calea
Fii Doamne adăpost
Tu să îmi faci cărarea
În viaţa mea cu rost.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al cincilea anotimp

Nu sunt păcătoasă, Doamne,
Dar am păcătuit.
Ingerul ce mi l-ai sortit
Nu mai e alb –
In curcubeu l-am vopsit.
Am greşit, m-a iertat
Si iar am greşit.
Acum, prea de tot ostenit
De netihnă şi de ruşine,
Se ascunde de ceilalţi îngeri în mine.

S-a dus primăvara,
E zăpuşeală şi vine vara.

Pe îngerul meu
Intemniţat la mine in vine
Aş vrea să-l las
Să se întoarcă la Tine.
Să-l ierţi Doamne
Si înapoi să-l primeşti!
El nu e vinovat,
Prin cotloane lumeşti
Eu l-am ademenit,
L-am purtat pe cărări întortocheate
Făcând din şoapte urlet, din zi noapte,
Cu vanitatea mea l-am otrăvit,
Amăgindu-l pe el, pe mine m-am minţit,
Mi-a fost de mine milă – pe el l-am umilit,
L-am pus la încercări nenumărate
Si bune şi rele, şi gânduri şi cuvinte şi fapte.
A fost, cum doar Tu ştii, şi rău şi bine.

S-au dus primăvara, vara,
E umezeală şi toamna vine.

Ingerului meu vreau să-i fiu înger, Doamne,
Să-l las să Ti se-ntoarcă-n cer.
Vreau să-l despart de păcat, să-l dezleg de jurământ,
Si, cum m-a învăţat,
Am să Te rog, am să aştept şi-am să sper.
Am să mă aşez pe pământ
Intr-un culcuş de frunze aurii
Si-am să-mi desfac bluza,
Apoi pielea, apoi coastele,
Am să-i scot din mine aripele,
Am să le spăl cu lacrimi,
Am să le usuc cu răsuflarea,
Am să le mângâi, am să le cânt.
Am să îi spun că m-am mărturisit,
Că m-ai auzit, că m-ai ascultat, că m-ai iertat,
Că poate să mă părăsească liniştit.
Am să mă învelesc apoi încet
Cu multe frunze ruginii
Si-am să sper şi-am să aştept să mă auzi şi să vii.

S-au dus primăvara, vara, toamna,
E de-acum frig şi vine iarna.

Când frunzele se vor chirci
Si fulgii-mi vor intra sub bluză
Si sub piele şi sub coaste,
Nu ca zbaterea de aripă
Ci ca un pumnal ascuţit,
Voi şti că l-ai primit, Doamne,
Pe îngerul meu ostenit
Inapoi în cetele Tale,
Iar albul zăpezii
Va fi umbra tremurătoare,
Sub mângâierea Ta,
A aripelor lui străvezii.

S-au dus primăvara, vara, tomna, iarna...

Din cotloane cereşti
Mâna Ta hotărăşte
Al reînvierii răstimp:
Ca mereu eu întârzii, mângâind zăpada
In al cincilea anotimp.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sfârşeşte pârtia

e un zid
schiurile descriu
cu sunete înfundate
hieroglife precipitate
înainte de izbitură
alb pe alb

o răsuflare rece
gură la gură
mă petrece
tăioasă
dincolo de finit

dar literele rămân
suspendate
negru pe negru
în negura
carului mic (înţepenit)
al maşinii de scris

stau prăvălit
pe axa nopţii polare
ca un turn fără ferestre
încrucind calea lactee
a lumii terestre
cu sufletul călătorind
în loitra carului mare

şi nu disting
cum
stelele
în lumânări
se sting

poezie de Ion Toma Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pânza de păianjen

Unde ceţoasa pânză de păianjen se sfârşeşte?
Unde albul pânzei de păianjen se răreşte?
- Acolo sus, păianjenul - precum o stea neagră,
Lacomă stea,
Cu mii de ochi privea...

poezie clasică de Maria Pawlikowska-Jasnorzewska din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde treceam odată

pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al cincilea anotimp

Vreau să mă bucur de al cincilea anotimp
A crescut în mine din poeme
Şi-a făcut un cuib în inima mea
Din fiecare vers aşternut pe hârtie.

