Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi
am înţeles
de ce m-am lăsat floare la umbra ei:
în numele meu
regăsesc întotdeauna glasul mamei.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei...
... Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi bărbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creştet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septembrie grav...
Am aprins lampa unui măr
semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopţii;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârşit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceştia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodeşte în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credinţă.
Are gust de pace şi de înţelepciune ;
pâinea ţine trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz şi auz să pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălţat fruntea peste ceva ce nu avea sfârşit.

Umbra îmi era aşa de naltă,
că m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă ţineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până şi umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum ştiu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viaţa... Mereu viaţa este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătoreşte din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfăţişarea unui copil palid;
nu înţelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopţile înduioşate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam să umblu, treceam de la visare
la trezire fără să mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard paşnic al soarelui ;
copilăria se nălţă odată cu el
şi călătoreşte... şi călătoreşte...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopţilor când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creştet
şi răsuflarea mi se topea
cu aceeaşi emoţie copleşitoare în rugăciunea ei.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A două noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, insângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casă veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi barbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicata în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creşteţ.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septemvrie grav
Am aprins lampa unui măr

semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă.

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de mama (Pentru mama mea, la 53 ani)

Mi-e dor de mama când e departe,
Mi-e dor de mama când mi-i aproape.
Dor o să-mi fii pănă la moarte,
Căci ea mi-a dat viaţa, m-a învăţat carte.

Mi-e dor de dânsa când soarele răsare,
Când pomii sunt în floare,
Fără ea lume mică mi-se pare -
Cât ea este de mare.

Nici cerul plin de de stele
Nu e aşa de frumos
Cum e glasul mamei mele -
Cald şi melodios.

Mi-e tare dor de dânsa,
Şi dor o să–mi fie mereu,
Căci ea este
Un înger păzitor al meu.

poezie de Vladimir Potlog (25 octombrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada renunţării

Lăsatu-m-am de stăpâni
Şi de flori şi de ciulini
Şi am trecut între bătrâni –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de iarba verde
M-am lăsat de ce n-ai crede
Şi am stins în ochi lumini –
Ca să tai frunză la câini.

Am lăsat speranţe vagi,
Am urât pe toţi cei dragi
Şi m-am ascuns de vecini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de mine-n mine
Am uitat ce-i rău, ce-i bine
Şi mi-am pus lanţuri la mâini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de ce-i plăcere –
Chiar de of şi de durere
Şi tot număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

M-am lăsat de calea bună
Şi-am trăit mult în minciună
Şi-mi socot anii străini –
C-am tăiat frunză la câini.

M-am lăsat de noaptea grea
Şi de deal şi de vâlcea
Şi-am plecat printre străini –
Ca să tai frunză la câini.

De din zori şi până-n noapte
M-am lăsat de-ascultat şoapte
Şi m-am smuls din rădăcini –
Ca să tai frunză la câini.

Lăsatu-m-am de iubit
De frumos şi de urât
De dureri şi-amărăciuni –
Ca să tai frunză la câini.

Ce am sperat şi ce-am voit
Ce-am dorit şi-am plănuit
Am lăsat de azi pe mâni –
Ca să tai frunză la câini.

Am trecut între bătrâni
Şi am stins în ochi lumini
Şi m-am ascuns de vecini
Şi mi-am pus lanţuri la mâini
Şi m-am smuls din rădăcini
Am plecat printre străini
Ca să număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza verde

Frunză verde, ştiu să cânt
Mamei mele pe pământ,
Mi-a dat viaţă şi mă creşte,
Mă-ngrijeşte, mă iubeşte.

Frunză verde, cântul meu
Vine de la Dumnezeu,
Zâmbet cald, iubire mare,
Mama pentru mine are.

şi iar verde, crudă frunză,
Ieri am prins o buburuză,
I-am cântat şi-a zburat lent
Mărţişor pe-al mamei piept!

poezie pentru copii de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă ridic din dorul greu

În cârje mă ridic, mă simţi de-acolo dragul meu?
Mă vezi? Mă vezi cum mă adun în geamuri?
Cât de departe eşti copilul meu? Câte ape sunt intre
sufletele noastre? Câţi munţi? Cât soare şi câte lacrimi
primeşti din partea mea?
Cât iţi vorbeşte luna despre mine, dragul meu?

