Curaj

Timpul s-a izbit de-o stâncă
Şi-a-mprăştiat în zare
Secundele-i de argint,
Când eu şezut sub un stejar,
Beat de griji şi de amar,
Priveam spre munte.

Ameţitoare înălţime
Cu stânci capcane pentru zei,
Creşti urlete de lup în mine!
Când scaperi pietre jos la poale,
Naşti foc ce mistuie pelin,
Iar timpul plânge cu venin.

Dar Cronos nimbul îşi adună
Şi pleacă într-o goană mare,
Nervos a şuierat prin vale:
A fost miraj!
Şi-atunci şi eu îmi fac curaj
Şi plec spre munte.

Pe creasta cea înaltă sui
Să-mi împlinesc al meu destin,
Deasupra-i cerul cel senin
Şi-n faţă mi-este viaţa,
Eu din picioare mă înclin
Şi-adulmec iar speranţa!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi, fluturi şi-un destin

Zâmbesc amar şi-apoi privesc
Spre viaţa mea, dar nu zăresc,
Decât fantasme ce revin,
Dintr-un trecut cu doruri plin.

Şi cu-amintiri care tot vin
Cântând pe-o frunză de măslin,
Balada florilor ce cresc,
Doar de le uzi cu mir ceresc.

Dar să le ud, nu îndrăznesc,
Şi plec spre negrul cel grotesc,
Sfidând pocalul cu divin,
Ca să-mi beau cupa de pelin.

Şi-n gara vieţii mă opresc,
Cu nori de lacrimi mă-nvelesc,
Văd fluturi albi dar mă abţin,
Deşi de dorul lor suspin.

În gândul meu e numai chin,
Dar cum să lupt cu-al meu destin,
Când prin ciulini mă poticnesc,
Şi pierd, tot ce-i Dumnezeiesc!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni

E-o vreme potrivită de visare
la tot ce-a fost sau, poate, va veni
atunci când voi putea călători
privind, lipsit de griji, departe-n zare.

Nu mai e mult, iar timpul mă îndeamnă
să vreau să se întâmple ca în vis,
tot ce, în zi, consider interzis,
cu tot ce îmi aduce sau înseamnă.

Te chem să mă ajuţi, să fac traseul
spre locuri ce-am visat sau am dorit
când tot priveam, tăcut, spre şemineul

ce corpurile noastre-a încălzit,
iar gându-mi se-ntrecea cu alizeul...
Iubito, iartă-mă, am adormit!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tremurul din albastru

E-un tainic izvor strălucind liniştit
în tihna din vechea poiană,
ferită privirii, pe-un drum rătăcit,
copilă de munte, orfană.

E-albastru izvorul sub cerul senin,
lucind ca o lacrimă sfântă
în soarele toamnei, c-o frunză de-arin
ce ultima clipă-şi frământă.

O duce la vale, o pierde-n pustiu,
aşa cum o face de-o viaţă,
pe unde trecând pe sub verdele viu
ce apele-i limpezi răsfaţă.

Adâncul poienii tresare-n suspin,
o stâncă se rupe din munte,
schimbându-şi tăcerea din vechiu-i destin
în vuiete aspre şi crunte.

Coboară în salturi, iar furia lor
loveşte copacii şi-i frânge.
Poiana-i priveşte oprirea-n izvor
şi tace. Priveşte şi plânge.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde de stejar (Doină românească)

Foaie verde de stejar!
Bade-al meu s-a dus pe vale.
Mult am râs de-al său amar,
C-a plecat de dor şi jale.

Foc şi pară mă-ndrăgea
De iubire-i spunea cântul.
Să-l asculte cine-mi sta?
Că ofta parcă şi vântul.

De durerea-i nu-mi păsa,
Şi când el cu jale-adâncă
Dragostea îşi blestema,
Eu rupeam la flori în luncă.