Îmi vine să alerg tot timpul prin iarbă
Desculţă să mângâi cuişoarele verzi
Cu tălpile să alin durerea din frunze
Căzute în iarba înlăcrimată de moartea lor.

Vreau să împart la lume din mine
Toate ninsorile de flori şi de frunze
Toate ploile cu pietre şi pene divine
Rupte din norii şi păsările Raiului ascuns.

Vreau să mă bucur de al cincilea anotimp
Ce are un picior de Toamnă în sânge
Iar celălalt este în gheată de Iarnă cuminte
Cu paşii rari prin sângele piciorului cald.

Rând pe rând mă apasă sub ei bucuroşi
În timp ce ochii sunt cercetaţi de o Vară
Cu razele Soarelui din foc şi mirări
Ce se sting rând pe rând în buzele Primăverii.

Vreau să vă bucuraţi şi voi cu mine
De această nuntă a anotimpurilor nesfârşită
De patru doamne ce nu mi-au ajuns
Să-mi bucure sufletul până la atingerea stelelor.

Îmi vine să cânt de bucurie şi reuşită
De toate versurile ce mi-au născut un prunc
Un al cincilea copilaş ce mă urcă la Lună
Cu starea lui schimbătoare cât căscatul de somn.

E tare ciudat dar lipicios cum e mierea
Se lasă în vene şi pulsează răcoros şi duios
Apoi te înfierbântă şi-ţi dă inspiraţie să scrii
Până cântă cocoşul pe zăpada căzută în Toamnă.

Ador acest al cincilea anotimp încurcat
Cu un ochi primăvăratic şi unul de vară
Cu un picior copt şi unul îngheţat de-o Iarnă
Ce mă calcă pe suflet şi versuri.... de-mi vine să râd!!!

Iubesc al cincilea anotimp
Botezat de mine, Curcubeul Pământului
Născut din metafore şi cele patru anotimpuri
El răsare şi-apune în mine cu ploi, Soare, şi ninsori
cu cozi de porumbei în orice moment.

poezie de Adelina Cojocaru (6 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

ai plecat femeie să cânţi în corul de îngeri
drumurile sunt astăzi pustii
nu e lună pe cer, nu e soare
cuvântul plânge pe drumuri târzii

e întuneric, în mine, în jur
de unde vin şi unde curg înspumate ape
mai trec în zbor râzleţ
şir lung de gânduri amputate

cuvintele au dispărut pe rând
cui azi să cânt balade într-o noapte
frumoasa mea cu ochi fierbinţi
tu ai plecat în cor de şoapte

locuiesc cu mine, cu timpul şi durerea
cad umbre adânci şi mă plâng
mă aşteaptă nesfârşitul
eu am rămas aici, să cânt la lăută, sfârşitul

o barcă alunecă agonic pe ape
în dansul înserării peste pleoape
cresc imagini himeric pe cer
ce să cer, ce să sper

aş pleca, dar cum să zbor
cu aripi arse de-al meu dor
mi-e sufletul zbucium etern
şi durerea mi-e soartă

legat de ţărm
nu plâng, nu gem şi nu blestem
sunt doar o umbră sau o rană
prin care mă încheg în apă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suspin

În noaptea, când luna e plină
Pânză de păianjen Ţes în lumină,
Cu fiecare tăcere
De gând,
Cu fiecare lacrimă
Curgând.
Când liniştea e deplină
Ţes fuioare
Din aripi de lună.
Suflet-mi suspină
Când gândul fuge,
Se aşează
Pe raze de lună.

