Parfumuri calde

Orele noastre nu se mai
opreau când ne minţeam în
cerc şi, totuşi, ne era
pe atunci bine,
fiind suficientă doar o
moleculă din statuile
vizibile de pe orice relaţie ca
viaţa să meargă
înainte.

Şi mergem şi acum odată
cu ea, considerând
uneori că s-a plivit prea
multă regina-nopţii şi
grâul, cu toată populaţia
îndrăgostită ce vine după
noi sau huiduie în tranşee,
va rămâne neadoptat şi
capabil doar să dea mâna
cu profa de biologie din
a cincea.

Şi totuşi va fi şi el fericit,
ajungând în faţa unei uşi
spre care venele noastre
nu ne împuşcă; acolo n-au
ce căuta nasuri, ştreanguri
ori hărţuiri dintr-o simplă
privire, cetăţenie neavând
nici cuvintele pe care le
paştem când nu ştim în
jurul cui se învârte lumea.

Copiii ăştia din secunde sau
azbociment, trichină sau
Dante feliat pe o ierarhie,
minute care se vor sparge
odată cu noi şi or să ne
lase cu sufletele pe care
nu le-am întrebat niciodată
nimic.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia pe care o mai avusesem odată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el - nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de nici un fel. Ci certitudinea că destinele noastre erau legate. Ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă - pe o plută - care nu doresc în nici un fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună.

John Fowles în Colecţionarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În catacombe

Pe aceste idealuri care ne-au
băgat în Evul Mediu
nu le-a pictat nimeni nici pe
podea, astfel că,
ascunzându-ne în grote de frica
de a nu tăia castraveţii precum
toată lumea, suntem nevoiţi să
acceptăm că Soarele a fost la
început o libelulă şi acum joacă
rolul deloc ieftin al unui ţurţure
pensionar. Nici nu ne mai
prefacem că am fost la grădiniţă,
oricum sângele nostru trece dintr-o
eră în alta fără noi.

De-a lungul protonilor s-au
constituit ziduri deloc subtile,
care ne ajută prea mult să facem
deosebirea între greiere şi petrol,
afumându-ne cu lumina spongiosă
şi fericită care doar în
peşterile fudule se poate naşte
fără dureri.

Am ajuns deja prea mulţi sub
stalactite, învierea neuronilor
care îi împodobeau pe strămoşii
noştri va deveni un eveniment cam
banal, apt doar de a se transforma
într-un film care se va pierde nonşalant
printre cartilagele noastre mult prea
maleabile faţă de urletele din orice
carte ce ne iese în cale,
ajungând toţi un fel de popor care
nu are nevoie de imn,
ci doar de niţică înţelepciune
revocabilă.

În cele din urmă, ne amintim că
suntem doar în nişte catacombe
în care nu putem găsi decât
moaştele vedeniilor noastre de acum
zeci de ani, devenite mult prea aprige
cu coşmarurile noastre ieşite din
romane şi tapiţerii.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raportul pietrelor

În afara zidurilor,
toţi oamenii arată ca
plămădiţi din buruienile
uscate prea artistic,
abandonate de ei la
marginea fiecărui şanţ
pe care, şarlatană din fire,
natura moştrilor
pitici l-a săpat înainte ca
specia noastră să înceapă
a striga că mâinile ei pot
orice, inclusiv să cunune
grâul sălbatic cu fierul
tocmai scos din fel de fel
de plămâni.

Fiecare se crede om, dar
oamenii nu se mai văd între
ei ca oameni, ci îşi urmăresc
unul la altul trifoiul gârbovit
sau izma pensionară care nu
mai au alt rost în lume decât
să fie rinichiul sau creierul unui
gentleman cumsecade.

Doar în cetate omul şi mărăcinele
cresc separat, aşteptând Apocalipsa
prin aruncarea de la unul la altul a
unor adevăruri care doar cu braţele
tăiate pot învăţa să vorbească,
interogând împreună cerul pentru a
afla a nu ştiu câta oară data când se
presupune că
rocile vor începe să râdă în hohote

şi, nu în ultimul rând,
compunând sonate pentru fiecare
idee care şi-a rupt şosetele încercând
să pătrundă cu vaiete în clădirea
primăriei sau în casa negustorului
de caise din export.

Lumea nouă stă să înceapă mereu,
dar noi nu ştim câtă frunză naturală
se află în burta religiilor noastre!

