Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

NB. Scrisă de excentricul cântăreţ şi compozitor britanic Robin Hitchcock (1953 - )
Recita actorul Alan Rickman, www. openculture. com/2016/02/alan-rickman-recites-if-death-is-not-the-end-a-moving-poem-by-robyn-hitchcock. html

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am nevoie de ceva excentric, extravagant, extrem ca să mă simt vie. Vai, draga mea; singurul lucru care te poate face să te simţi atât de vie cum este Viaţa nu e nici una din extremele astea, e doar cunoaşterea de Sine. Când te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi vei vedea că eşti deja Viaţa şi nu gândul, care încearcă prin tot felul experienţe extreme, prosteşti, să se simtă "în viaţă". Teribilismul e cea mai bună metodă de a te schilodi pe viaţă, nu de a te simţi "în viaţă". Întreabă pe toţi cei din care au ajuns într-un cărucior, şi îţi vor confirma asta. Ego-ul face lucruri prosteşti şi extreme pentru a se simţi viu, apoi regretă viaţa toată "existenţa". Dacă tot vrei să faci un lucru extrem ajută un copil sau un bătrân în căruţ o jumătate de an şi asta te va vindeca definitiv de teribilism şi stupiditate. Nimic nu este mai viu, nu duduie de viaţă ca fiinţa ta reală!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un moment dat în viaţă ai de-a face cu diverse situaţii dificile. Cu toţii avem parte de astfel de situaţii, însă dacă eşti pregătit vei trece mai uşor peste şi nu te vei afunda şi mai tare în suferinţă. Una din strategiile pe care le aplic este următoarea: Să-ţi doreşti ca lucrurile să fi fost altfel şi sperând că va fi mai bine nu este o strategie. Lucrurile nu se vor îmbunătăţi de la sine. Petrecem prea mult timp plângându-ne despre situaţia în care ne aflăm încât nu mai avem energie să acţionăm. Fii realist şi priveşte viaţa aşa cum este, nu cum ar trebui să fie. Prin această strategie îţi vei schimba focusul de la a te plânge la a găsi soluţii pentru a trece peste situaţia în care eşti. Până la urmă viaţa nu este făcută doar din momente fericite, curcubee şi vată de zahăr, situaţiile dificile au rolul lor. Au rolul de a te face mai puternic, mai bun, mai înţelept. Iar data viitoare când viaţa nu este roz, fă un pas înapoi, înţelege că face parte din procesul evoluţiei tale şi cere mai mult, că doar poţi. Nu poţi fi doborît aşa uşor. Viaţa este precum anotimpurile: toate sunt trecătoare, important este să-ţi faci provizii vara ca să poţi trece peste iarnă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă dată-n altă viaţă

Ne-om mai întâlni vreodată
Prin vreo lume-n altă viaţă,
Eu, bărbat, iar tu, ca fată,
Ne vom mai privi în faţă?

Şi dacă ne-om întâlni,
Tu o fată, eu bărbat,
Oare ne vom mai iubi
Cum o mai făceam odat'?

Oare mă vei recunoaşte
Când am să te-mbrăţişez,
Dragostea va mai renaşte,
Sau, ca azi, doar eu visez?

Când la piept noi ne vom strânge
Lacrimi vor ţâşni sub pleoape
Nu vom şti de ce vom plânge,
Doar ne vom dori aproape.

Ştiu c-am să te fac să simţi
Alţi fiori în dimineaţă
Fiindc-am fost îndrăgostiţi,
Altă dată-n altă viaţă!

Şi de-am să mă nasc bărbat
Când am să te întâlnesc,
Eu îţi voi fi arătat
Peste veacuri, cum iubesc.

Fiindcă astăzi sunt femeie
Şi pentru c-am fost rănită
Viaţa care va să vie
Măcar tu să fii iubită.

Vreau să fiu bărbatul care
Te-o-nvăţa cum să iubeşti,
Iar atunci vei şti tu oare
Că nu-i bine să răneşti?