Focu-i însă nu s-a stins.
Să mă uite calea-mparte!
Şi-acum doru-i m-a cuprins,
Văleu mie! că-i departe.

Biata inimă nătângă!
La picioare poa' să-ţi moară
Sufletul fără să-ţi frângă:
Drag ţi-e cel departe doară!
Foaie verde de stejar!
De se-ntoarce bade-al meu,
Am să râd de-al său amar.
De-o pleca, mi-e plânsul greu!

poezie celebră de Iulia Hasdeu, traducere de Monica Pillat
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima pierdută

Era-ntr-un timp pierdut în alte vremuri,
Când spre iluzii mă-ndrepta răscrucea
În care aşteptam pierdute trenuri
Din visuri ce-şi purtau, în taină, crucea.

Eram, cumva, în spaţiul dintre tine
Şi vagi sclipiri de ochi sau doar părere
Ce-mi aprindea ades un foc în vine
Şi gânduri însetate de plăcere.

Mă răscoleam ca vântul într-un munte
Cu poale unduite-n apa mării,
Lovind în piscuri mari sau stânci mărunte,
Strivit de timpul lung al aşteptării.

În lacrima ce ţi s-a scurs pe faţă,
M-am reflectat o clipă cât o viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magica speranţă

uneori drumul spre fericire e anevoios
greu de urcat munţii cu prăpăstii adânci
vreau sa urc la cerul iubitor şi sfătos
obstacole în cale sunt mari ca nişte stânci.

vreau aripi ca să zbor spre infinit
veşnicia îmi pare panaceu de poet
am trăit intens prea mult am iubit
timpul din viaţa mea şi de-a fost desuet.

trăiesc cu amintiri strânse cu multă grijă
prin volume de versuri din suflet călător
dar azi tristeţea s-a înfipt ca o schijă
şi spiritul meu geme cu dureri la picior.

speranţa mă pătrunde cu o magică vrajă
cu visul ating cerul duios, fermecător.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor spre sufletul tău

Un zbor spre sufletul tău iar,
Mi-aduce gânduri în pahar,
Iar tu când bei e o plăcere
Şi pentru mine-o mângâiere.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Cel mai frumos cadou mi-aduce-n dar,
Iar soarele-mi luminează chipul
Şi fuge de la noi sfârşitul.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Îmi duce gândul meu hoinar,
În grădina ta cu soare şi flori
Şi unde timpul nu-l măsori.

poezie de Eugenia Calancea (10 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.

Vesel şi zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.

Se-mpleteşte-n cale cu un pârâiaş,
Fratele mai mare, mai poznaş,
Iar la confluenţă se învolburează
Când se-adună-n braţe şi dansează.

Merg îmbrăţişaţi spre un râu
Şi se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieţii, într-un fluviu.

Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârşeşte, într-o mare!
Arşiţa-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăşi, la izvor.

Ăsta-i ciclul vieţii, de nu ştim,
Am crezut că viaţa e ca să murim
Şi că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!

Din sămânţă-n floare, din crenguţă-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puştanii veseli devenim adulţi,
Mai albim puţin şi suntem cărunţi.

Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învăţăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri şi uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.

Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nţelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simţim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.

Asta este lumea! Luptă şi se zbate!
Sufletul şi-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut îşi cere!

Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naştem, pentru ce trăim?
Oare ce e viaţa? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?

Când n-avem putere să ne mai mişcăm
Şi privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mişcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?

Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii şi averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă şi zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!

Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de ştire!
Ce luăm cu noi?
Suflet şi iubire

poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupa cu venin

Se rup tăcerile la margine de gânduri
părerile de rău din umbre se desprind
ajung izvoarele în albia din prunduri
când dorurile vin peste uitări doinind.

Iar pacea clipelor rămase fără ceasuri
se scurge-n liniştea decorului umbrit
de teii care dorm în vechile popasuri
la margine de râu, sub malul de granit.

