Poiana iubirii

Să mergem, iubito, la munte,
în primele zile din an,
când brazii au plete cărunte,
iţite sub albul turban.

Să facem un foc în poiana
în care, sub stratul de nea,
poveştile-aşteaptă doar pana
ce-n vers, de uitare-ar salva.

Ne fie o ciornă zăpada,
iar albul din jur, va fi scut
la tot ce n-ar face dovada
că-i pur tot ce noi am avut.

Căci este poiana iubirii
în care, ades, ne-ntâlnim
plătindu-i tribut fericirii
când visele,-acolo,-mpletim.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roşu în albul iernii

Cu zile în urmă, ai vrut o garoafă.
Mirat, m-am gândit: "Nu mai vrea trandafir!"
Simţeam tremurând tot ce-aveam în carafă,
Iar gândul... taifun s-a făcut, din zefir.

Să-l schimb pe acela pe care-l cred rege
În lumea în care e-atât de frumos,
Îmi pare o crimă, o fărădelege
Ca aripa ruptă la un albatros.

Ce iarnă e-n mine, ce iarnă-i afară,
Ce luptă prin gânduri!... şi totuşi, senin
În sufletul care nu mi se-nfioară,
Nu are vreo teamă, nu simte venin.

E linişte-acolo: garoafa-i o floare
Şi-n albul zăpezii tu vezi roşul ei
Ca buzele iernii atinse de Soare,
Ca buzele tale din anii acei.

Ei bine, să fie garoafă, iubito,
Să fie şi-acum tot ce vrei, ce-ai dorit,
Să-ţi fie iubirea cum ieri ai trăit-o,
Cum este şi azi, cum va fi la sfârşit!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Presăraţi alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeţi alb imaculat
Trimiteţi albul curat
Priviţi alb neîncetat.
---
Puneţi alb
În tot ce aveţi,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
Să nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile reci

Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară:
Cu colţi de ger ce se-nfigeau cumplit
În verdele ce n-ar fi vrut să moară
Când mai avea o toamnă de trăit!

Şi ce-ntuneric a venit din ceruri,
Ascuns în stratul alb-imaculat!
Erau seminţe negre din eteruri
Ce colţii-aceia au însămânţat.

Plângeau cu frunze de uitări copacii
Şi se-ngrozeau de golul de pe ram
Când fulgii reci au devenit tălmacii
Acelei veri cu iarna-n suflet hram.

Tot ce-a urmat a fost o amânare
A iernii care îşi croise drum
De îndoieli, de plâns şi aşteptare,
În zile reci de ieri şi de acum.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet lunatic

Ne-am furişat, iubito,-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golaşă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroaşă.

Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi,
şosetele de tufe au fost prinse,
şi n-am simţit nici mărăcini, nici rugi,
căci noi aveam călcâiele aprinse.

Lumina Lunii ne-a fost de folos
şi am văzut, în clipele acele
întreaga... tu, iar eu... nu mai prejos!

Of, Doamne! – catifea era, sau piele?...
poiana... iarba... eu privind în jos...
dar tu, iubita mea, priveai spre stele.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărbătoriri incerte

Mi se apropie din nou zi, mai ar fi două, însă parcă,
Căci e trecut de ora trei, adaug peste iar la număr
La un calcul de când sunt uitat, fără padele într-o barcă
Pe oceane, fără de busolă, tot mai arar bătut pe umăr.

Încurcat, nu mai ştiu de fel de să mă bucur pentru fiind,
Sau să regret că alţii nu-s -ce i-am avut de leaţi, plecaţi-
Că se învecheşte tot de când s-au dus părinţii, nefiind,
Nemaiştiind cu toţi de mine, m-au pierdut rău, exasperaţi.