N-am să-ţi reproşez nimic
Fiindcă sufletu-ţi va şti
Cât ai fost astăzi de mic
Fiindcă n-ai ştiut iubi.

Doar ai să-mi suspini la piept,
Eu în braţe te voi strânge,
Şi-am să fiu cel înţelept
Şi-am să tac... cât tu vei plânge.

Tu vei plânge vinovată
Pentru că ţi-ai amintit,
Când bărbat erai, eu, fată,
Şi răneai, dar te-am iubit.

Buzele-mi vor săruta
Lacrimile ce-ţi vor curge
Şi ţi-oi spune "Draga mea,
Sunt cu tine, nu mai plânge...

poezie de Florentina Mitrică (19 martie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Ştii, voiam să tac şi să te las să pleci. Dar nu aş fi eu. Ar fi ca într-un film de Merchant Ivory unde oamenii suferă în tăcere, iar tu ar trebui să fii atât de impresionat de cumpătarea lor. Îmi pare rău, dar la naiba cu asta. Prietenul meu cel mai bun din toată lumea pleacă mâine şi o mare parte din mine vrea ca el să rămână. Aşa că sper să nu mă urăşti.
Dawosn: Nu aş putea să te urăsc niciodată, Joey. Nu că nu aş fi încercat asta.
Joey: Ultimii doi ani au fost o adevărată telenovelă. Dar nu i-aş da înapoi, nu aş şterge nimic, dar... Mă bucur că s-a terminat. Pentru că îmi place cum stau lucrurile acum. Viaţa mea fiind mereu o glumă nesărată, acum că lucrurile merg bine... tu pleci.
Dawson: Jo, dacă aş crede măcar pentru o secundă că ar fi decizia corectă, aş rămâne, dar este timpul să plec. Este timpul ca eu să ies din camera asta şi este timpul ca tu să descoperi cine eşti fără noi. Capitolul acesta s-a încheiat, Joey. Simt asta.
Joey (cu lacrimi pe obraji): Crezi în magie? Eu nu credeam. Cum aş putea? 13 ani, mama ta moare. Şi totuşi mai speri în ceva magic, ceva care să facă totul mai bine. Dar nu se întâmplă aşa şi te uiţi la tatăl tău care nu e în stare să-şi învingă punctele slabe. Fără abracadabra în cazul acesta. Şi apoi mai e Pacey. Orice magie a fost între noi s-a terminat, nu-i aşa? Dar apoi mai eşti şi tu. E o dovadă că există cineva acolo care se gândeşte la mine. Prietenul meu care a fost mereu alături de mine. E magie curată. Cred că e doar un mod lung şi tărăgănat de a-ţi spune că o să-mi fie dor de tine, Dawson.
Dawson: Şi mie o să-mi fie dor de tine, Joey.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar şi iar şi iar vă reamintesc, observă ceea ce nu se mişcă din tine. Dacă fugi tot timpul cu privirea în afară vei vedea ceea ce se schimbă. În afară, chiar şi în tine pentru că ai să te uiţi în oglindă sau o să-ţi spună nu ştiu care "vai, ce ai îmbătrânit.." Dar când pentru prima oară mergi cu atenţia înăuntru şi observi ceea ce nu se schimbă, vezi că Viaţa nu are "viaţă" pentru că Viaţa n-are un timp. Dragii mei, Viaţa este atemporală! Corpul, efemerul care apare, temporarul care apare în Ea, apare şi dispare. Are 10 ani, are 15 ani. Dar Viaţa nu are "viaţă". Viaţa nu are timp!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic, absolut nimic nu este întâmplător ... pentru niciunul dintre noi ...

