A fost odată

A fost odată ca niciodată,
Dar cred că n-o să mai fie.
Pe când bunica era fată,
Nu se ştia de bogăţie.

N-avea nici haine fel de fel.
N-avea palat, nici termopane.
Nici bani n-avea, nici mobilier...
Doar o căsuţă cu obloane!

Avea o casă bătrânească
De la străbunii ei rămasă.
Că singurei cu truda lor
Şi-au făurit un cuibuşor.

Desigur, tot satul i-a ajutat.
C-aşa era pe acea vreme.
Vecini, cumetri şi cumnaţi,
Moşnegi şi babe, şi vădane.

Amestecau lut, pleavă, apă.
Apoi oamenii îl călcau.
Şi se numea aceasta,, clacă''-
Căci între ei se ajutau!

Şi tot cu claca au clădit-o.
La fel au şi acoperit-o.
În alb pereţii au văruit
Şi era bine de trăit!

Aveau lejancă mare în casă-
Mobila cea mai preţioasă.
Pe ea dormeau copiii cu bunica,
Iar lângă ei torcea pisica.

Aveau mereu coteţul plin
Cu cocoşei şi cu găini.
Iar în ocol-văcuţă, purcei, cârlani...
Aveau gospodărie-aşa ca la ţărani.

Şi masa mereu le era plină
Cu măliguţă, lapte, brânză şi smântână,
Jumări şi murături aveau-
De foame, iată nu mureau!

Chiar de purtau haina cârpită,
Dar era lumea fe-ri-ci-tă!
Şi chiar dacă munceau din greu,
Îi mulţumeau lui Dumnezeu:

Că au sare, că au pâine,
Că au mamă cui îi spune!
Că au fraţi, că au surori,
Că au în grădină flori...

Dar azi? Nu fie cu bănat,
Lumea tare s-a schimbat.
Avem de toate: condiţii şi tehnologie...
Dar nu avem esenţialul-Omenie!

Azi mulţi au profesii, studii, intelect...
Dar din păcate, duc lipsă de stimă şi respect!
De aceea, dacă aş putea,
Timpul înapoi l-aş da!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea căprioarei

Pe Via sumbră întunecată
Din vechi Imperi' cu iz Roman,
Plecată neaoş din ţăran,
Era de cart frumoasă fată.

Fugise de noroi şi vise,
Crezuse în vorbe de ţigan,
Nici nu ştia unde venise,
Muncea şi nu avea un ban.

Nici nimeni nu ştia de dânsa
Căci numele-i fusese luat,
Nu prididea într-un păcat
Să-şi recâştige recompensa.

Se lumina din când în când
La far de noapte, fără seamă
Nici faţa nu conta, în gând
Doar timp să treacă, că e mamă.

Şi dor de casă şi bunici
O frământa fără alean,
Jura mereu dar tot în van,
Să nu mai fie pe aici.

Dar nu putea nimic să adune,
Căci mulţi avea de întreţinut
La şaişpe împliniţi niciunde,
Şi orice preţ ar fi cerut.

Şi ochii în lacrimi larg deschişi
Găsise carabinierul,
Şi un pic de bani, dar neatinşi
În pumnul strâns ca fierul.

Şi acasă nimeni nu ştia,
Nici pruncul lăsat singur,
Nici bunii săi ţărani sadea
De neam jumate ungur.

Şi altă... suplă reveni
Pe strada întunecată,
Credea la fel în bogăţii
Ca prea frumoasa fată

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş'cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care... l-au făcut să-şi ia nevastă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Postum

Eram prea plin de NOI şi era bine
Şi asta o numeam frumos - DESTIN...
Şi ne iubeam, da, da şi nu puţin,
Iar zările ne-au stat, aşa, senine

Şi mierea ne ungea pe fiecare
Şi soare-aveam mereu la semafor...
Chiar nici un vagabond smintit de nor
N-avea să ne trimită vreo urare.

Dar... gheara necurată a împuns
Căci ea, iubirea-i face rană vie
Şi chiar de pare-a fi o nebunie,
Adânc în inimi calde a pătruns.

Tăcerea ne strâmba pe la fereastră,
Apoi, deodată, parcă mii de draci
Strigau în mintea ta că nu mă placi
Şi viaţa ne-ncepea a fi sihastră.

Nu mai era o binecuvântare
Nici ziua ce-ncepea fără de zori,
Nici noaptea ce-şi pierduse-acei fiori
Ce-au fost neîntreruptă sărbătoare.

Chiar nu mai ştiu ce-a fost... nici nu a fost
Acel CEVA menit să ne dezlege;
Azi, un plebeu mai e cel ce-a fost rege
Şi-ntreg pământul astăzi mi-e anost.