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răcoare deja

nu mai ştiu când ai apărut
poate dintr-o rouă adusă de departe
dar ţin minte bine destinul
unor aripi
de fluturi de noapte

nu ştiu, nu ţin minte
dacă zorii sau paşii tăi
erau trecători
am învăţat doar
că iubirea loveşte ca glonţul
că drumul se opreşte în
ochii unei femei
uneori

nu mai cred în amoruri
nici vreme nu mai am
e răcoare deja
sunt nebun
totuşi aş vrea să ştiu
cu ardoare dacă m-ai iubit
sau am fost doar şoapta
lacrima
ori poate umbra ta

eşti prea departe de-acum
undeva mi-am atârnat armura
de un copac răscolit
de aramă
acum sunt ca vântul
uşor
ca acvila
pot privi liniştea ierbii
dintr-o parte
sau zborul adânc al păsărilor
de noapte

nu mai ştiu când ai apărut
doar o siluetă de ceară
mă întreabă palid
de foarte departe
- când începe viaţa totuşi
odată cu naşterea
cu iubirea
cu glonţul ce-aduce moartea?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul se învârte în jurul fiecărui suflet. Ochii văd straturile de pământ depuse, cu dioptriile la care au muncit toată viaţa, mult prea personal. Fiecăruia dintre noi i se refuză câteodată felul doi sau desertul. Fiecare îşi strânge lacrima pe obraji, ca şi cum n-ar mai exista mări sărate pe lume, în atâtea suflete. Fiecare crede că nu există cruce mai grea decât cea pe care o poartă atunci când, în luptă, nu câştigă podiumul, după prima lovitură. Uităm prea des că există oameni în afara cutiei în care ne zăvorâm credinţa. Uităm de mâna întinsă, de războiul din fiecare suflet, de neputinţa întinsă pe stradă, lângă canal, ca să fie cald. Îmbrăţişăm rar, uitând de cei care nu au mâini pentru îmbrăţişare. Sărutăm din tic, uitând de cei care nu au pe cine să sărute. Existăm doar în universul nostru..... Ne luptăm. Cu noi înşine. Nu contează ce e în afară. Milităm pentru dreptul nostru, uitând de cei care nu au nici a zecea parte din ce ni s-a dat nouă, fără să cerem...... Fii om! Dăruieşte! Iubeşte! Crede! Şi nu uita niciodată de cei care n-au avut timp să crească.

citat din Gabriela Chişcari
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi, dacă vom muri vreodată, dragostea noastră
va muri nu din pricina nopţii,
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În care din noi?

În care din noi
S-a sfârşit primăvara
În care din noi,
Frunzele au căzut?

Mă-ntreb ades când văd
Trecătorii pe stradă
Mult prea grăbiţi
Pentr-un rol efemer!

În care din noi,
S-a închis o fereastră
În care din noi
Nu mai râde-un copil?

Unde s-au dus acum
Amintirile noastre
De ce uităm să fim
Fericiţi pe pământ?

În care din noi,
Primii fulgi de zăpadă
În care din noi
Au căzut lăcrimând

Povestea te şi-a mea
E-o poveste banală
Jucăm un rol, şi-atât
Pe o scenă de lut!
În care din noi...

poezie de Stefan Băiatu (19 octombrie 2005)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între da şi nu este loc de încă un univers

cu totul
de la prima explozie
până la ultimul fâs
cum să vă spun altfel
povestea lumii
decât prin pilde sofisticate
ca la un concurs stupid de ghicitori
de tip oracolul din delphi
totuşi
v-aţi întrebat vreodată
dacă dumnezeu e sofisticat
sau doar noi înflorim cuvintele
ca la carnaval
de nu mai ştie nimeni care e alfa
şi nici care mai e omega

poate că poezeala s-a născut doar aşa
dintr-o nevoie bolnavă de a ne agăţa de ceva
înainte de tăcerea veşnică

oricum ar fi
socotelile pământene
au damblaua certitudinilor
inclusiv cele de care fugim
precum diavolul de tămâie

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată avută Recunoaşterea Adevăratei tale Fiinţe, orice întrebare ca şi orice răspuns încetează, iar ceea ce eşti tu, cel adevărat; Tăcut Fiinţează. Odată ce entitatea gând-rădăcină falsă numită "eu" moare, cine să mai întrebe şi ce mai este de întrebat? Cuvintele pot răsări la fel de tăcute ca soarele, iar lumina lor va ilumina lumea, dar nu există nimeni care să vorbească, nimic de spus şi nimeni care să le asculte. Şi totuşi, ele vor elibera fiinţele care se cred ignorante din Maya, din ghearele încătuşării, la fel cum soarele te eliberează din ghearele întunericului. Nimeni nu face o astfel de iubire şi totuşi ea este mai vie ca viaţa şi este Aici în toate timpurile şi în toate epocile, dăinuind una cu veşnicia, ca veşnicia.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, de needucat

Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins
aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky
este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc
o persoana, un loc, un obiect, nu văd
ce ar putea fi de comentat.

Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte...
oricum, jumătate din ele
au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care
le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.

Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,
intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate
străpunge marea. Eu sunt un cormoran
care se scufundă
cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte
şi lansează-te în picaj.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să fac să nu mai ascult mintea? Doar stăruie necontenit să-l observi pe cel care observă, aceasta este cea mai scurtă cale de a-ţi asculta inima şi e veşnic Aici. Odată ce ai văzut văzătorul, vei vedea întreaga lume şi atunci inima ta ţi se va arăta ca fiind infinitul oricărei iubiri! Eşti atât de simplă şi atât de incomensurabilă că nici un gând nu te poate captura/constrânge/limita sau atinge. Nimic nu te poate descrie şi totuşi inima nimicului eşti tu. Atunci când rămânem ca simplă Linişte, mintea noastră se dizolvă în ea şi inima tăcerii ne poartă pe buze cuvintele!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercul sărac

Odată şi odată tot
ajunge deasupra
creştetului nostru
vulturul acela ale cărui
organe n-a reuşit nimeni
să le transforme în cana sa
de ceai ori să facă din ele
coperta de din dos a
Enciclopediei lucrurilor
care sunt rostite
îngrijorător de sângeros
în toate minutele.

Şi fiecare încercăm să
aruncăm în el cu tot ceea
ce avem mai aerian la îndemână:
nasturii de la haină, bancnotele
care ni s-au rupt de plictiseală în
buzunar, pantofii ce nu se
mai intersectează cu pupilele
noastre din ulei,
pielea de pe banchetele din
spate, urechile
motanilor.

Lista completă nu se trece
în istorie, savanţii nu vor
ca modestia să curgă
precum ploaia din
măduva caloriferelor,
ce pare uneori mult
prea universală,

sperând şi dânşii, precum
noi toţi, că urmaşii noştri
vor arunca vulturului şi propria
piele de pe degete, împreună cu
muşchii de lângă coloană,
că vor lua cu suliţa sânge din
ficatul lor şi îi vor aduce păsării
laptele ei preferat,
iar la urmă vor realiza confuzia
necesară între tendoanele acestora
şi copacii pe care vulturul îi contemplă
de multe ori cam grăbit.

Chiar dacă se vor obliga şi ei înşişi
să se caute în buzunare
după mărunţiş...

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Os

1
Eu dintotdeauna am încercat să aflu
ce este sufletul
şi unde se ascunde,
şi ce formă are;
şi-astfel, săptămâna trecută,
când am găsit pe faleză
acel oscior din urechea
unei balene-pilot care, probabil, a murit
acum câteva sute de ani, m-am gândit
că poate m-am apropiat
de un secret şi că aş putea scoate un înţeles
din acel oscior.

2
Ciocănaşul este partea cea mai durabilă-n timp
din noi toţi, oameni sau balene;
de forma unei linguri,
cu un căuş roz,
odată, demult, aflat în capul unei înotătoare pline de viaţă,
s-a alăturat celor două surori
din casa auzului;
avea doar cinci centimetri lungime
şi m-am gândit: sufletul
ar putea fi ceva asemănător,
la fel de dur, la fel de necesar –

3
şi, totuşi, insignifiant.
Lângă mine, marea cenuşie
deschidea şi închidea uşile valurilor,
eliberând iarăşi şi iarăşi
acel vuiet al talazurilor care ridiculizează timpul;
am privit prin întunericul fosforescent al apei,
dar n-am văzut nimic;
însă, aşa cum ştim cu toţii, nisipul auriu
este acolo la fund,
deşi ochii noştri nu l-au văzut niciodată,
nici mâinile noastre nu l-au atins.

4
Nisipul pe care l-am fi strecurat
printre degetele mâinii – fapte,
certitudini;
iar ce este sufletul, de asemenea
cred că nu voi şti niciodată.
Oricum, mă joc la hotarele cunoaşterii,
ştiind cu adevărat că
partea noastră este să nu ştim,
ci doar să privim şi să atingem, şi să iubim;
acesta este drumul pe care am mers,
calmă şi împăcată,
prin lumina pal-trandafirie-a dimineţii.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, oameni fluvii

Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicţii, atîta viaţă şi atîta moarte,
rămînînd puternici şi atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
şi atunci cînd ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
(...)

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi vine să crezi cum zboară timpul? Fie că faci ceva zilnic pentru tine sau nu faci absolut nimic, timpul zboară, iar balanţa vieţii noastre se înclină spre bine sau spre rău. Nu există nicio recompensă pentru pasivitate şi potenţial irosit. Viaţa pe care noi o trăim este preţul sau premiul pe care le obţinem în urma gândurilor, emoţiilor şi faptelor noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tyler: Odată mi-ai spus că amprentele noastre nu dispar din vieţile pe care le atingem. Este valabil pentru toată lumea sau sunt doar nişte prostii poetice?

replică din filmul artistic Aminteşte-ţi de mine
Adăugat de Iulia Florescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem răspunzători de ceea ce suntem şi avem puterea de a face din noi înşine tot ce dorim să fim. Gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt firele ţesăturii pe care o ţesem singuri în jurul nostru. Când gândurile bune ne vor înconjura în mod constant, înclinaţia spre bine va creşte atât de mult în noi, încât nu ne vom mai putea purta rău. Atunci când optăm pentru acţiuni ce le aduc celor din jur fericire şi succes, fructele naturale ale karmei noastre vor fi fericirea şi succesul.

citat din Swami Vivekananda
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!