Nimic, absolut nimic nu este întâmplător
pentru niciunul dintre noi,
nimic din ceea ce trăim,
din ceea ce simţim, din ceea ce făptuim.
Totul parcurge paginile unui scenariul
prestabilit de propiul nostru suflet,
de cât de bine ne experimentăm rolurile,
de cât de bine ne adaptăm planului,
depinde împlinirea... sau nu
... a destinului însuşi...
Nici măcar,
cea mai nesemnificativă fracţiune de secundă
din timpul nostru,
nici măcar,
cel mai şovăitor şi infim pas
făcut în spaţiul propriu,
nici măcar,
o singură fiinţă întâlnită de-a lungul vieţii,
nu sunt întâmplătoare.
Ele fac parte dintr-un plan interior,
sunt particulele info-energetice,
grupate în gânduri, unde şi câmpuri formă,
care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi,
iar viaţa este prea scurtă
pentru a o petrece cu oameni,
... care nu merită...
Dacă cineva te vrea în viaţa lui,
îţi va face loc în ea,
tu nu trebuie să te baţi pentru un loc acolo.
Nu încerca
să te bagi cu forţa în sufletul cuiva,
care trece cu vederea valoarea pe care o ai.
Aminteşte-ţi mereu că prietenii adevăraţi,
nu-ţi sunt cei care sunt lângă tine
când eşti fericit,
ci cei care îţi sunt aproape,
când ţi-e cel mai greu.

poezie de Alexandru Ioan Popa din Filosofia iubirii pure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagul

Tu nu ştii despre timp, decât că trece,
Da-n urma lui ce lasă, nu vei şti,
Cu măreţia vrei a te petrece,
Dar toate-s numai până într-o zi!
Pluteşti prin nori când bolta e senină,
De plumbul norilor te-ascunzi în vânt,
Nu eşti nici tu, nici viaţa nu-i de vină...
Cine-i de vină, noi nu vom şti nicicând!
Visezi mereu doar soare peste toate,
Şi crezi că lumea toată e un rai,
Alergi să le cuprinzi, dar nu se poate...
Ce n-ai avut vreodat' nu poţi să ai!
Pluteşti trecând peste hotarul lunii,
Simţi cum văzduhul este doar al tău
Calci peste sufletul ce ţi-l dau unii...
Dar mai târziu apar păreri de rău!
Nu te-ntrista, pribeagule prin lume,
Dacă singurătate e atunci
Când vrei să îţi găseşti un loc anume
Şi nu găseşti decât un cuib de cuci...
Nu te uita urât la iarna care
De tâmple ţi s-a agăţat discret,
Târziu este acum pentru o-ntrebare
Care doar un pribeag o poartă-n piept!

poezie de Lili Şipoteanu (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriitoarea

În camera cu vedere la partea din faţa casei,
Unde lumina se frânge, iar teii umbroşi ating cu frunzele fereastra,
Fiica mea scrie o poveste.

Mă opresc pe casa scării, ascultând
Prin uşa închisă ţăcănitul maşinii de scris,
Asemănător celui făcut de un lanţ tras peste o copastie.

Deşi tânără, lucrurile adunate
În viaţa ei au un volum mare, iar unele sunt grele:
Îi doresc o călăorie plină de noroc.

Dar acum ea este cea care se opreşte,
Ca şi cum mi-ar respinge atât gândul, cât şi simplitatea acestuia.
Nemişcarea se dilată – şi-n ea

Parcă întrega casă a căzut pe gânduri;
Apoi începe iarăşi să lovească
Literele, pentru a interveni din nou tăcerea.

Îmi amintesc de sturzul care, stupefiat,
S-a pomenit chiar în acea cameră, acum doi ani;
Cum ne-am strecurat înăuntru, am deschis rama geamului

Şi ne-am retras, să nu-l speriem;
Şi cum, pentru o prea lungă jumătate de oră, prin uşa întredeschisă,
Am urmărit lucioasa, sălbatica, întunecata

Şi iradianta creatură
Năpustindu-se către lumină şi căzând mereu ca o mănuşă
Pe duşumeaua dură sau pe birou;

Şi aşteptând apoi, zburlită şi însângerată,
Pentru şansa de a încerca din nou; şi cât de bucuroşi
Am fost când, pe neaşteptate,

S-a înălţat de pe spătarul scaunului,
Şi în zbor planat, direct prin fereastra din dreapta,
A evadat dincolo de marginea acestei lumi.