Mă încheg în faţa la ferestre
Din plumbul dorului ce-mi bate
În pieptul obosit de timp
Şi de un braţ de lemne sparte,
M-adun în cârjele din mine
În oasele ce mă îngheaţă
În albe coaste ce mă-nţeapă
În muşchii subţiaţi din carne.
În mine port grămezi de ani
Şi ceasuri legănate pe picioare
Picioare ce ţi-au fost leagăn sub trup
Cinci ani şi jumătate.
Au venit colindători, flori dalbe,
Cu căciuli de oaie neagră, dragul mamei,
Şi mă zoresc să ies la uşă, flori dalbe,
Cu colaci şi mere roşii, dragul mamei.
Au venit colindători, flori de busuioc,
Cu ilice din postav, dragul mamei,
Mă tot strigă şi colindă, flori de busuioc,
Să ies cu plăcinte calde, dragul mamei.
Stau pe prispă şi ascult, florile dalbe,
Cum îmi cântă toţi feciorii, dragul mamei,
Cum lovesc lutul cu bice, florile dalbe,
Şi cu clopoţei m-alintă, florile de măr.
Scutură omăt pe mine, cetină de brad,
Din crenguţe reci şi verzi, cetină de brad,
Să mă bucure străinii, dragul mamei,
Cu vâsc binecuvântat, de la Domnul.
Să am zile fericite, florile dalbe,
Şi putere să-mi pun masa, flori de măr,
Să mă ţină cârjele, dragul mamei,
Cât o să lipseşti de-acasă, flori de măr.
Uite se coboară luna, flori de busuioc,
Şi eu mă aşez la foc, flori de busuioc,
Pun un lemn şi-un dor pe jar, dragul mamei,
Să-mi ardă tot plumbul greu - inima cu sânge.
Să mă uşurez de dor, florile de măr,
Până scapă zori-n flori, cetină de brad,
Să mă treacă luna podul, florile de măr,
De o noapte grea şi rece, dragul mamei.
Să mă-ncheg din nou în geamuri, flori de măr,
Din speranţe şi muşcate, flori de măr,
Să m-atingă Dumnezeu, dragul mamei,
Cu doi ochi de-ai tăi în poartă, Domnul să mă binecuvânteze.
Să nu mor de sărbători, dragul mamei,
Să ai lacrimi de Crăciun, florile dalbe,
Să nu duci suspin în suflet, florile dalbe,
Prin străini să plângi orfan, dragul mamei.

poezie de Adelina Cojocaru (5 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece elegii mai târziu

Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
şi ne-au unit două părţi asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în aşteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.

Fluxul toamnei goleşte aleea trecătorilor cu frunţile plecate
şi număr băncile pustii ale celor ce s-au despărţit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putinţă de îmbrăţişare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheaţă şi nu au nici măcar prezent.

Străbat un spaţiu îngrădit de artere necurgătoare de viaţă,
refuzând toamna care-şi caută orbita în respiraţia noastră ;
exist şi exişti atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ţi-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ţi-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer şi m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărţi.
Am adormit pe genunchii tăi şi te-am visat copilă.

Braţele tale urcară prin ruinele nopţilor mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.

Aleseserăm totul pentru a îmbrăţişa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Şi iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălţă în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.

Am curs unul în celălalt, bătuţi de arşiţă şi de furtuni ;
am urcat, am coborât şi am urcat din nou
răniţi din dragoste de viaţă până am luat înfăţisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
şi ne pătrund şi azi
în numele timpului,
în numele pământului.

Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiţă
cu chip de suflet şi m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopţilor înduioşate de glasul ei,
în numele divinităţii.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Boema, dec. 2017
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regăsirea

Floarea sufletului îşi scutură petalele
în grădina anotimpurilor
slovă nescrisă a cuvintelor
aşternute în ziua amintirilor
şoaptele tale le-am aşezat
pe aripi de vânt
în zborul neşfârşit de cocori...
au rămas în mintea mea
întrebări fără răspuns
care străbat Universul prin galaxii
cerul îmi pare o mare albastră
plină de mister
numai glasul tău se aude din depărtări
sub povara întunericului.
Te regăsesc în oglinda timpului meu
în imensitatea privirilor
când luna vibrează în umbra nopţii
iar stelele sunt scântei aprinse
te regăsesc în sufletul meu
unde te păstrez
neatins de vânt...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Din povestea moştenită
Au răsărit paşii mei
Şi-am pornit pe calea vieţii
Printre îngeri, printre zmei.

