Lumea-i pusă pe fugă

M-am desprins de latura mea deşteaptă,
am început să-mi pătrund colţurile necunoscute,
să cotrobăi prin ele pentru a mă descoperi autentic
aşa cum ştiu că exist în adâncul fiinţei mele,
dar de unde
toţi au început să se mire, să spună că nu sunt eu,
eu sunt acela prefăcut care-i laudă pe toţi,
face complimente femeilor şi le gratulează frumuseţea,
nu urâciosul acesta care spune despre fiecare ce crede,
ce nu apreciază toate ieşirile colegilor săi
îi ia în zeflemea punctând de fiecare dată nesăbuinţa.

Am început să-mi fac probleme, să caut o cale de mijloc,
să mă reţin şi numai în scris să redau realitatea crudă:
tot ceea ce vezi în formele de mass-media,
ce auzi în mijloacele de transport urbane şi suburbane,
în discuţiile pe stradă, de parcă nu asta ar fi lumea adevărată
în care trăiesc şi scriu pe munca mea.

Până la urmă vă întreb pe fiecare cum putem trăi liniştiţi
când peste tot vezi numai grozăvii, false probleme, pornografie,
minciună şi promisiuni cu toptanul, niciodată realizabile.

De aceea mă retrag în gândurile şi visele mele
care şi ele sunt influenţate de atâta răpciugă şi noroi.
Caut punctul de echilibru şi compensare
ce mă fereşte de înstrăinare şi angoasa zilnică,
mă păstrează în cochilia în care m-am educat
pentru a nu risipi dezamăgire şi în rândul altora
şi a-mi descoperi Dumnezeul meu interior
care nu mă lasă niciodată singur şi fără dragoste.

N-am uitat nici femeia, dar ea trece prin aceleaşi vâltori
şi este exploatată la sânge folosind-o mai mult
ca un obiect pentru câştig şi rareori de podoabă.
Lumea-i pusă pe fugă,
să-şi dobândească mijloacele de supravieţuire
unde o vedea cu ochii mai binele.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu aripi de aer

în balsamul acestei nopţi hrănită cu întuneric
într-un ocol al pierzaniei
se rup
părţi din gândurile puse pe fugă
spre lumi necunoscute din cauza noastră
în care întâmplările se sparg de pereţii incolori
prin care nu pot trece
şi se opresc în trupul unor coincidenţe stranii
vulnerabile până la urmă
ca şi noi oamenii la timpul invulnerabil

cred că sunt doar un aspirant silitor
care-şi poartă bagajul cu el prin mijloacele de transport
şi stă cu ochii pe el să nu dispară
şi se bucură să-l poarte-n spate prin oraşele îndepărtate
ca pe un suport al existenţei reale
în care păstrează neatinse visele tale de iubire
înspicate cu ale mele

rămâi ca o mireasă a sunetelor din silabele melodioase
pe care inima mea o poartă
lângă apa din bidonul militar verde
pe care are grije să o împrospăteze din când în când
şi să surâdă singur
ca o pasăre ce-şi învaţă puii să zboare
şi ei zboară
cu aripi de aer

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu să pun punctul unde trebuie

Lumea trece prin mine flămândă,
îi ofer tot ce am,
dar nu mai mult decât sunt,
ştiu să pun punctul unde trebuie
când nimicul se înfiripă-n luptă
cu scop de tergiversare
în calea evoluţiei mai rapide.

Pornirea este hotărâtă şi dreaptă,
dar sunt şi gânduri ascunse
puse să împiedice desfăşurarea,
de aceea lumea trebuie salvată
de fiecare, în fiecare clipă dată.

Uneori e prea târzie descoperirea,
jocul unora cu viaţa tuturora,
dar pericolul e pe muchie de cuţit
şi moartea se teme de aşteptări.

