Crâşma

Crâşma din sat, ce stă totdeauna lângă drumul ţării
este locul cel mai sigur unde se pune ţara la cale,
mai mult ca la biserică unde, deo vreme,
buletinul de vot stă ascuns la popă în sertare,
pe patrafir sunt însemnele vrajbei
cu promisiuni ferme de împăcare.
Crâşma satului,
după vorbe de dulce şi scărpinări pe spate, uneori,
alungă din pahar mânia
şi poarta cuvântului nu o închide vreodată,
nu este stavilă în a visului cale,
moara nimicului se zbate chiar dacă apele scad,
lupii turbeţi şi nebuni
nu se apucă de pulpana oamenilor buni...

Crâşma satului a familiilor ruinate ţine clar socoteala
şi zideşte milimetric a primarului cetate,
acel zeu local
ce crede că deţine cărarea şi rostul
şi a lumii plămăestăpânită zare...
Numai când boacterul sună şi dă de ştire,
lumea se opreşte şi nu mai scormone după lumină,
un zvon de uimire şi teamă
se-nvolbură peste a însingurării apă:
oare cine prin lume se-alungă
ca să intre în a necunoscutului scorbură
de unde vrea să culeagă
şi să lingă cu degete de mirare sălbatica miere
ce curge peste a lumii nestăpânită zare...

Mai încolo, la umbra unui pom nesfârşit
stă nepăsător un veşnic pedepsit drumeţ,
un cocor cu neodihna anotimpului în spinare.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulpina de nimic

Lângă orice drum stă la pândă o cărare
ce face semne de mirare spre orice trecător,
lângă orice om stă o tulpină de nimic
ce strigă spre soare,
poate din tr-un nevăzut zbor a scăpat un scâncet
sau poate o uitată şi neştearsă lacrimă
mai stăruie pe margine
unde priveghează o statornică lumină la umbra vremii
şi de acolo tot scutură o neobosită flamură
ce şi-a uitat zborul în spic.

Lângă orice om stăriue o răcoroasă şi nevăzută ramură
ce aleargă spre un alt râvnit soare
sub a cărui necuprins popas
o nouă sămânţă se naşte,
un nou osândit ce va sta în a lumii cărare
ţi va scoate o lumină din nimic.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă femeie

Am întâlnit, în unica mea zi din viaţă,
cea mai frumoasă femeie din lume;
nu are nume, nu are casă, nu deţine avere,
doar o privire care descumpăneşte stelele.
Mi-a adus în unicul meu sălaş, pe care numai eu îl locuiesc, o mare fereastră
prin care lumea se uită cu mirare la mine,
această necontenită stare
recunoscută ca unica mea zestre.

Mă scald în tăul luminii cu ea împreună,
necurmat,
culeg de pe marginea necuprinsă
câte o scânteie care fulgeră prin a hăului foc;
colind nevindecatele tristeţi şi extazuri
ce s-au rătăcit peste neînvinsa mea sarcină
şi, ca într-un carusel nestăpânit,
mă rostogolesc.

Am întâlnit în singura mea viaţă
o femeie ca o peniţă de scris -
nimeni nu ştie să spună mai frumos ce am vrut să rostesc;
am căutat al cântecului rost,
l-am ademenit în curtea mea
unde cuvinetele se strigă din post în post
spre a vesti lumii
că am rămas sub acelaşi acoperământ cu gândul,
unde uneori ne strecurăm printr-o ascunsă crăpătură,
unde basmele se adapă dintr-o nestatornică apă
ce strigă mereu o chemare spre nesecatul izvor.

Numai ea, cea mai frumoasă femeie din lume, ştie că de unde am plecat mereu mă întorc.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, ca un strop de cerneală

astăzi oamenii nu mai merg la biserică
şi nici la crâşma de la colţ
ei mor câte puţin
în fiecare zi
medicul le prescrie aspirină
contra a cinsprezece lei formularul
dar nu mai contează
ridică din umeri şi privesc
dincolo zarea
şi tac

îşi aşteaptă iertarea

aşa le stă bine oamenilor
îşi modelează viaţa după vremea de-afară

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

La crâşma lui Vasile...

