Ani de-a rândul
Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt
Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza
Fără să știu că pielea mea era o prelungire a veșmântului monastic
Am mers pe jos până la casa mea, urcând și urcând poteci ale minții
Fără să știu că locuiam într-un lăcaș de cult pe care nu-l vedeam
Atât de bine era ascuns sub pleoape
În camera mea claustrală eram de fapt pe vârful unui munte
Unde nimeni nu ajungea, mi-am dedicat viața altora
Și le-am făcut jurăminte știind că nu e cale de întoarcere
Am băut numai apă de izvor așa cum fac asceții
Fără să știu că prin inima mea se putea vedea de la mare distanță
Distanța era de fapt goliciunea, doar cu ajutorul ei m-am putut găsi
Și pentru ea am învățat să confecționez zale care nu pot fi înfrânte
M-am separat de restul lumii inaptă: Vorbesc doar cu îngerii
Și-n părăsirea mea îmi sunt îndeajuns câteva cuvinte
Pe care ei ca lăptarii la prima oră a dimineții mi le pun la ușă
Dar mai ales am citit cărțile sacre și am contemplat priveliștile
Care-mi apăreau la geam după fiecare pagină, m-am pierdut în ele ani de zile
Îmi pare rău că nu pot fi găsită la timp
poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre viață
- poezii despre învățătură
- poezii despre îngeri
- poezii despre înfrângere
- poezii despre zile
- poezii despre vorbire
- poezii despre rochii
- poezii despre religie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.