Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopții;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârșit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceștia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodește în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credință.
Are gust de pace și de înțelepciune ;
pâinea ține trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz și auz să pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălțat fruntea peste ceva ce nu avea sfârșit.

Umbra îmi era așa de naltă,
că m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă țineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până și umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum știu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viața... Mereu viața este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătorește din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfățișarea unui copil palid;
nu înțelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopțile înduioșate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam să umblu, treceam de la visare
la trezire fără să mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard pașnic al soarelui ;
copilăria se nălță odată cu el
și călătorește... și călătorește...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopților când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creștet
și răsuflarea mi se topea
cu aceeași emoție copleșitoare în rugăciunea ei.

poezie de din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Copilăria... Mereu copilăria cu nopțile înduioșate de glasul mamei unde aerul era mai curat decât gândul.

citat din
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Copilăria călătorește din aripă în aripă de vânt, smulgând sufletele norilor, în căutarea soarelui.

aforism de
Adăugat de ștefan radu mușatSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Antologia aforismului românesc contemporan
cumpărăturiAntologia aforismului românesc contemporan, ediția a II-a
40 de aforiști reuniți într-o colecție memorabilă
Vezi detalii despre o antologie de referință!

Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creștet
-nvelește glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aș fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
auzeam de sub învelișul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
și eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
urce în oglinda cerului,
curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliți
din tălpi până în creștet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză și
am înțeles
de ce m-am lăsat floare la umbra ei:
în numele meu
regăsesc întotdeauna glasul mamei.

poezie de
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ștergarul în care mi-am uitat copilăria

locul din care nu fug niciodată -
copilăria


m-am născut în ziua în care albul din cireși plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
mama se pregătea învelească sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paște)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte...

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine -l înhame la căruță
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix dimineața pe jos cinci kilometri
uita de mama și de burta ei țuguiată ca o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
înainte de război...

așa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ștergar alb
din cânepa primită de la bunica

m-am simțit bine până am rămas singur...
mama s-a dus adune câteva ierburi
le așeze în mănunchi
sub grindă poarte de
belșug și de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
și-mi va îngriji somnul
până dimineață
când liniștea spartă
de întâiul cântat al cocoșului
îi va reconstitui chipul
o lumină va țâșni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră

și va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus și el...
într-o dimineață pe la patru
cu merindea sub braț
și o fotografie învelită într-un ziar
și nu s-a mai întors...

o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...

aș fi vrut știe și mama
că am mai crescut
și că-i seamăn mult
că o duc bine
și că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine vadă cum îl mângâi și mă joc
lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului
sub care bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești
și cum o aștept
seara
la capătul uliței
și privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum

ștergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori prefac
că o văd
ținându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agățat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tat㠖 mamă

noapte bună!

poezie de din carte:exil în durerile altora
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă

Revărsarea lină a ninsorii
este o continuă alunecare a visului.
Urc pe fiecare fulg care coboară
până la prima ninsoare a copilăriei...
Acolo mi-am regăsit săniuța...
ruginise...
Ulița cu garduri de lemn
era neumblată.
Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă.
M-am grăbit întâmpin soarele,
răscolind bolțile nalte ale cerului
în căutarea copilăriei.
Aer e timpul nevăzut ce bate în turnul
de cărbune al artistului.
N-am uitat cât de mult m-a durut
un refren abandonat, în stare de funcționare.
Cheltuim energie pentru a îndura
anumite situații, considerând
suntem puternici, când cea mai potrivita
alegere pe care o putem face este
lăsăm porțile soarelui deschise.
Singurătatea lovește ca frunza,
frunza cade și acoperă pașii nimănui.
Anotimpurile sunt dependente de
îndrăgostiți tăcuți.
Singuratico, în loc de inimă
îți bate întunericul Universului în piept...
Dar gândurile?
Gândurile tale în ce stele au urcat?

poezie de din Universul Iubirii (6 decembrie 2018)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ușor și fără urmă voi pleca și eu