Din Carul Mare duhul rătăcit al nopţii
adună umbrele din codrii de stejar
când trec ursitele pe marginile sorţii
să caute destine-n domul de cleştar.

Tăcut privesc spre ele cu îngrijorare
de temă că-mi vor hărăzi un alt destin
dar tu râzând ajungi-naintea lor călare
să îmi aduci o cupă plină cu venin.

poezie de Corneliu Neagu din Timp şi destin, Ed MATRIXROM, Bucureşi, 2018 (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupa cu venin

Se rup tăcerile la margine de gânduri
părerile de rău din umbre se desprind
ajung izvoarele în albia din prunduri
când dorurile vin peste uitări doinind.

Iar pacea clipelor rămase fără ceasuri
se scurge-n liniştea decorului umbrit
de fagii care dorm în vechile popasuri
la margine de râu, sub malul povârnit.

Din Carul Mare duhul rătăcit al nopţii
adună umbrele din codrii de stejar
când trec ursitele pe marginile sorţii
să caute destine-n domul de cleştar.

Tăcut privesc spre ele cu îngrijorare
de temă că-mi vor hărăzi un alt destin
dar tu ajungi, venind-naintea lor călare,
să îmi aduci o cupă plină cu venin.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am devenit o şoaptă

La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet am devenit cuvânt
Ca să-nteleg că dacă trece timpul
Umila şoaptă a tacerii sunt.

Ard combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă paşi
Mai port în mine doar atât, o şoaptă
Şi bietul ei ecou sinucigaş

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborăt.

Sunt ţipete şi urlete în lume
Şi tunurile trag neruşinat
Se strigă daruri şi averi şi nume,
Şi tobele de cobdamnare bat,

Iar eu din toată forfota nedreaptă
În marele vacarm al tuturor,
Încet, încet, am devenit o şoaptă
Şi îmi amân rostirea să nu mor.

Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai ramas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şï scara ce o am de coborât.

poezie celebră de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra copilăriei

Am învăţat să înot prin viaţă şi totuşi,
adesea mă înec în valurile dorului
ce nasc din vântul uitării, din depărtări,
dintre cripte de mult ruginite.

Vântul acesta,
din când în când îşi drege glasul
şi şuieră în tivgă chemarea,
o ţipă!

În piept îmi creşte un înger
şi inima-mi plesneşte de lumina lui,
eu duh mă fac îndată şi mă evapor
într-o oază doar de mine ştiută.

Acolo, seara, cântă vesel pitpalacul sus pe deal
şi greierul, cu un ecou de pace, îl îngână;
acolo, în vale, cântă broasca la lumina lunii
şi stau şi-ascult, măi fraţi ai mei,
ascult cu inima - e simfonia lumii!

Mă pun la pas... mersul îmi devine cald,
parc-aş umbla desculţ prin vară
şi tălpile îmi sunt încălzite de sfântul pământ.
Un miros de pâine caldă răscolit de acelaşi vânt,
mă opreşte la o poartă care duce spre trecut.

Mă privesc călărind liberatatea deplină...
ce simplă viaţă aveam atunci şi plină,
fiind copil la ţară!
Duhul meu se opreşte-n şezut
la umbra copilăriei - am găsit locul!

O scenă biblică-mi inundă simţurile-ndată:
bunicul meu e-n bătătură şi îl privesc în ochi,
el nu mă vede, dar cumva mă simte
şi râde către soare,
îşi face sfânta cruce, ia sapa-n mână
şi pleacă împăcat către răzoare.

Şi iată eu îmi ştiu trecutul prin ochii lui,
iar el işi simte viitorul, prin ochii mei
şi între noi oglinda-n care se sticleşte umbra timpului
se sparge!