La crâşma lui Vasile
E mare-nghesuială
Se dă azi de pilealaă
C-a fost închis trei zile...

Nu... nea Vasile frate
Că el e om cinstit
Pe nimeni n-a prostit
Ba chiar a dat şi-n rate...

La crâşma lui Vasile
Vin oameni cu găleata
Se-agită Doamne ceata
Sunt mulţi ce au şi pile...

Au pile de o viaţă
De când Vasile, omul
Servea la ţoiuri romul
Pe la tarabe-n piaţă...

La crâşma lui Vasile
Cu bune tratamente
Se fac şi-abonamente
Pe-ngălbenite file...

Abonamente care
Dau totul pe măsură
Vorbind de băutură
Dar nu şi de mâncare...

La crâşma lui Vasile
Bea omul şi nu-i pasă
Că până-ajunge-acasă
Ficatu-i e fitile...

La crâşma lui Vasile
Mor oamenii cu zile...

poezie de Gheorghe Gurău (mai 2010)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul vieţii mele

Lumea sub ochii mei

Pe pământul alb din cale
Se văd urme de petale
Aruncate de prin zare
Curge lin şiroi de ploaie.

Frumuseţea din natură,
E cuprinsă în mister.
Farmecul lăsat de lună,
Stă, privind spre noi din cer.

O lumină albă,
Stă pe cerul înnorat,
Un luceafăr, o petală,
Mult e drumul de urmat.

Timpul pare că se scurge
Şi urmează repetat
Lumea intr-un văl de sânge
Nu-nţeleg de ce-a oftat.

Omul simplu în tăcere
Luminat de-a lumii soartă
Îngropat, plin de mistere
Caută cu dor o poartă.

Nu se poate renunţa
La clipele cele mai grele
Fără vise, a lupta
Ăsta-i sensul vieţii mele.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se lasă amurgul peste sat

Se lasă amurgul peste sat,
Peste păduri, câmpii, izvoare.
Satul pare un colţ de rai,
Unde veşnic soarele răsare.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste casa părintească.
Bătrâna mamă stă cu Dumnezeu la sfat
Şi cu ochii la fereastră.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste salcâmi şi tei în floare.
Apare un ţăran pe o cărare,
Părând că duce soarele-n spinare.
Se lasă amurgul peste satul meu natal,
Peste câmpii şi turme de mioare.
Apare luna după deal.
Frumoasă ca o fată mare.

poezie de Vladimir Potlog (21 iunie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânului din vechiul schit

Undeva, în depărtare,
La o margine de lume,
Unde s-a ascuns în zare
Privitor înspre genune,
Într-un schit uitat de vreme,
Un bătrân uitat de moarte,
Stă rugându-se-n tăcere,
Zi de zi, noapte de noapte.

Undeva, în depărtare,
Pustnic, izgonit de soartă
În singurătăţi amare
Duce-o viaţă-nsingurată.
Cui amarul să şi-l spună?!
Cine, plânsul să-i asculte?
Doar un colţ străin de lună,
Gândul poate-i mai aude...

La o margine de lume
Pe cărarea îngustată,
Un păstor fără de nume,
Ca un înger se arată.
Penitent e ăn clepsidră
Timpul. Şi e fără rost,
Barba i-e lungă şi albă,
N-are nici un adăpost...

Unde s-a ascuns în zare
Umbra sa, el se opreşte,
Sub a stelelor ninsoare,
Spre odihnă poposeşte.
Rai dumnezeiesc de miere,
Mir pe fruntea sângerândă,
Penitent în vremuri grele,
Pleacă mâna tremurândă...