Viața nu e un accesoriu de schimb, nici lumea nu mai e ceea ce a fost și eu voi fi tot mai singur, doar Mama, Dumnezeu și Copilăria mi-au mai rămas, mărturie a tot ceea ce am fost

Doamne, cum să uit lacrimile mamei care dilatau noaptea înțepenită pe umerii ei ca o durere!
Doamne, cum să-mi uit copilăria prin care alergam desculț de la un capăt la altul și soarele umbla pe vârfuri, ca pe propria-i rană, să nu-mi trezească amiaza!
Cât despre tine, Doamne, nu prea-mi aduc aminte, mama te purta în gând ca pe tata plecat într-o zi să stea de vorbă cu tine și de atunci focul din sobă s-a stins...
Ziua aceea o țin în loc de inimă și aștept
Oare, îl voi întâlni pe tata?

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viața fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuința viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzație dureroasă?
Urcă și coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferința acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficiența ca pe un sentiment al sfârșirii lor, o agonie ultradimensională și epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit fiu copil o clipă și am văzut lumea așa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărșit㠖 copilăria ca un privilegiu al vieții, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viața cosmică de dinainte și un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără rațiune.
Am îndrăznit fiu copil o clipă și am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aștept o ninsoare abundentă înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni și am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbșirea lor între frământări și obsesii
Am îndrăznit fiu copil o clipă și am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit fiu copil o clipă când am aflat semnificația timpului și mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit fiu copil o clipă și am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viața fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinație albă.
Am îndrăznit fiu copil o clipă și n-am mai simțit pământul sub picioare: eram melancolie, speranță, zbor, nevinovăție, transparență, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-și fantezia într-o inocență totală, ce fericit poate fi îngerul în conștiința lui: așa simte și el zborul dincolo de orice imaginație odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aș fi știut toate astea dacă n-aș fi îndrăznit fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Orologiul care a uitat să pornească timpul...

Când zilele și nopțile nu erau încă făcute,

Timpul aflase câte ceva despre visurile ce

aveau locuiască mai târziu în sufletele

care dădeau energie stelelor, cum și de unde vin.

Timpul este călugărul înțelept al Universului.

Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,

clipele curg la fel de nevăzute.

Dumnezeu a zis: fie viață!

Și viață s-a făcut în ceruri și pe pământ.

Visurile au fost împărțite clipelor.

Dumnezeu a zis: fie timp pentru toate,

de la prima și până la ultima scânteie a stelelor.

Dumnezeu a zis: fie Lumină!

Și s-a făcut Lumină:

inima speranței, sâmburele visului.

Cum îngerii nu îmbătrânesc,

le-a fost dată copilăria și zborul.

Ei le împărțiră luceferilor nou-născuți

pentru a deveni stele

de nădejde ale nopților pământene,

așteptând cu aripile la gură facerea omului.

Creatorul le dădu energie și frumusețe;

întunericul nu este o ființă.

Fiecare clipă naște câte un vis,

șperanța este mare luminatoare a visului.

Viața este și vis, și speranță, părți din Dumnezeu.

Din orologiul care a uitat pornească timpul

s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.

Cum este deasupra pământului, de la răsărit

la apus, i s-a încredințat

drumul soarelui și drumul stelelor;

s-a făcut noapte și zi în numele timpului.

Dragostea este poruncă dumnezeiască,

adunându-se din ceruri

la glasul Celui care le-a zidit,

fie cuvântul luminii.

Sufletul trebuie curățit de rămășițele întunericului

rodească în om numai iubire,

că fără Dumnezeu nu se poate vedea frumusețea omului.

poezie de
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ușor și fără urmă voi pleca și eu

Viața nu e un accesoriu de schimb, nici lumea nu mai e ceea ce a fost și eu voi fi tot mai singur, doar Mama, Dumnezeu și Copilăria mi-au m-ai rămas, mărturie a tot ceea ce am fost

Doamne, cum să uit lacrimile mamei care dilatau noaptea înțepenită pe umerii ei ca o durere!