Cine spune că e o prostie,
să priveşti lumina la capătul tunelului
fără să înaintezi în viteză spre ea
are în buzunar adevărul, locomotivă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin femeia pe care o iubesc

prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit patria
prin ea mi-am dat seama că sunt tânăr încă
şi am un viitor
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit viaţa
şi viaţa m-a răsplătit
cu încă o viaţă
cea a copilului meu
de ce toate acestea mi s-au întâmplat tocmai mie?
e simplu
pentru că nu am renunţat să cred şi să sper
chiar şi atunci când însetata veşnicie
mă îndemna să beau paharul cu amărăciune
până la fund
chiar şi atunci când înfometatul necunoscut
se hrănea cu visele mele care nici măcar
nu dăduseră-n pârgul obrazului catifelat
al dimineţii perfecte
prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit frumuseţea tuturor lucrurilor
pe care încercam să le pun
în ordinea nefirească a răzbunării prin indiferenţă sau ură
prin femeia pe care o iubesc
mi-am recâştigat prietenii
pe care-i pierdusem vorbind încontinuu
despre crimele oamenilor
despre conspiraţii şi tot ce ne face
mai negri şi mai urâţi
şi în loc ca vorbele mele să aducă prăpădul
în lumea şoaptelor naive şi dulci
am ales să mărturisesc prin scris
da, prin femeia pe care o iubesc
am redescoperit scrisul
atunci când credeam că nu se poate scrie
decât din suferinţă şi neîmplinire
iată dovada că m-am înşelat
iată poemul admiraţiei mele pentru femeia pe care o iubesc
iată poemul trezirii mele în câmpia cu metaforele
nemuritoare ale iubirii
ascultaţi: nu vă pierdeţi vremea căutând defecte
acolo unde defectele nu există
nu vă vindeţi sufletul pentru o noapte de amor
căci iadul nu este o casă de amanet
nu depuneţi jurăminte false pentru a stoarce ultimii bani
din buzunarele celor care sunt gata să facă orice pentru voi
trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem al acestei lumi
există un început la care puteţi fi părtaşi
prin renunţarea la voi în favoarea celorlalţi
este atât de simplu totul încât îmi vine
să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele
albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald
bobului de grâu

poezie de Ionuţ Caragea (19 septembrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoţii

Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm
Şi am trimis-o la ţară
La un bunic.

La urmă am scris alta
Şi i-am trimis-o mamei
S-o păstreze în pod.

Am mai scris după aceea vreo câteva
Şi, cu strângere de inimă, le-am încredintat rudelor
Care şi-au dat cuvântul că or să aibă grijă de ele.

Şi tot aşa, pentru fiecare poezie nouă,
S-a găsit câte un om care să mi-o primească,
Pentru fiecare prieten al meu
Are, la rândul său. un prieten,
Atât de bun, încât să-i încredinţeze taina.

Aşa că nici eu nu mai ştiu acum
Unde mi se află cutare vers
Şi, în caz că mă calcă hoţii,
Oricât de mult m-ar schingiui,
Tot n-o să le pot spune mai mult, decât
Că ele sunt la loc sigur,
În ţara asta.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea mea e una obişnuită

De-o vreme stau după colţul zilei,
aştept să întâmpin cum se cuvine lumina,
mă regăsesc în fiecare rază într-o speranţă
prin care să mă clădesc liber de prejudecăţi,
lumea mea e una obişnuită
pe care o străbat în oraşul în care locuiesc
cu aceeaşi dragoste de la început.

În oasele mele nu bate vântul,
simt în trup doar durerea nedreptăţilor
pe care ni le facem singuri.

Tu priveşte cum respir liber adevărul,
fii alături, să iese întotdeauna la iveală
şi nu te face că nu vezi minciuna
pe care o folosesc unii cu hoţie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani de-a rândul

Am trăit la fel ca toţi călugării fără să ştiu că sunt
Am mâncat puţin şi ce-am apucat fără să ştiu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora oraşul se reaşeza
Fără să ştiu că pielea mea era o prelungire a veşmântului monastic
Am mers pe jos până la casa mea, urcând şi urcând poteci ale minţii
Fără să ştiu că locuiam într-un lăcaş de cult pe care nu-l vedeam
Atât de bine era ascuns sub pleoape
În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte
Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viaţa altora
Şi le-am făcut jurăminte ştiind că nu e cale de întoarcere
Am băut numai apă de izvor aşa cum fac asceţii
Fără să ştiu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanţă
Distanţa era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi
Şi pentru ea am învăţat să confecţionez zale care nu pot fi înfrânte
M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii
Şi-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte
Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineţii mi le pun la uşă
Dar mai ales am citit cărţile sacre şi am contemplat priveliştile
Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile
Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio fereastră nu mai am

tu eşti umbra care nu se vede
când se recunoaşte adevărul
joci la două capete care nu se cunosc