Cert e că în jur e-o bucurie de pregătiri, domol, discrete,
Iar eu tot fără interes, cel mai puţin prezent... şi uitasem
Şi acum deodată, brusc bătrân cu încă un an, încep regrete...
De timpul n-ar fi calculat, n-ar fi întâlniri, căci doar plecasem...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea iubirii

Îndreaptă-ţi, iubito,
privirea către mine,
cu ochii tăi albaştri ca marea
şi lasă-te dusă de vânt
în zări neştiute de nimeni.
De ce îmi opreşti tic-tacul inimii,
când vreau să-ţi dăruiesc o rază de soare?
Priveşte câmpul înverzit
şi albul florilor de peste tot,
vino, iubito şi strâge-mă în braţe
să-ţi simt sufletul candid.
Nu părăsi iubirea, că-i păcat,
este un dar divin
ce trebuie păstrat.

poezie de Ion Răduţ din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când şoapta glasul meu învie

Atunci când şoapta glasul meu învie
Eu îţi spun dulce ce mult te iubesc,
Aş vrea amorul veşnic să ne fie,
Cu tine nemurirea s-o trăiesc.

Atunci când pomii frunza lor o lasă
La tine împeţit eu aş veni,
Să te fac, iubire, a mea mireasă,
Să ne iubim până om osteni.

Atunci când totu'-i amorţit de frig,
Noi să ne încălzim cu sufletul,
Cu a mea şoaptă numele să-ţi strig,
O veşnicie şi tot n-ar fi destul.

În primăvară, când frigul se topeşte
Ca doi ghiocei să răsărim,
Ştiind că Dumnezeu mult ne iubeşte,
Noi tot mai mult, iubire, ne iubim.

Iar înainte să înceapă vara,
Teiul să ne dea al său parfum,
Cu el să ne învelim inimioara,
Cu el să presărăm al nostru drum.

Să mergem înainte fericiţi,
În urmă să nu mai privim deloc,
Din ce în ce să fim tot mai uniţi,
Şi-n lume să găsim al nostru loc.

Să facem un copil, fruct al iubirii,
El să ne fie viaţă pe pământ,
Dulce fetiţă, Maria, trandafirii,
Petala lor să îţi fie veşmânt.

Dorinţa noastră, iubire, se-mplineste,
Căci amândoi din suflet ne dorim,
Iar Dumnezeu în dragoste uneşte,
Tot ceea ce cu sufletul simţim.

poezie de Răzvan Isac (14 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna clipelor reci

Poate că zăpada va putea să şteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Şi îşi va aşterne-n strat amăgitor
Albul ne-ntinării peste lumea largă.

Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veşnic nerăspunse.

Poate că, sub stratul ce se va aşterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânţa vie-a ultimei greşeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne

Şi, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolţi
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le ştie, nimeni să le poarte.

Va veni zăpada, cu poveşti să cearnă
Peste-o lume-n care viaţa bate-n piept
Şi-o aşteaptă, iară, să-şi reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În poiana din pădure

O inimă însâgerată
colinda pădurea deasă.
Vrea să afle de îndată
dacă poate fi mireasă.
În poiana din pădure
cărările ne-am întâlnit.
Amândoi culegând mure,
iute ne-am îndrăgostit.
C-un sărut şi-o îmbrăţişare
inima i-am cucerit.
Ascunşi razelor de soare,
pe frunze am adormit.
În vale curgea izvorul,
păsările-n crâng cântau.
Noi ne potolisem dorul,
visele ne-înconjurau.

poezie de Dumitru Delcă (2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vama iubirii

Cum ar putea să-mi fie dor de tine,
când eşti în jur, în gânduri şi-n tăceri
pierdute-n clipele de revederi
aievea sau acolo, doar, în mine?

Iubirea mea nu ştie ce e dorul!
Cum ar putea, când ştie că îmi eşti
aceea ce-n credinţele lumeşti
din inima-mi priveşte viitorul?

Să-mi fie dor? Nu-mi e şi nu ai teamă
că-n timpul din clepsidră - un nisip -
un fir e fără tine şi te cheamă.