Doamne, cum să-mi uit copilăria prin care alergam desculț de la un capăt la altul și soarele umbla pe vârfuri, ca pe propria-i rană, să nu-mi trezească amiaza!

Cât despre tine, Doamne, nu prea-mi aduc aminte, mama te purta în gând ca pe tata plecat într-o zi să stea de vorbă cu tine și de atunci focul din sobă s-a stins...

Ziua aceea o țin în loc de inimă și aștept

Oare, îl voi întâlni pe tata?

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar lupt
De teamă și tristețe astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece și-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă așa curat și drept
Și bun, cinstit și sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiță de foc,
Tot ce avem în viață nu ține de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine și de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, îndoi,
este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar și-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Așa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părți
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărți

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeș, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greșit și știu că la mine m-am uitat
Așa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toți prietenește dar, Doamne, ce tâmpit

ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morți aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus și până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv și că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur acresc
De parc-aș fi o iudă, rău mie mi-am făcut
am plecat departe de unde m-am născut

Gol și murdar și vânăt dar totuși fericit,
Așa eram și tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu apăsa

Dar nu vedeam c-orbește mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am prețuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului cadă treptat a mea viață
Și m-am trezit deodată ieșit la suprafață

Și n-am știut, chiar astăzi, reacționez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur și unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Și lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de ușor
Poate fiu legendă și pildă tuturor

Să știe să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viața pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină și Cerul luminos!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o țară inventată din tot ce e desăvârșit.
Ce poate fi mai desăvârșit dacă nu divinitatea?
Îmi amintesc eram copil odată. Atât.

Copilaria mi se derulează în ochii minții ca o lume în care îmi rescriu timpul;
era vremea când mi se deschideau toate ușile: cele reale și cele ireale.
Toate erau dragoste, blândețe, afecțiune și bunătate;
iarna găseam brad în pragul lor și povești din tinerețile părinților și bunicilor.

Am început acest roman într-o zi de noiembrie
și probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie
într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireșilor înfloriți
pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilărești
ale îngerilor nevăzuți și neauziți.

Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani
e nevoie de o primăvară inventată pe coada
unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.
Iar dacă-l inventez, întorc numai prin amintiri
și nu aș supraviețui melancoliilor.
Copilăria ți se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi.

Există momente când vreau recuperez trecutul
inocent al zilelor de altădată, dar emoția e prea mare,
melancoliile îmi pot simți lacrima într-un suspin tăcut.
Nimic nu a supraviețuit timpului.
Când i-am înțeles semnificația îmi trecuse deja copilăria.
De atunci am învățat să nu mai plâng din nimicuri.

Am avut vreme în care a trebuit vorbesc doar cu mine
și m-am gândit singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut,
va veni prin una din ușile copilăriei.
Se poate fi rămas deschisă cu pragul înspre mine.

Am încredere în oameni dintr-un motiv rațional,
că nu trebuie să mă împotrivesc vieții, destinului.
Nimic nu supraviețuiește efemerului.
Timpul e o continuă frământare a universului,
universul e o inimă mare prin care trece timpul.
Ca -l înțelegi, stai față în față cu el, vorbești despre tine cu el
și așa poți recupera o parte din clipe sub forma amintirilor.

Durere, veșnică durere e umbra infinitului cuibărită
în inima de om sub forma singurătății; durere,
veșnică durere este gândul că inima își găsește sfârșitul repede
în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru.
Am îndrăznit fiu copil - mi-am făcut adăpost din credință,
să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.

poezie de din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Edgar Lee Masters