Întotdeauna, draga mea, totul este o problemă
De viaţă şi de moarte, deşi eu uitasem asta. Îţi doresc
Ceea ce ţi-am dorit şi mai înainte, dar mai apăsat.

poezie de Richard Wilbur, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce n-am văzut niciodată

Încă privesc ceea ce n-am văzut niciodată –
stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor
transparent ca irisul Fecioarei Maria privind Pruncul,
prin care umblă – săgeţi - peşti strălucitori,
zvâcnesc meduze de culoarea văzduhului
şi ard corali în tremur continuu.

Noi n-am putut vedea începutul lumii,
dar ni-l aducem aminte precum de ziua de ieri,
cu soare, cu fluturi, cu iarba
făcând tumbe primăvăratice
prin aburul primelor naşteri.

Am stat tinereţea întreagă la pândă,
să pot privi ceea ce n-am văzut niciodată –
nu ştiu de câte ori am adormit la porţile de aur
ale celor care nu se văd
pentru că sunt prea aproape sau prea departe,
nemărginite în taina lor rugătoare...

Voi sta toată viaţa de veghe
să pot privi cândva ceea ce
n-am văzut niciodată,
ceea ce nu se aseamănă
cu nimic din ceea ce vedem
totdeauna
ori doar câteodată.

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Off, Sonya... Nu-i vina ta, nu ţie trebuie să-ţi pară rău. Tot eu am greşit şi faţă de tine. Am fost un neghiob, un prost, un idiot! Cât de tâmpit pot fi uneori... Nu-mi vine să cred! Cum am putut oare? Nu-mi dau seama... Nu trebuia să te las să-ţi faci speranţe în ceea ce mă priveşte. Ţi-am spus încă de atunci să nu-ţi faci iluzii în privinţa mea; repet, n-am vrut şi nici nu vreau să suferi din cauza mea. Tot ceea ce doream era să te înveselesc puţin, să-ţi îndepărtez gândul de la colega mea, Maria şi de la proaspătul ei soţ, Nick, dar se pare că am greşit, din nou. Atât de mult... Scuză-mă, te rog, dacă poţi. Cred că nu trebuia să ne fi întâlnit vreodată...
Sonya: Nu din cauza asta m-am îndrăgostit de tine, nu atunci când ne-am întâlnit, nu pentru că m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat, ci de cum te-am văzut prima oară; mi-ai atras imediat atenţia asupra ta, deci nu te considera chiar atât de vinovat. De atunci m-am tot gândit la tine, deşi parcă ştiam că n-ar trebui, nu doream să-mi fac iluzii în ceea ce te priveşte, dar s-a întâmplat, fără voia mea. De aceea vreau să ştiu acum dacă eşti îndrăgostit sau nu, de altcineva; adică, mai exact, de ea? Sau dacă eşti cumva liber; liber pentru mine?
Lucian: Off, Sonya... Ce-aş putea să-ţi zic? De moment ce lucrurile au luat o asemenea întorsătură şi au devenit atât de serioase, cred că n-am încotro, trebuie să recunosc adevărul, deşi ştiu că e dureros. Sonya, eu... Tu... Îmi placi, foarte mult, vreau să-mi fii şi să-mi rămâi în continuare prietenă, dar... Îmi pare rău, nu te iubesc, adică nu sunt îndrăgostit de tine. N-aş fi vrut să spun asta, dar e adevărul şi nu-l pot evita. Aş vrea însă să nu suferi, nu din cauza mea. Repet, îmi pare rău...
Sonya: Nu-i nimic. Apreciez sinceritatea ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!