M-am oprit la o fântână,
Glasul mamei m-a-ndemnat:
Curăţă-i nămolul şi
Apa-n val a fremătat.

Peste câmpul plin de spice
M-am strecurat spre cuptor,
L-am reparat pentru pâinea
Dulce-a propriului popor.

Ajuns-am şi la copacul
Ne-ngrijit de mai mulţi ani
Şi l-am curăţat din suflet
Cu dragoste, fără bani.

Cum povestea se termină,
Se-ntorc dorurile grele,
Şi izvorul, şi cuptorul
Sunt acum oaze de stele.

Tot călătorind prin viaţă
Mă mai sprijin de copac,
Rodul lui e chipul mamei,
De 8 Martie, sfânt şi drag!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit mereu că scopul întregii vieţi a mamei mele a fost să fie mama. Aşa m-a făcut ea să mă simt.

citat din Natasha Gregson Wagner
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat

pe jumătate
de lângă un bărbat care locuieşte cu mine
cealată jumătate dormea adânc
în braţele lui
mi-am strâns părul
mirosea a trecut
ca florile ce se vestejesc şi rămân aiurea
suspendate între două vârste

am păşit
încet
în faţa oglinzii
să mă învăţ cu mine
jumătatea nelipită de pielea bărbatului
teribil de tânăr

am întins arătătorul
ca şi când aş fi dat acele ceasornicului înapoi
până la vărsta lui
cât să încapă şi această jumătate
ce umblă cu mâinile înfipte în părul trecut

apoi m-am liniştit
eram doar o parte din ceva ce se tot divizează
pe măsură ce paşii se îngroapă în covor
ca într-o chemare
absolut întâmplătoare
a timpului
sau poate a mâinilor lui
încercuite de o linişte asurzitoare

păream atât de naivă
în faţa oglinzii
eu
adică
jumătatea ridicată din mine însumi
eu
neînvăţată cu toate jumătăţile
ce se înjumătăţesc în fiecare zi
eu
care m-am abandonat în braţele bărbatului obişnuit
cu umbletul meu din fiecare viaţă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da,recunosc, iubesc !

Da, recunosc, iubesc!

Da,
recunosc,
am iubit-o!
E ăsta un păcat?
Să arunce cu piatra
cel care nu a iubit niciodată.
Cred că m-am născut
îndrăgostit de ea.
Am căutat-o în sânul mamei,
în primul pas.
Când am pronunţat primul cuvânt
a fost numele ei.
De câte ori deschideam o carte
îi auzeam chemarea.
Cuvintele jucau ca ielele
un joc al seducţiei.
Nu a fost acolo la primul sărut,
dar l-a simţit,
vântul adia uşor,
zgomotele produse de frunzele
copacilor din noi
erau şoapte de iubire.

Da,
recunosc,
o iubesc!
O iubesc pur şi simplu.
Este chimia aceea invocată mereu.
Se pare ca Mendeleev ne este protector.
E dragostea supremă dintre mare şi ţărm,
dintre vultur şi zbor,
iubirea unică a unui lup.
E ceea ce unii nu îşi permit să viseze.
Trăiesc din zâmbetul ei,
mai frumos,
mai seducător decât orice
din acest univers.
O respir în fiecare secundă a vieţii.
O iubesc fiindcă s-a născut pentru mine,
m-a aşteptat cuminte în povestea noastră, chiar dacă am scris milioane de cuvinte până am ajuns la ea.

Da,
recunosc,
o voi iubi!
Nu ştiu să trăiesc dincolo de privirea ei,
de glasul ei,
de râsul ei,
toate balsam pentru sufletul meu.
Nici nu aş avea ce să trăiesc,
totul ar fi tern,
m-ar înghiţi întunericul din mine.
Recunosc,
am iubit-o,
o iubesc
şi o voi iubi.
Condamnaţi-mă!

poezie de Mihail Coandă din Umbre pe asfalt (1 iunie 2022)
Adăugat de Mihail Coandă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am nevoie să stau cu cealaltă parte din mine

am nevoie să stau cu cealaltă parte din mine
înlăuntrul meu, în inima mea
ştiam asta, era ca o aspiraţie
mi-am imaginat dragostea
putea fi cum vrea ea
altfel ar fi fost greu s-o găsesc
viaţa a făcut acest lucru pentru mine
am aflat-o în sufletul meu
viaţa a decis pentru mine
m-am gândit şi la faptul că dragostea
nu voia să se întâlnească cu mine
că se temea de sufletul meu
de minunea din sufletul meu
avea ochi frumoşi dragostea
şi-mi zâmbea
şi în sufletul meu era furtună
şi Dumnezeu era pregătit să rămână lângă mine
acum sufletul meu nu mai e împărţit în două
cântă melodii vesele inimii cerului.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate eşti...