eu sunt la mijloc şi nu ştiu ce să fac
că nu sunt atât de versat
ori atât de nepăsător

tu torni norii în vase de lut
îmi umpli gândurile cu speranţe deşarte
şi vrei să cred în ele

prin inimă îmi trece un sânge bolnav
pe care doresc să-l curăţ de tot ce-i rău
cu medicamente străine
tu nu mă laşi să mă purific şi să-mi golesc sufletul
de toate acumulările rebele

sunt închis de cenzură ca între pereţi
nicio fereastră nu mai am
tu mă priveşti în ochi
eu te urăsc
şi fiecare suntem rămaşi fără cuvinte
în alt fel.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditez în fiecare zi ... la tine, soţia mea ...

... Meditez
în fiecare zi la tine soţia mea,
în linişte găsesc
adevărata ta stare de a fi,
în tăcere inimi şi a minţi
aud respiraţia sufletului tău
şi a lui Dumnezeu...

... Mă întreab... mă screm... insist...
ca eu să-i dau măcar un sfert de oră,
sau o mică clipă de profundă dragoste,
în fiecare dimineaţă
... lui Dumnezeu...
ş-un sfert de oră... sau poate mai mult,
în fiecare seară
... lui Dumnezeu...

... Eu sunt toată înţelepciunea, iubirea,
şi adevărul este că în orice moment
de ele voi avea vreodată nevoie,
pentru ca acel moment să fie vindecat,
prin iubirea mea pentru tine...

... Dragostea mea adevărată
este atunci când conştientizez
cât de mult te iubesc din toata inima meu,
din tot sufletul meu,
şi indiferent ce obstacole
ar apărea în calea iubirii mele,
nu mă voi da la o parte
... pentru iubirea ta...

... Adică,
voi face orice pentru acea iubire,
pentru soţia mea,
care este nebună în iubirea ei,
pentru mine soţul ei... amantul ei...

... Dragostea adevărată
este acel sentiment,
pe care îl putem simţi numai împreună,
este acel sentiment pentru care merită
să stau în genunchi în faţa ei,
să mă sacrific din iubirea pentru ea,
indiferent cât de adânci sunt
şi vor fi rănile trupului şi inimii mele...

... Soţia mea
este tot timpul lângă mine,
ea este freamătul zorilor
când trecem îmreună pe stradă...
este mirosul proaspăt al florilor,
este grija obsesivă pentru sănătatea mea,
atunci când ea crede că nu mă simt bine...

... Iubirea ta
este în râsul tău sănătos,
în zâmbetul tremurat al buzelor tale,
care este transceans
în fiecare picătură de lacrimă... de iubire...
în sexul divin al corpurilor noastre...

... Iubirea este locul de unde venim,
este inima lui Dumnezeu,
şi este calea pe care o urmăm împreună,
cu fiecare pas
pe care îl facem în viaţă...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vara în care am încetat să o mai caut. Când am încuiat toate uşile, am spălat paharele de vin, am ascuns toate discurile. Vara în care nu am putut să arunc fotografiile, dar am reuşit să nu le mai privesc, să nu le mai trăiesc. Vara în care m-am scos singur de sub dărâmături, fără să o mai aştept pe ea să vină să mă salveze. Atunci am început să trăiesc din nou, dar altfel. Involuntar am început să trăiesc prin ea, chiar dacă ea încetase să-mi mai fie stâlp. A fost momentul în care ea s-a mutat de lângă mine, undeva... în mine, pentru că abia după ce am pierdut-o, am reuşit să o cunosc cu adevărat.

Andreea Blându în In Tempora
Adăugat de Andreea Blându
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba în care scriu

am cântărit fiecare vorbă şi cuvânt
din limba în care scriu
şi mi-am găsit în ele sufletul în murmur

am căutat în fiecare miezul seminţei
modul ei de germinare
sunetul acela crud al verdelui viu
care răspunde c-un surâs luminii.

