În februarie ne dăm cu lupii

noaptea o să-ţi pară stranie
necuvioase apucăturile ei: fată mare pe tuşă adesea rămasă
numărând golurile din trotuar/ vidurile din inimă
duşmancă personală de moarte – ţigancă fără de scrupule
prin dinţi mult-prea-albi îţi va trece neputinţele
gigantica dependenţă de mine

cârduri de cocori vor duce în ochi supliciile trupului
toate grămezile acestea atât de facil accesibile puţind a hoit/ a ieşire-din-ceruri
porumbei parkinsonieni vor căra în oase sticle otravite cu petunii
florile mele de altădată strident oxidate în absenţele tale
delirul acesta în care haotic suflete mor strangulate în sânge...
alte formule de duzină/ destinul peticit iară şi iară cu încă o dâră groasă de gemete
şi eu virgina/ (ne)dusa la biserici/ cu memorie de elefant şi coapsă fină până la tine

nicio cosmogonie!
nimic să inspire penuria eului împresurat de dihănii
poate creanga aceasta rămasă dintr-o tristeţe: să fi fost vară? să fi fost mine?
poate amprentele... poate podul silabelor onirice şi foamea teribilă
a lupilor sfâşiindu-şi burţile ca să nu ucidă

vei da să mă prinzi
străvezie şi înaltă îţi voi pierde (ne)înţelesurile
mă vei urî... poate îţi vei înăbuşi gândul

ca o uitare se va aşterne lumea peste toate
nimeni nu va fi pedepsit/ nimeni ridicat la vreun rang de înger
vom păşi amestecat/ hidosul personaj colectiv/ doar o iluzie?!

din când în când pasărea va întoarce capul
asemenea unui oracol va vesti
judecata cea de pe urmă

! mă vei striga

fiică a luminii obişnuită a răbda
deloc uşor dându-se capriciilor firii
voi fi oarbă şi surdă... numai acoperită
de opacitatea constantă din tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!