Blânda adiere a serii mângâie matern ţinutul
şi îl scaldă în miresme de recolte aurii...
un cocoş îi dă onorul şi mă face să tresar
- se pare că am aţipit în oaza mea -
iată-mă din nou la mal, dar mă îneacă dorul!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce mi-a salvat trecutul

[15 Noiembrie 2018, dedicată lui Robert V.]

Peste ţara dintre ape
au venit să se adape sfinţii.
Izgoniţi de uscăciune
au plecat purtând cu ei
vechi istorii, mândre fapte
şi poveşti cu semizei.
Unde pleci? de unde vii?
se întreaba între ei,
iar din ochii lor cei magici
curg cascade de scântei.

Eu, ce sunt acum om simplu,
stând la un pahar de vin
cu un înger dintr-acesta
răscolesc al meu destin...
Ah, trecutul meu cel tainic,
printre gânduri rătăcit,
a căzut cu multe lacrimi
sub blestem, pecetluit,
într-o linişte deplină, spre uitare.

De-aş putea s-arăt vreodată
ale mele aripi lungi,
cum cu-o dragoste deşartă
eu zburam printre năluci
şi eram privit şi eu
ca un pui de semizeu...
Azi, falnica-mi istorie
stă-ngropată-n pronie!

Într-o linişte deplină,
acel înger calm m-ascultă,
râde, plânge, retrăieşte
fir cu fir a mea poveste.
Aripile lungi exultă,
înspre abis se avântă,
iară timpul curge invers.

Jos, pe fund, timpul a stat.
Şi liniştea e mai adâncă!
În iubirea lui cea mare
sfânt potir îşi pregăteşte,
joc de numere, descantec...
Tot blestemul isprăveşte.

Pe-un zbor lin,
ca o făclie-n întuneric,
alb în noapte strigă vestea,
îngerul.
Eu sunt mut, devin un Toma!

Joc de mare şi deşert,
e şi noapte şi lumină,
îngerul cu chip inert,
blând Potirul mi-l închină.

El de-a pururi printre îngeri,
cunoscut va fi mereu,
mare pui de semizeu.

Eu cu aripi lungi crescânde,
voi privi etern spre sfântul,

Cel ce mi-a salvat trecutul.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restaurare

În somnul meu căzută înfloresc,
Aşteptam cu teamă ceasul îngeresc…
Şi la fereastra mea s-apară stele luminoase,
Luminile divine, străluciri mieroase.

Priveam cum zorile afară în mine se topeau
Şi-atunci pe loc o lacrimă ele îmi slăveau…
Lumini mă-mpresurară să-mi cânte la ureche
Sanctificându-mi lacrima cea fără de pereche.

Rece ca oceanul simţeam prezenţa mea,
Pe un pământ fierbinte fără nici o stea;
Şi-atunci priveam spre cer şi aruncam cuvinte
Să-mi fie auzite şi-ntoarse înmiite.

Iar anotimpuri au trecut pe veşnicul meu cer
Şi mă pierdeam necunoscut fără să mai sper…
Dar auzită a mea strigare, veşnic şi mereu,
Mi-a dăruit nădejdea bucurii în greu.

Acum ajunsă e regină, inima voioasă
Desăvârşită-n timp, albă ca o mireasă…
Din somn reînviată viaţa cu-al său drum,
Acum restaurată, din ce-a fost în fum.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri de mare

Cum pot să scriu dragostea pe un petec de cer
şi cerul să simtă şi cerul să-mi spună, sper,
cum să scriu iubirea şi să n-o pierd în eter,
să pot descoperii paşii spre al ei ungher.

Cum poate marea rosti cuvântul iubire
când valul mă-ntoarce iar într-o amintire
şi tulburată se-agaţă c-o rătăcire
de stâncile care rămân în nesimţire.

Nisipul mă arde mocnind jar sub picioare
şi stâncile se plâng devenind luptătoare
şi paşii mei străbat faleza fară soare
şi ce-a fost ieri, a fost o clipă-amăgitoare.