Privitor înspre genune,
Ca un mort cu ochii reci,
Cade-n dulce plecăciune
Spre a adormi pe veci.
Cioplitor de cruce, încă,
Simte-a crucii lui povară.
Rana-n suflet i-e adâncă
Şi a început să doară...

Într-un schit uitat de vreme,
Condamnat la ghilotină,
De secunde şi de semne,
Stă bătrânul la odihnă.
A plecat de-acasă-n taină.
Uşa înspre mântuire
A deschis-o. Altă haină
L-a-nţolit cu fericire...

Un bătrân uitat de moarte –
Cumpănă şi resemnare,
În a vieţii sale noapte,
Caută drumul spre soare.
Clopot, duce-n depărtare,
Plânsul său, ca o poruncă.
Râu de litere amare,
Dulce dor şi dor de ducă...

Stă rugându-se-n tăcere,
La altar de ramuri frânte...
Conuri de lumânărele,
În mâinile-i tremurânde.
Brazi, mireasmă de tămâie
Şi stihii îl înconjoară...
Soarele, ca o gutuie,
Printre ramuri se strecoară...

Zi de zi, noapte de noapte,
Ca un munte stând de veghe,
Printre îngeri, printre şoapte,
Caută un gând-pereche.
Vis în albie de lut,
Strune risipindu-şi cântul,
Un bătrân, pe-acest pământ,
Îşi respectă jurământu.

Zi de zi, noapte de noapte,
Stă rugându-sen tăcere,
Un bătrân uitat de moarte,
Într-un schit uitat de vreme.
Privitor înspre genune...
Unde s-a ascuns în zare?!
La o margine de lume,
Undeva, în depărtare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara aia unde "curge numai lapte şi miere" trebuie să fie groaznică. Mai vrea omul din când în când să mănânce o friptură, să bea o bere sau un pahar cu apă rece...

aforism de Mihail Mataringa (6 noiembrie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veselii de toamnă

Într-un vag septembrion
Bacovia, François Villon,
Topind francii de simbrie,
Beau absint pe datorie

La crâşma unde s-au machit,
Deja o vampă i-a ochit,
Lăsând pulpele-n tangaj
Toast simplu: Bon courage!

Apocalips. Prăpăd afară
Mai că se-mpiedică pe scară,
Bâjbâie, nu au lanternă...
Şi schimbă crâşma c-o tavernă

Unde vinu-i cu găleata
S-a milostivit bogata
Toamnă – fără tirbuşon –
Plumb Bacovia, grizé Villon...

parodie de Constantin Ardeleanu, după Daniel Tudose
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde nu ştii

De unde nu ştii
cad pe suflet picuri de lumină,
ploaia cu mântuire celestă
ce înverzeşte pământul
şi se întinde ca un spirit
ce nu moare niciodată.

Stă printre oameni şi le oferă linişte
chiar şi când ei se neglijează.

Lumina se multiplică pe sine
până-n adâncul nelucrurilor
unde cunoaşterea sapă în univers,

nu se opreşte din drum,

dar drumul e nesfârşit
şi nesfârşitul nu-i uman.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

LA CRÂŞMA LUI MARIAN POŞTAŞUL

Pe mal de râu, la margine de sat,
Unde se-ntinde-n zare larg imaşul
Am poposit, c-o bere m-am tratat
La cârciuma lui Marian Poştaşul.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crâşma se afla în centrul nervos (uneori, foarte nervos) al satului.