Eşti aşa frumoasă, cum îmi place mie
Jumătate eşti femeie, cealaltă poezie,
Jumătate o şterg, pe cealaltă o scriu,
Jumătate-mi eşti, cealaltă o să-ţi fiu.

Jumătate eşti vis, cealaltă doar gând
Jumătate o râd, pe cealaltă o plâng,
Jumătate o cert, pe cealaltă o doresc,
Jumătate o simt, pe cealaltă-o iubesc.

Jumătate-o compun, pe cealaltă o cânt,
Jumătate o am, pe cealaltă nicicând,
Jumătate o vreau, cealaltă mă vrea,
Jumătate sunt eu, cealaltă-i doar ea.

Jumătate-i poiană, cealaltă mi-e floare
Jumătate mi-e dor, cealaltă mă doare,
Jumătate eşti vin, pe cealaltă o beau,
Jumătate esti chin, cu cealaltă eu stau.

Jumătate mi-e soare, cealaltă e noapte,
Jumătate e mare, cealaltă doar şoapte,
Jumătate o cer si vreau să-mi fie mie,
Cealaltă mi-o dai, când jumate-o să fie.

poezie de Mihail Coandă (10 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Panică

Când m-am poticnit de anii ce au urmat
Era cât pe ce sa îmbătrânesc
Şi m- am speriat de moarte!
Mi-am julit tinereţea şi luneca de pe mine
Ca pielea uscată de şarpe.
Ajutorul meu ai fost tu cu săruturile tale,
Care mi-au uns sufletul, un antiseptic
La fel de bun ca al mamei care pupă
Buba, când copilul se împiedică de ani.

poezie de David Daniel Adam (14 octombrie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste din copilărie

Aş vrea cadou de ziua mea
O zi şi jumătate din copilărie.
Să mai alerg după o jucărie
Răvăşind întreaga gospodărie.

De aş putea păstra imaginea
Ce am iubit mai mult în sinea mea,
Să-l văd pe tata cum intra în casă
Cu daruri pentru noi ascunse-n plasă,

S-ascult poveştile copilăriei
Rostite blând de glasul mamei,
S-adorm în umbra flăcării din sobă,
Să mă visez jucându-mă în iarbă...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

din surâsul dragostei m-am născut şi eu
şi mângâierile mi-au fost hrană să cresc
în braţele mamei zâmbea Dumnezeu
alături de mine cu suportul ceresc.

de mică am crescut univers de iubire
pământul mi-a fost leagăn şi învăţător
lumini îngereşti mi-au pătruns în privire
în arborele vieţii sunt ramul uimitor.

rândunici îşi fac cuib între frunzele mele
nici o furtună nu mi-a stat în cale
am urcat Golgota şi am ajuns la stele
au nins peste mine visuri magistrale.

mă confesez la Lună vorbim amândouă
din poezia sufletului se prelinge rouă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinele mamei

Mâinele mamei coroană pusă pe suflet,
Care sfinţeşte viaţa în noi.
Obosite de vreme,
Cu drumuri lungi croite de anii
Ne string la piept întorşi de sărbători.

Mâini mamei crengi de măslin,
Sub umbra căreia am crescut
Şi-am prins aripi spre zbor
Arse de soare cu bătături
Au şlefuit oameni din noi.

Mâinile mamei altar al timpului ce zace
Zbucium al dorului din noi
Acele ce făuresc de sărbători masa mare,
Grădina cu flori,
Ciorapii de lînă in iernile geroase
Şi pansament pe rănile ce dor.

Mâinile mamei, acele păsări călătoare,
Ce ne mângâie fruntea in zori.
Ne ţin umbră la vise,
Şi ne aduc lumea la picioare.
O mâinele mamei leagăn de binecuvântare.

poezie de Elvira Conunov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!