Încă mă simt şi simt durerile alpine
şi parcă mai ieri mă plimbam vesel cu tine,
acum cerul, marea, ar vrea să-mi facă bine
dar nisipul mă arde cu jarul din mine.

Nu mai sper ceva şi speranţa mi-e pe moarte
şi aş vrea să merg fără tine mai departe,
aş vrea să zbor lângă pescăruşul din zare
şi lângă el să-mi găsesc liniştea din mare.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul meu de pădure

De-aş fi o pădure lâng-o margine de lac,
Lin mi-ar bate vântul în fiecare copac
Şi aş zâmbi în fiecare primăvară,
Când florile-n poiană mie-o să-mi apară.

Şi oi fi ca o regină-a florilor mărunte,
Iar semeţii copaci de mine-o să asculte
Plângand aşa de tare, eu m-oi înveseli,
Când păsări călătoare la mine or veni.

Şi-oi răsuna de-atâtea cântece voioase,
De simfonii plăcute-a mierlelor duioase,
Iar cerul s-a deschide şi norii i-a-nghiţi
Când măiastra pitulice lin va ciripi.

Cânta-va-n plop o gingaşă privighetoare,
Cu glasul ei divin venit din depărtare;
Iar sufletul mi-a plânge când ea a tot cânta
Şi-atunci o ploaie dulce pe mine va cădea.

Şi s-a stinge soarele ca o lumânare,
Eu voi rămâne singură în lunga zare,
Iar visu-mi de pădure încet s-a spulbera
Şi nimeni niciodată nu mă va ajuta.

Greu e să fi pădure într-o lume de vis
Când nici măcar un luceafăr nu este aprins,
Tot e stins acum în visul meu de pădure
N-aud păsări, nu e vântul şi nici mure.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub cerul toamnei

Când ai păşit spre mine, doamnă,
Sfioasă, atingând pământul,
La mine-n viaţă era toamnă
Şi frunze-mpodobeau pământul.

Sub cerul gri şi plumburiu
Ce m-apăsa-n tristeţea sa,
De unde-ai apărut? Nu ştiu,
Dar eşti o rază-n viaţa mea.

Când te vedeam venind senină
Plutind prin viaţa-mi pustiită,
Mă fascinai şi-a ta lumină
Parcă-mi fusese hărăzită.

Habar n-aveai că te priveam
Şi te doream ca însetatul,
Cu ochii-mi trupul ţi-l sorbeam
Căci mă-nhăitasem cu păcatul.

Da, cu păcatul! Te doream!
Căci numai asta-mi-era-n gând!
Priveam la trup şi îl râvneam,
Nu eram om, ci lup flămând!

Iar din Adam eu deveneam
Şi eu, o Eva păcătoasă,
Mi-erai ispita cea din ram,
Nu doamna blândă şi sfioasă.

Întins-am mâna să te rup,
(Căzusem repede-n păcat)
Şi pentru că-mi doream un trup,
De-odată s-a întunecat.

S-a-ntunecat! Gonit-am feea,
Şi m-a-ncercat aşa o vină!
Văzusem trupul, nu femeia,
Fiinţa caldă din lumină!

poezie de Florentina Mitrică (15 octombrie 2017)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtună în suflet

Când şoaptele devin un ţipăt
Şi mintea nu mai vrea un trup
Trăiesc al vulturului strigăt
În norii ce se zbat şi rup

Mă rătăcesc în ploi de vară
Şi-n fulgere culeg suspin
Scântei ţâşnesc spre înafară
Spre sufletul ce ţi-e divin

Atunci te regăsesc şi-n pleoape
Îmi picură vise şi dor
Te simt din nou foarte aproape
Şi lângă tine pot să zbor

Văzduhul tot, tresare-n mine,
Devin atât de necuprins
Iar timpul nu mai pleacă, vine,
Din dragostea ce nu s-a stins

poezie de Adi Conţu (1 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!