Stele vechi

Oriunde mi-ai purta iubirea,
nimic nu poate-a mă lega de-acest Pământ
în afară de obişnuinţa sau făgăduirea
unui orizont ce ne duce departe, râzând,
făcându-ne să ne pierdem în iluziile unui cer
ce continuă să cadă în spaţiile sale surâzând,
ca ramurile puternice, albe de acer.
Suntem încă aici...
Întinşi pe această plajă încercând
imensitatea albastră să întrevedem,
acel ceva din care facem parte vrând-nevrând
în timp ce vântul târăşte valurile mării gemând.
Inutile sunt cuvintele...
În ochi doar ne privim continuând
să simţim toate aceste stele vechi
ca fiind propriile noastre poteci.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri şi timp

Cad grele pleoapele către pământ
şi gândurile se-nalţă spre cer...
Aleargă dezlănţuite făcând legământ,
pe moment se opresc plutind desuet,
ochi în ochi cu-nţeles se privesc
apoi din nou în galop se pornesc...
Timpul nu se naşte, nu moare
se-ascunde sub al nostru cer,
e doar o schimbare constantă,
vieţi şi iubiri ne fură zbicer.
Nimeni şi nimic nu l-a sufocat
vârsta-i nu se cunoste, deşi ades invocat
mereu a existat şi-aşa va fi mereu
căci el este nimic, nimic de colorat
cu ale noastre vieţi şi existenţe de brocat.
Timpul e-n noi şi noi suntem timp
totul e timp fără de timp...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revenirea

După ce ai călătorit departe, foarte departe,
prin atâtea locuri de basm,
te vei întoarce pe pământul anilor tăi,
acum, întâmplare sau nu, ai venit
în anul acestui gând, în anul acestei toamne,
aplecat sub cerul dorinţelor - de ce eu, nu ştiu?! -
asemeni mărului
cu ramurile încărcate de fructe,
aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi.

Nu ştiu încă cine eşti,
prin ochii tai îţi citesc povestea purtată
şi rătăcită prin vieţi,
cu sufletul simt ceea ce porţi cu tine,
de departe, de foarte departe,
din edenul pierdut, din viaţă şi suferinţă,
din zbuciumul şi pribegiile tale, din moarte.

Sub mărul cu ramurile încărcate de fructe,
aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi,
îţi ascult firesc, atât de firesc,
suferinţa,
iubirea şi gândurile,
misterul vieţii
pe acest drum de început...

Sub umbra binecuvântată a mărului,
tu şi eu pe pământul acesta
al anilor făgăduinţei!
Ceva ce nu există şi nu putea să existe,
o melodie nedesluşită auzi,
auzi şi cauţi
- o ştii sau nu o ştii? -
un început,
un început de poveste
scrisă prin cuvintele inimilor noastre!

Undeva, o rădăcină ne ţine,
ştii doar că iubirea o simţim sau nu o simţim...

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (24 octombrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheie pentru o zi de ianuarie

peste măsură de colorat visul
cu gust de femeie râzătoare roşie în obraz
dă târcoale unui cer proptit în pereţii albi ai odăii
în afară
oprit la vechiul pervaz
ca o predare în faţa unui destin
gerul înţepeneşte ramurile ude
şi toate continuă a fi departe de uşă
(oare vor da renunţările cândva roade?)
deodată se luminează deasupra mâinilor
ba da încă da
toate acestea nu se petrec în imaginaţie
aş scrie acum pe zăpadă
o pagină ce arde

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roma nu-i doar o cetate

O, Doamne atotputernic,
Cât eşti de bun şi milostiv!
Timpul ai oprit în ornic,
Eu să-l privesc admirativ.

Roma nu-i doar o cetate
E casa ta de pe Pământ,
Intrai azi cu pietate,
Făcui cu Cerul legământ.

M-ai primit în Colosseum
Tapetat cu-nţelepciune,
Simt că intru în delirium
Îţi cer Doamne iertăciune.

Rădăcini sunt pe Columna
Adusă-n piaţă de Traian,
Demnitatea e cununa
Dacilor din gàolian.

Fontana di Trevi este
Poezie şi-ncântare,
Frumuseţea trece peste
Orice fel de nuanţare.

Doamne ai adus tablouri
În biserici, edificii
Caravagio-i şi alături
Albul din laptele stâncii.

Vechi de mii de ani sub soare
Sau sub stele căzătoare
Statui albe sunt cursoare
De la cer şi pân' la mare.

Plâng fântâni, spală păcate,
Cânta pietrele din pieţe,
Sunt aici dar şi departe
Dau istoriei bineţe.

Roma nu-i doar o cetate
E poveste şi e vie
Poezie-i făr' de moarte
E a noastră abaţie.

Prin oameni Doamne ai lucrat
Şi veşnicia-i desenat
Îţi mulţumesc neîncetat
Căci bucurie Tu mi-ai dat!