şi m-am trezit într-o lume sensibilă
ce nu se lasă îndepărtată de frumos
pune în matcă cursul apelor
peste care trec poduri de speranţe

de când îmi eşti alături
mă tot întreb unde-mi păstrez inima
şi unde o găsesc iubită
când tu eşti plecată departe

timpul care mă încape zilnic
fuge mai repede decât mă aştept
temerea pe care încă n-o scriu
este că nu te vei mai întoarce
dar aripile trebuie să rămână în zbor

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi torni norii în vase de lut

ştiu, eşti umbra care nu se vede
când se recunoaşte adevărul
joci la două capete care nu se cunosc

eu sunt la mijloc şi nu ştiu ce să fac
nu sunt atât de versat
ori atât de nepăsător

îmi torni norii în vase de lut
şi umpli gândurile cu speranţe deşarte,
vrei să cred în ele

prin inimă-mi trece un sânge bolnav
pe care doresc să-l curăţ de tot ce-i rău
cu leacuri străine
nu mă laşi să mă purific şi să-mi golesc sufletul
de toate acumulările rebele

sunt închis de cenzură între pereţi
nicio fereastră nu mai am
tu mă priveşti în ochi
eu te urăsc
şi fiecare suntem rămaşi fără cuvinte
în alt fel.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum probabil ştii, convingerile sunt puncte de vedere pe care le avem asupra lumii, însă ele nu sunt realităţi. Sunt doar punctul nostru de vedere. Convingerile se schimbă. La început pot să am convingerea că odată ce îmi găsesc jumătatea, rămân cu ea pentru întreaga viaţă. Apoi, după divorţ, am convingerea că iubirea adevărată nu există. Apoi, pot să îmi schimb convingerea înţelegând că iubirea este şi a fost tot timpul în mine. Adevărul meu interior se schimbă, la fel şi convingerile, pe măsură ce trec prin viaţă şi dobândesc experienţă. De aceea, e foarte important să fiu atent la ce îmi spun. Ceea ce cred cu tărie, apare în viaţa mea cel mai des. Dacă am un copil şi întru în mall, văd cel mai mult magazine specifice pentru copii: scutece, jucării, materiale educative. Creierul meu este făcut să vadă ceea ce este important şi prioritar pentru el. De aceea, dacă ţin în braţe o convingere de-a mea limitativă, creierul meu mă va ajuta să văd doar confirmări ale acestei convingeri. Dacă cred că toţi bogaţii fură, când voi vedea la televizor un corupt, voi spune "AHA, ştiam eu că am dreptate şi cunosc adevărul". Iar asta te opreşte să vezi ceilalţi 100 de oameni de afaceri de la care îţi cumperi pâinea, chiloţii şi gresia care sunt perfect cinstiţi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare la vatră

Nu mă culc pe nicio ureche,
nici nu aştept pe la colţuri,
fiindcă n-am astâmpărul necesar,
tu mă chemi întotdeauna la vatră
unde totul arde, nu aşteaptă tergiversări.
Simt ce şi cum trebuie să mă mişc
chiar şi-n încurcători stupide
în care m-au vârât alţii.

Sunt surprins de mijloacele folosite
fără să-mi stăpânesc voinţa
şi nu aştept să mă răcoresc,
să devin rece
când sufletele sunt pe jeratic
şi se frig.

Doresc să-mi câştig liniştea,
să dorm
în fiecare noapte de somn.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipseşte,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înţeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
şi nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost şi tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferinţă, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel şi eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înţelegi... şi să accepţi,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
ştiind că am reuşit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtăşite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubeşti.
Dar numai eu ştiu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îţi urez şi ţie baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
şi vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în braţe la altul...
sudaţi în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă tot binele pe care-l poţi face, prin toate mijloacele prin care poţi, în toate felurile în care poţi, în toate locurile în care poţi, de fiecare dată când poţi, la toţi oameni la care poţi, atâta timp cât poţi.

citat din Debbie Macomber
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivul meu pentru viaţă

Dacă cutreier prin adâncul inimii mele
văd multe probleme,
mă întreb cum am rezistat
la atâtea tăieturi
şi nu m-am plâns.
Am rezistat şi mai lupt încă,
oricum viaţa mea este
fără sens şi fără diversitate
care nu interesează
prea multe persoane.
Eu vreau să visez,
că va fi bine
să-mi ascund gândurile
să-mi ascund lacrimile
şi să râd, să mă bucur
de zilele senine şi fericite
atât de puţine din câte au fost.
În cazul în care soarele meu...
va mai străluci încă
tu vreau să-mi dai căldură,
tu să mă faci să râd,
că tu eşti soarele meu...
Cum aud vocea ta
inima mea zboară în rai.
Da, tu eşti şi
cerul meu plin de stele.

poezie de Eugenia Calancea (9 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!