Elijah Browning

Eram în mulțimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est și i-a măturat ca pe niște frunze
Dincolo de versanți...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare și luni magice, și se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulțimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, și cineva cu o trompetă,
Și încă cineva purtând sceptru au stat în fața mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon și pe urmă au dispărut...
Iarăși s-a schimbat totul.
Ieșind dintr-un lan de maci,
O femeie și-a dezgolit sânii și și-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbușit extenuat.
M-am ridicat și m-am înălțat mai sus, dar o ceață ca aceea însoțind un iceberg
Mi-a acoperit pașii.
Îmi era frig și simțeam dureri.
Deodată, a apărut din nou soarele
Și am văzut cum cețurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt.
Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu,
Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă.
Desupra mea aerul nemișcat era străpuns de un țurțure subțire de gheață
De care atârna o stea solitară!
Un tremur de extaz, un fior de teamă
Au trecut prin mine;
Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanților —
Și nici nu mai doream să mă întorc.
Subtile unde desprinse din simfonia libertății
Îmbrățișau imateriale stânci deasupra mea,
De aceea trebuia urc spre pisc.
Am aruncat departe tot ce -mi mai aparținea.
Cu brațul întins
Am atins steaua.
Am dispărut complet.
Muntele restituie
Adevărului Infinit
Pe oricine atinge acea stea.

epitaf de din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.
cumpărăturiCartea "Spoon River Anthology Paperback" de Edgar Lee Masters este disponibilă pentru comandă online la numai 16.99 lei.

Altcineva

Altcineva îmi descântă timpul
altcineva îmi soarbe privirile
strecor prin serile calde
până uit de mine
uit exist
privesc prin ferestrele timpului
altcineva privește prin mine
scot capul sub streașina nopții
și-mi caut steaua

e o stea albă
într-o nebuloasă străină
dintr-un alt cer
dintr-un alt univers

altcineva îmi scrie cântecu-acesta
altcineva îmi șterge amintirile
pe care urma le am
într-un alt cer
într-un alt univers

poezie de din Altcineva (decembrie 2005)
Adăugat de Ioana TricăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marilena Tiugan

În toamnă îngerii zboară peste tot

ce și cât știu eu despre lumea din care m-am născut
știu tot atât cât știu despre cea în care trăiesc
mai puțin decât știu stelele despre cerurile gri
și mai puțin decât știu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopții o dată am auzit un foșnet
alb-alb era ceva și mi-a părut după formă
un fluture enorm fâlfâindu-și aripile iluzie la geamul spart în bucăți
ori era o singură aripă care plutea mai ușor fără înger

ce știi tu despre lumea în care se nasc îngeri
ai văzut cumva locul în care se nasc și mor stelele?
Cel Ce a văzut-o a venit și neîntrebat a povestit
iar eu mulțumesc cred că în toamnă îngerii zboară peste tot

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Imaginile în care mă caut...

mama
s-a dus adune câteva ierburi
le așeze în mănunchi
sub grindă
poarte de belșug și de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
și-mi va sprijini somnul
până dimineață
când liniștea spartă
de întâiul cântat al cocoșului
îi va reconstitui chipul
o lumină va țâșni din
răsăritul târziu
separându-i chipul de umbră

și va pleca cu Dumnezeu

tata
s-a dus și el
într-o dimineață pe la patru
cu merindea sub braț și
o fotografie învelită într-un ziar
și nu s-a mai întors
o fi vrând să se întâlnească
cu mama
la capăt de drum
unde se odihnesc sufletele

aș fi vrut știe și mama
că am mai crescut
și că-i seamăn mult
că o duc bine și că
mi-am cumpărat un cal
ar fi bine vadă cum îl mângâi
și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura
nucului sub care
bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată
de la târgul din Dobrești
și cum o aștept
seara
la capătul uliței
și privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
sărute pământul de
noapte bună...

sunt singur acum

ștergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
și mă prefac uneori
că o văd
ținându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agățat de noapte
o să colorez cu privirea
cele două imagini
între care mă caut

tată - mamă
noapte bună!

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

N-am să uit (poezie dedicată soției)

N-am să uit toamna în care,
În satul meu a venit.
Avea un geamantan mare
Cu de toate burdușit

plimbam pe strada mare,
Cu soare în asfințit,
Când un trandafir în floare
De departe am zărit.

Am alergat înainte
Și în cale i-am ieșit.
Am rămas fără cuvinte,
Ce fată am întâlnit!

Era așa de frumoasă,
Inima mi-a cucerit.
Era și puțin sfioasă
Când pe mine m-a privit.