citat din Mihai Batog-Bujeniţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Acolo, în marginea pădurii
Stejarul falnic s-a-înălţat.
Ca o podoabă a naturii
Stătea de strajă peste sat.
De multă vreme străjuia
Peste satele din vale.
La umbra lui adăpostea
Multe turme de mioare.
Acum e trist şi supărat
Acolo-n margine de sat.
Când vântul îi face rană
Nimeni nu-l mai bagă-n seamă.
O furtună blestemată
I-a stricat coroana toată.
I-a frânt trunchiul fără milă.
Numai poate da hodină
Turmelor cu ciobănei
Şi ciopoarelor de miei.
De când era stejărel
Flăcăii veneau la el,
Şi cu fete, în nocturnă,
Se iubeau sub clar de lună.
Întristat, stă, se gândeşte
De ce lumea-l părăseşte.
De-ar mai fi stejar odată
Ar răcori lumea toată.
Mai falnic s-ar înălţa,
Vântoase ar înfrunta.
În zadar îşi plânge soarta.
Nimeni nu-i deschide poarta.
Nimeni nu-l mai îngrijeşte.
Viaţa lui se ofileşte.
În zadar priveşte-n vale,
Nimeni nu se-arată-n cale.
A rămas singur pe lume,
Fără frunze, fără turme.

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sicriul pe umăr

Toţi oamenii din lume poartă un sicriu pe umăr,
toţi oamenii din lume vor arunca un bulgăr
ce-l vor arunca peste cel mai aproape,
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta leac de somn
şi codul în care se ascunde cheia cu care să treacă dincolo.
Toţi copii lumii vor plânge şi apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrăţişa, îi va înspăimânta şi-i va arde.
Toate femeile din lume ţipă cu spaima lipită de moarte
când pruncul bate în poarta necunoscutului ocrotitor domn
ce se pune de-a curmezişul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuşi este aşezat spre somn.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde umblă şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa.

începutul de la Floriţa din codru de Ioan Slavici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Calea Cuvântului

Ne-avântăm voioşi pe-o Cale
A Cuvântului din care
Îşi hrănesc "săracii" în Vale
Duhul gata de plecare
Spre-a Lui culmi spirituale;

Scriptura Valea ne-adapă
Cu lumină pe cărări,
Până în "Zorii" ce ne scapă
De a nopţii încercări,
Unde am umblat pe apă
Doar prin sfinte încredinţări.

Fântâna neprihănirii
Ne-adăpă setea comună
După Ziua întâlnirii
Când o trâmbiţă ne-adună
În vederea răsplătirii
Şi din care Domnul sună.

Munţii din adânc de ape
Înălţând piscul spre zări,
Spun mai mult decât încape
În a minţilor cămări
Despre etică şi-agape,

Despre cât e de aproape
Ceasul ultimei chemări,
Când a sufletului pleoape
Vor fi şterse de întristări
Ca-n Lumină să-şi adape
Ochii noii înfăţişări.

Da! Ne-apropiem de locul
Unde sufletul se-opreşte
Spre-aşi deschide tainic cortul
Pentru Cel ce-i stabileşte
Şi-i întinde orizontul,

Căci El scrie epitaful
Fiecărui duh în parte
Şi închide paragraful
Multelor clepsidre sparte,
Cântărind cu grijă praful
Fiecăreia în parte.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii (19 iunie 2023)
Adăugat de Carol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viscolul

Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie.
Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian,
Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt,
Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
Şi-n departe se aude un nechez răsunător...
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire
O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre linişte

mai trec prin cimitire uneori,
e un peisaj inedit, mai ales toamna,
nicidecum sumbru

drumul pare mai liniştit câteodată printre cruci,
în oraşul de la capătul lumii

este un drum neumblat din deşertul umbrelor,
este o scurtătură prin oraşul păcatelor,
printre cruci, pe unde mai trec
uneori,
când oamenii nu mai încap unul de altul prin cetăţi.
când oasele mă încearcă,
când mă îmbolnăvesc de dorul tău,
când se răceşte întunericul
şi tace insuportabil

mai trec pe lângă cimitire uneori,
ca pe lângă Purgatoriul lui Dante.
ocolesc cu grijă
oraşul celor şapte păcate

pare o cale mai sigură către casă,
e drumul spre linişte

corbi uriaşi stau cocoţaţi
sinistru
pe o gară fără trenuri,
într-un oraş de la capătul
timpului,
croncănesc diabolic, tot mai tare,
atunci când trec
printre cruci,
uneori.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!