Dar cerul străluceşte mai departe
Şi stelele clipesc la fel de vii...
Eu, Doamne, sunt acelaşi cum mă ştii
Şi Tu iubeşti mereu, fără de moarte.

De mine-atât de singur sunt acum
Şi clipele se-nşiră descărnate,
Iar crucea eu mi-o duc încet în spate
Şi-atât de fericit voi fi... postum!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (26 octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţia le fu întreruptă de uşa automată, care se deschise din nou, de dincolo de ea apărând, de data asta, tot o fată, înaltă, nu prea slăbuţă, ci bine făcută, dar nici prea grasă. Ea era şatenă, tunsă scurt, dar cu gust şi avea doi ochi mari şi albaştri. Lia şi Maria o salutară, apoi se recomandară, înţelegând, fără explicaţii inutile, că ea era cea de-a treia componentă a echipajului, deci şi ea trecuse cu bine toate cele cinci teste, chiar dacă nu obţinuse numai note maxime mereu. Aflară de la noua venită, Stela, că aceasta mai era şi chimistă, cu studii complete din întreaga chimie, organică, anorganică, atomică, nucleară sau moleculară, dar principala ei specializare o constituia medicina, deci, era doctoriţă.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

A fost odată o fată pe nume Maria era tare fericită dar niciodată supărată era fericită casă soarele şi tristă caLuna niciodată supărată ca o floare încrustată buzele ca mărul roşu de tot sau ca sângele din corpul oricărui om cui ar plăcea şi aşa şi aş dori orice în lumea toată nici lumina soare nici tot ce poţi avea pe lumeTomeşti dorit decât unul cu pace fericire tot ce este pe lume pe o fată nume Maria jurnalul meu Maria

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de GEO
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

A fost odată o fată pe nume Maria era tare fericită dar niciodată supărată era fericită casă soarele şi tristă caLuna niciodată supărată ca o floare încrustată buzele ca mărul roşu de tot sau ca sângele din corpul oricărui om cui ar plăcea şi aşa şi aş dori orice în lumea toată nici lumina soare nici tot ce poţi avea pe lumeTomeşti dorit decât unul cu pace fericire tot ce este pe lume pe o fată nume Maria jurnalul meu Maria

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de GEO
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bine era la bunici

Străbat dealuri, munţi şi văi...
Ce-i drept, numai cu gândul.
S-ajung la bunicii mei,
Aş înconjura pământul!

Numai că acum, din păcate
Doar prin amintiri păşesc.
Timpul nu se mai întoarce,
Dar de ei îmi amintesc.

Văd acea căsuţă mică,
Intru în ograda lor.
Şi mai văd o rândunică,
Care îşi face cuibuşor.

Bunicuţul în cămară
Dezghioacă la popuşoi.
Bunica aduce-n poală
Nişte mere pentru noi.

Văd acolo o măsuţă
Din scândură de stejar,
Iar pe ea o măliguţă
Abureşte, sub ştergar.

În ceaunul de pe plită,
De măligă nespălat-
Laptele a fiert în pripă
Şi în străchini e turnat.

-Mănânco tot, mare să creşti!
Îmi tot spune bunicuţa.
C-apoi ţi-oi spune poveşti
Despre Lupul şi Scufiţa.

Am golit totul din blid,
Că a fost foarte gustos
Şi astăzi încă mai simt
Gustul acela delicios.

Îmi doream cu nerăbdare
Să cresc şi să mă fac mare...
Nu ştiam că într-o zi,
Ca şi ei-bătrână voi fi!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea niciun obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald. Şi, cu toate că nu exista nici în afară şi nici înăuntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea. Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin. Totul a început ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucătorul însuşi făcând parte din jocul de smarald.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elvira era o fată liniştită, retrasă; aproape ca el... Până atunci Dan n-o remarcase în nici un fel, pentru că nu era interesat de fete. Practic, nici atunci nu era, el având alte preocupări, însă... Ea se "agăţase" de el, ca de un colac de salvare, ivit pe neaşteptate, menit s-o scoată din mizeria în care soarta nedreaptă o aruncase, fără voia ei, încă de la fragedă vârstă. Ştia că şi el avea aceeaşi soartă, ca ea, dar nu conta. Era mai bine în doi. Înfruntau împreună necazurile şi obstacolele.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de nea

Visam că sunt un fulg de nea
Căzând în infinit de sori
Lumea de azi nici nu era
Erau doar nori.

Măritul soare mult prea mandru
Păzea tot cerul îngheţat
Chiar dacă nu avea putere
Era împărat.

Pe tot cuprinsul era pace
Nici nu se pomenea să mori
Vroiai doar singur liniştit
Prin nori să zbori.