poezie de Netty Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grijă de noapte

eu încă mai cred în femeia stângace
cu sufletul ghem
cu inima ace
pe care cu grijă de noapte-l desface
şi ţese o pânză
o pânză de foc
pe care o-ncinge mereu la mijloc

eu încă mai cred în femeia de-o zi
cu sufletul strâmb
cu inima gri
pe care cu grijă de noapte-l îndreaptă
cu limbă de moarte
o moarte ce-aşteaptă
ca ea să-şi revendice dreptul în carte

eu încă mai cred în femeia-tăceri
cu sufletul orb
cu urme de ieri
pe care cu grijă de noapte le trece
pe umărul lui
şi pe buza lui rece
ca ea să rămână, ca el să nu plece

eu încă mai cred că există femei
iar toate se-ascund
şi mor prea curând
din toate rămâne
cumva
umbra ei

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ȋntr-o lingură cu apă

înot la nesfârşit într-o lingură cu apă
şi buza mea se crapă
de sete
de-ntrebări
de semnele de carte
care s-au scurs în piramide
şi în moarte

odihna mea sub piatra asta moale
se răscoleşte-n pasul
ce umblă pe-altă cale
copiii care-şi taie degetele lungi
înalţă zmeie până unde mergi
dar nu ajungi

înot la nesfârşit cu ei de mână
în timp ce toate apele se-adună

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coliba mea de ceamur

Există un anotimp unde fulgii de nea
devin livezi înflorite
iar livezile se prefac în mirese.

Un anotimp în care timpul încremeneşte
într-amiaza unei zile toride
Şi amurgurile par nesfârşite.

Un anotimp unde frunzele căzute
sunt elegii care muşcă din suflet
iar brumele înfloresc cu arome de crini.

Un răgaz între anotimpuri,
în care îndrăgostiţii se transformă în ruguri
şi ard aprinzând aştri, precum zeii!

poezie de Vasi Cojocaru Vulcan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre şi greieri

E o seară cu umbre şi greieri
cu luna care stă la pândă...
de tăcerea lucrurilor mi-e teamă
şi de tot ce pune stăpânire pe om
până şi umbra e un fel de mare
pe care nu o putem domina
pe un pat de crini, demult nu se mai moare,
întotdeauna la capătul luminii nu e întunericul
ci Ea (pe umbră dacă calci nu doare!)
între singurătate şi moarte e un prag
ce se ţine scai de toate ale tale
până când, toate culorile vieţii (într-o zi)
din viaţă... se retrag...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din poem nou, Amprente (28 iunie 2020)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu vin din lumea lui foaie-verde

Eu vin din lumea lui foaie-verde
De unde dorul este pribeag,
Unde dragostea ni se pierde
În tot ce-i frumos şi ni-i drag.

Eu vin din lumea lui Făt-Frumos,
Unde totul este iubire,
Cânt doina pe fluier de os
Şi caut calea spre fericire.

Eu sunt făcut din lutul barbar
Ţara –o doică cu sânul plin,
De la ea am supt lapte cu har,
Dar şi mierea şi vinul pelin.

Îmi pare c-aud depărtările cum
Plutesc pe aripi de dulce mătase,
Pe toate-aş vrea să le-adun
Din rune trecute, din vise şi oase.

Sub fruntea adânc-a Carului -Mare,
Scârţâie cumpăna fântânii şi-atât,
Doamne, unde-i mâna Ta, oare,
Să mi-o pui drept fular peste gât?

Eu vin din lumea surâsului Tău
Şi glasul duios îmi sună-n timpan,
Eu nu Ţi-am făcut nici un rău,
Trece-mă, Doamne, frumos în alt an.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 decembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A prins o umbră

de peşte în râul suspect de umed
apoi altă umbră de peşte cu solzii
care ieşeau uneori din apă să se zvânte
la vânticelul ce făcea fente printre arinii
şi salciile pletoase cum erau rockerii
când erau ei la modă şi îndopaţi
cu toate tipurile de droguri luate
în căutarea fericirii din visul făcut scrum
nici nu-şi aminteşte câtă umbră de peşte
a prins în locul acela amorţit de plute
cârlige şi ancore cu femei păianjen
femeile curăţau umbrele de peşte
şi despărţeau cu ajutorul unui satâr
umbra de peşte atât de precis încât
puteai să juri că nu era real ce vedeai

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

femeie

Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.

definiţie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!