Niciun alt gând, nimic nu îmi destramă
din visul împreună, nu e chip
să treacă de-a iubirii noastre vamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţie

din cutia albastră desenată cu nori
a scos munţii
pe care i-a aşezat pe piedestal
să le soarbă răcoarea,
din pahare a deşertat marea
ca şi când din râuri
peştii emigrau,
poiana a desprins-o dintr-o carte
încă nescrisă
cu tot verdele ei nefiresc,
privind de la distanţă
s-a lămurit asupra culorilor
în care vor zbura păsările,
când toate lucrurile erau aproape gata
s-a oprit din creaţie
să-şi vadă oamenii,
începuseră să strice decorul
lunâd pe cont propriu apele
iar din păduri scoteau animalele
pe care le ucideau între
cuvintele pe care tot el
le dăduse într-o duminică
în care se plictisise să creadă
că opera sa este perfectă.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţie

din cutia albastră desenată cu nori
a scos munţii
pe care i-a aşezat pe piedestal
să le soarbă răcoarea
din pahare a deşertat marea
ca şi când din râuri
peştii emigrau
poiana a desprins-o dintr-o carte
încă nescrisă
cu tot verdele ei nefiresc
privind de la distanţă
s-a lămurit asupra culorilor
în care vor zbura păsările
când toate lucrurile erau aproape gata
s-a oprit din creaţie
să-şi vadă oamenii
ce începuseră să strice decorul
lunâd pe cont propriu apele
iar din păduri scoteau animalele
pe care le ucideau între
cuvintele pe care tot el
le dăduse într-o duminică
în care se plictisise să creadă
că opera sa este perfectă.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o cafea

E doar o cafea în grădină,
la casa cu tine stăpână
în triluri de păsări ce-ngână
acorduri din sursă divină.

E doar o cafea, pe-o terasă
privită din zare de-un munte
ce-şi varsă, din tâmple cărunte,
izvoare de apă aleasă.

Silfide, pe flori risipite,
se-ntrec să-şi arate uimirea
văzându-ţi, în ochi strălucirea.

Cuvinte se-ascund, negrăite,
când clipele trec, fericite,
cu noi, o cafea, şi iubirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesfarsit e albul

Nesfârşit este albul,
mi-e gândul pustiu.
Evadarea-i tardivă,
să plec nu mai pot.

Unde e meşterul,
ucenic să îi fiu?
Taina să-i fur,
şi visul,
şi tot.

Veni-va şi ceasul,
când albul de crin
va duce povara versului rar.
Lumină va fi,
fără spaime,
suspin.
Culoare,
parfum,
închinare şi har.

poezie de Elena Munteanu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În poiana cu brânduşe

În poiana cu brânduşe,
Pică soarele-n amiezi,
Sprintene... şi jucăuşe
Ca iubirea-n care crezi.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de tine

Nu ştiu de tine ce mai faci
Şi parcă-mi este teamă,
Căci de te-ntreb, ştiu c-ai să taci
Şi vraja se destramă.

Noi facem parte din păcat,
De la Adam şi Eva,
Iar tu ades m-ai împăcat,
Făcând pe Genoveva.

Şi dacă astăzi ne e scris
Tăcuţi să ducem dorul,
Să ne-ntâlnim numai în vis,
Cum va fi viitorul?...

Aş vrea nici tu să nu mă-ntrebi
Ceva, deocamdată;
Vreau să visez la ochi superbi,
Ce străluceau odată.

Şi dacă viaţa ne va da
Din nou să ne-ntâlnim,
Din amintiri vom evada,
Spre stele să pornim,

Întâi să ne privim tăcuţi,
Să ne atingem doară,
Şi să păşim uşor, desculţi,
În iarba de afară.

De-o fi să ne iubim din nou,
N-ar fi o intâmplare,
Ar învia acel ecou,
Ce din vibraţii doare;

Cu multă sete să sorbim
Din buze mii de şoapte
Şi împăcaţi să ne iubim
Până în miez de noapte.

Într-un târziu când ne trezim,
Sub bolta înstelată,
Doar cosmosul să-l auzim
În liniştea curată.

Să fie noaptea tainelor
Şi-aducerii aminte,
Când pe altarul stelelor,
Pictam icoane sfinte;

Eram nebuni şi-namoraţi
Ca două rândunele,
Înmărmuream îmbrăţişaţi,
Plutind pe colb de stele.

poezie de Nicu Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei colege care se plânge că s-a îngrăşat în concediu la Poiana Ţapului

Întrebarea e meschină
Să mă ierte dolofana!)
Oare cine-a fost de vină:
Ţapul...? Dânsa...? ori Poiana...?

epigramă de Victor Macarevici din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2004)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!