Pluteam uşor pe lângă altji
Sau mai dansam un vals cu vântul
Dar viaţa mea ca fulg de nea
Trecea ca gândul.

poezie de Alin Ojoh (7 decembrie 2021)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (4)

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Şi tribu'-n care a trăit,
Dar şi un altu',-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăştia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu paşii - nesfârşit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui şi îi ştia
Tot ce făcea şi chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-şi dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
"Cam a... neanderthalului",
Doar ce pleca, ea: "Nu-i, iar nu-i!"
Dar mai zicea şi: "Nwu da mui"
Traducerea... o pun în cui,
Căci mi-e ruşine să v-o spui.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miya şi Hammy. O altă poveste de dragoste

aveam o pisică o botezasem Miya era o distinsă doamnă
mă şi ignora mă simţeam înşelat cu o nobilă indiferenţă
pe atunci mă intriga la culme dar acum e clar
că o meritam din plin pentru că Miya dragii mei
avea un prieten un câine pe nume Hammy

povestea e reală şi vreau să ştiţi că nu dă bine
ca alea fabricate la Visătoria de Unică Folosinţă
vreau să ştiţi că aşa în general am rămas repetenţi
la lecţiile de viaţă oferite de animale
şi dacă un câine cu o pisică sunt văzuţi duşmani pe viaţă
vreau să vă spun că e jale dar vă înşelaţi

ei bine în fiecare zi la aceeaşi oră şi timp de cinci ani
Hammy lătra la poarta mea şi Miya sărea gardul
pe urmă plecau amândoi la plimbare de parcă
asta era tot ce-i mai natural şi nu aveau altceva
mai supra sau mai senzaţional de făcut

mă rog au fost şi săptămâni întregi când Hammy lipsea
mai mult ca sigur era bolnav sau rănit ce să spun
maidanezii ăştia şi-o caută singuri dar totuşi
el revenea la Miya senin îi petreceam pe drum cu privirea
şi mă-ntrebam cum poate o fiinţă să fie ea însăşi tot timpul
acasă sau în lume indiferent ce simte şi orice ar fi

am încercat în câteva rânduri să-i dau de mâncare
amicului Hammy dar nu s-a atins de ea nici din greşeală
singura lui bucurie era să o plimbe pe ea
că plouă că fulgeră avea damblaua asta a lui

şi într-o zi cu soare Miya a murit

nici azi nu ştiu de ce pur şi simplu era ţeapănă în curte
nicio rană nicio maladie doar o mare ciudă
un fel de venin înfipt odios
în toată bucuria care mai subzista pe lume

am îngropat-o sub cireş în grădină seara următoare
Hammy era acolo se tânguia plângea şi lătra la lună
o săptămână şi ceva nici nu s-a atins de apă sau mâncare
dormea pe mormântul ei plângea tot mai stins
pe urmă a murit era acoperit de petale de flori parcă zâmbea

l-am îngropat lângă Miya lui ştiu că era în săptămâna Paştilor
şi oamenii erau nerăbdători
să taie să spargă
miei şi ouă în pace
şi în lumină lină

poezie de George Asztaloş (9 mai 2014)
Adăugat de George Asztaloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost odată şapte raţe. Prima era şchioapă, a doua era chioară, a treia avea ciocul strâmb, a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă, a cincea era cam jumulită de pene, a şasea n-avea coadă, iar a şaptea era niţel cam surdă. Dar ce-are a face?

începutul de la Povestea celor şapte raţe de Vladimir Colin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inexplicabil, simţea o dorinţă acută să afle tot ce era legat de ea; şi mai mult, dacă s-ar putea... Nu ştia cum să intre în vorbă cu ea. Parcă n-ar fi îndrăznit. Tot ea-l scosese din încurcătură, deschizând o convorbire aparent banală, legată de nişte teme, la care ea nu s-ar descurca, solicitându-i lui ajutor. Iar el n-o refuzase. Şi i-a arătat, a ajutat-o; nu doar atunci. De mai multe ori. Şi nu doar la matematică. Deşi adolescenta nu era o elevă cu rezultate slabe la învăţătură; dar nici fruntaşă nu era. Mai degrabă, mediocră. Iar Dan, el era, evident, un elev model. De ce să n-o ajute şi pe ea? Acceptase, deci... Aşa a intrat Elvira în viaţa lui.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de pandemie

Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi şi lunci,
Prin codrul cel înveşmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.

Pământul tot era lucrat
Şi nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoţii nu-i dădeau târcoale.

Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin şesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar şi la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.

Spre seară, istoviţi de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunţi, scăldau şi prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.

Aveau lăicere pe divan
Ţesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau şi pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.

Aveau şi cai, ovine, junci,
Dar şi neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ţi arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!