Era tânără copilă,
Care de pe bănci venea.
Întorcea o nouă filă
În viața-n care intra.

Chipul ce-mi stătea în față
vrăjise-atât de mult!
Simțeam că la cer mă-înalță,
nu mai sunt pe pământ.

A rămas și ea uimită.
Obrajii i s-au roșit.
Am văzut că-i mulțumită
pe mine m-a-întâlnit.

Am prins-o ușor în brațe
Și un sărut i-am furat.
Am vrut și ea să se-înalțe
Precum eu m-am înălțat.

Era dulce, mlădioasă,
Când de mână ne-am luat.
Am dus-o la mine-acasă
Și pe viață ne-am legat.

Ne-am jurat atunci credință
Viața să ne-o bucurăm,
La copii dăm ființă,
Lângă ei mereu stăm.

Vrem țină legământul
Atât cât ne ține viața.
Până ne cheamă pământul,
Până când se rupe ața.

poezie de (ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Unsprezece elegii mai târziu

Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
și ne-au unit două părți asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în așteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.

Fluxul toamnei golește aleea trecătorilor cu frunțile plecate
și număr băncile pustii ale celor ce s-au despărțit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putință de îmbrățișare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheață și nu au nici măcar prezent.

Străbat un spațiu îngrădit de artere necurgătoare de viață,
refuzând toamna care-și caută orbita în respirația noastră ;
exist și exiști atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ți-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ți-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer și m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărți.
Am adormit pe genunchii tăi și te-am visat copilă.

Brațele tale urcară prin ruinele nopților mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.

Aleseserăm totul pentru a îmbrățișa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Și iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălță în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.

Am curs unul în celălalt, bătuți de arșiță și de furtuni ;
am urcat, am coborât și am urcat din nou
răniți din dragoste de viață până am luat înfățisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
și ne pătrund și azi
în numele timpului,
în numele pământului.

Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiță
cu chip de suflet și m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopților înduioșate de glasul ei,
în numele divinității.

poezie de din Boema, dec. 2017
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Viața este un poem neterminat

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărțire.
Timpul insista trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinți.
Nu știu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinților mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea brațele însângerate de maci și spice.
În palmele lui creștea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morților noștri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

în Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Șerban Drincea

O poveste

Când m-am născut
m-a durut țipătul văzduhului
adunat în ecou
m-a durut lumina
strânsă în ghiocul ochilor
și am tresărit când soarele
mi-a acoperit chipul
m-am mirat de întâmplare
cum mă miram în burta mamei
că nu vedeam lumina
și iarăși am rămas mirat
precum înainte de a mă naște
am rămas mirat de mine
când mi-am văzut chipul
în privirile mamei
tot uitam în ele
și mă vedeam înotând în lacrimi
ca în oceane de bucurii
mama mi-a simțit gândurile
și s-a frânt de mijloc peste mine
punându-mi brațele peste fruntea ei
trimițând izvoarele sângelui său
peste tot peste tot peste tot
zicând
ai venit ai venit ai venit
ai venit te ei la întrecere cu timpul
învârtești Pământul cu gândurile
iscodești minunile cerului
numeri razele soarelui
-ți încrustezi pașii
la răscrucile drumurilor
te iei la trântă cu gândurile
cu toți cei care te vor chema
și nu te vor auzi
când vii din rădăcini
cu muguri de litere

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Bertolt Brecht

Cântecul unui iubit (Psalmul 7)

1. Iubito, știu: acum îmi cade părul, de viață destrăbălată, și trebuie dorm pe piatră. văd toți bând rachiul cel mai ieftin și mergând gol în vânt.
2. Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
3. Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
4. Ea vedea că sunt rău, dar iubea.
5. Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, și poate mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Și se făcea trupul meu.
6. Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o și s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
7. Dar nopțile, câteodată, când mă vedeți beau, văd chipul ei, palid în vânt, puternic și întors spre mine, și în vânt mă aplec.

poezie de , traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Opera de trei parale" de Bertolt Brecht este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -39.90- 29.99 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!