Cel ce mi-a salvat trecutul

[15 Noiembrie 2018, dedicată lui Robert V.]

Peste ţara dintre ape
au venit să se adape sfinţii.
Izgoniţi de uscăciune
au plecat purtând cu ei
vechi istorii, mândre fapte
şi poveşti cu semizei.
Unde pleci? de unde vii?
se întreaba între ei,
iar din ochii lor cei magici
curg cascade de scântei.

Eu, ce sunt acum om simplu,
stând la un pahar de vin
cu un înger dintr-acesta
răscolesc al meu destin...
Ah, trecutul meu cel tainic,
printre gânduri rătăcit,
a căzut cu multe lacrimi
sub blestem, pecetluit,
într-o linişte deplină, spre uitare.

De-aş putea s-arăt vreodată
ale mele aripi lungi,
cum cu-o dragoste deşartă
eu zburam printre năluci
şi eram privit şi eu
ca un pui de semizeu...
Azi, falnica-mi istorie
stă-ngropată-n pronie!

Într-o linişte deplină,
acel înger calm m-ascultă,
râde, plânge, retrăieşte
fir cu fir a mea poveste.
Aripile lungi exultă,
înspre abis se avântă,
iară timpul curge invers.

Jos, pe fund, timpul a stat.
Şi liniştea e mai adâncă!
În iubirea lui cea mare
sfânt potir îşi pregăteşte,
joc de numere, descantec...
Tot blestemul isprăveşte.

Pe-un zbor lin,
ca o făclie-n întuneric,
alb în noapte strigă vestea,
îngerul.
Eu sunt mut, devin un Toma!

Joc de mare şi deşert,
e şi noapte şi lumină,
îngerul cu chip inert,
blând Potirul mi-l închină.

El de-a pururi printre îngeri,
cunoscut va fi mereu,
mare pui de semizeu.

Eu cu aripi lungi crescânde,
voi privi etern spre sfântul,

Cel ce mi-a salvat trecutul.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!