Roma nu-i doar o cetate
E grădina cu amintiri
Fără timp, fără etate
Coroană de marturisiri.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trepte spre desăvârşire

Ploaie de pietre şi bolovani
asaltează corpuri epuizate
ce se închină voinţei cu ochi roscovani
mai presus de tot si de toate...
Se cere cucerit soarele unde anii sunt orfani
şi vârful inexistent, mult prea departe...
Teama poticneşte respiraţia,
vântul clatină ramurile copacilor
şi sufletul rămâne uimit, când în sfârşit,
atingerea vârfului avertizează graţia
frumuseţii bulgărelui de pământ
in cuptoarele iubirii rumenit.
Maiestuos se ivesc, fără false aparenţe,
frumuseţi încă nevăzute,
de nepretuit, nascute din divine esenţe.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când Iubirea vă va fi limpezit vederea, atunci nu veţi socoti nimic ca fiind nevrednic de iubirea voastră. Doar un ochi despuiat de iubire, doar un ochi vinovat se îndeletniceşte mereu să găsească greşeală. Orice greşeli află, sunt doar propriile sale greşeli.

Mikhail Naimy în Cartea lui Mirdad
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhitectură sau medicină sau muzică sau economie, toate sunt planetele unui aceluiaşi grup solar. Indiferent de ceea ce facem şi lucrăm fiecare în parte, descifrăm cu toţii aceleaşi directive, care ne sânt comune, Adevărurile şi sensurile de viaţă ale unui timp au o unitate organică, de familie.
E naiv să crezi că o revoluţie începută într-o parte, într-o disciplină, se poate limita acolo. Istoria se creează dinăuntru, nu din afară, de la centru, nu de la periferie. Grosolănia noastră este că nu prindem decât schimbările vizibile, directe, care angajează imediat viaţa noastră.
Ne imaginăm de aceea că o revoluţie se cheamă numaidecât şi în primul rând o răsturnare politică sau economică, ceea ce este o naivitate îngerească. Punctul de plecare al unei revoluţii poate să fie în fizică, în astronomie, în matematici, oriunde în sfârşit. E de ajuns ca pe un singur plan de gândire sau de viaţă omenească să se schimbe structural ceva, pentru ca, din acel moment, virtual totul să fie schimbat. Toate se leagă în lumea asta: nu există nici fapte, nici preocupări izolate. Toate intră într-un ciclu. De ce ai vrea ca arhitectura să lipsească din acest lanţ? Lucrează aici liniştit: vrei sau nu vrei, ne vom întâlni până la urmă, tu, care faci arhitectura, eu, care fac economie politică, ăsta, care face antropologie, ăstălalt, care face algebră. Vehiculele sunt altele: drumul e acelaşi.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afară de iarbă, nimic nu creşte

În afară de iarbă, nimic nu creşte.
Nimic nu atrage privirea, cu excepţia unei pietre funerare
şi a ceea ce aceasta conţine şi protejează.
Aici, departe de ţărm,
departe de locul unde apa
restituie adesea
metale ruginite, lemne mucegăite,
leşul unui delfin sau al unei ţestoase.
Vântul nu suflă cu putere
pentru a ne duce departe, aşa cum a promis atunci.

Minutele care trec devin ore,
însă niciodată zile, devin nopţi
care niciodată nu acceptă să fie ani,
veacuri în care cineva moare,
iar altcineva, care nu ştie asta, scoate-un căscat.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce speri sau poate vrei?

Pământul tremură sub picioarele noastre,
oceanele se evaporă în timp ce zgârie norii
cresc deasupra capetelor spre zări albastre,
ne pierdem tăcuţi în antimemorii.
Cuvinte distorsionate de interferenţe magnetice
şi-un neâncetat schimb de informaţii
inhibă gândurile mele hrănindu-le cu radiaţii.
Doctoriile potolesc dubiile noastre
consumului fiind impuse ca măştile în teatre
însă cuvintele nu vor placa progresul peste poate
în mersul inconştient către noapte...
Cum...?
Ce crezi că vezi în ochii mei?
Spune-mi, ce speri sau poate vrei?

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În memoria lui David Archer

Cuvintele sunt întotdeauna
la fel de ciudate şi de moarte ca
acele fragmente şi rămăşiţe
aruncate de valuri pe ţărm:
Stau în ceaţa mării
privind în jos la cuvintele albe
şi la bucăţelele de lemn purtând amprenta sării,
întrebâdu-mă mirat le ce folosesc.
Cred că ele n-au niciodată
intenţia să fie
ceea ce noi, când încercăm a vorbi,
ne gândim c-ar fi:
nu ne pot purta
deasupra spumei vorbelor,
aripi ataşate la picioarele ologilor
pentru a-i ridica din noroaie.

Le chem deasupra mării
pentru toate reflecţiile mele
(ele par să-mi vorbească aşa cum o scoică
pare-a-i vorbi mării);
ele-aici nu sunt cu nimic mai adevărate
decât vântul tricotând din nisip
formele unor lucruri
pe care noi credem că le cunoaştem şi le vedem.

Când pe cerul serii,
deasupra capului meu,
apare-o singură stea, iar luna-şi scoate
obrazul dintr-un nor,
când pescăruşul alb face volte
sau nagâţul planează vorbindu-mi,
ascuns vederii,
eu în acest loc comit o ofensă:

Ce văd eu atunci,
norul fiind martorul meu, nu sunt
nişte forme-ale minţii sau ale vântului,
cum ar fi curcubeiele lenevind
pe pielea unui delfin care moare,
ci, mai degrabă, de pe acel nor
îmi văd oasele cum se plimbă pe plajă –
o teologie a tuturor lucrurilor de sub soare.

Pietrele albe şi-învechitele bucăţi
de lemn îngălbenit de apa mării,
luminile farului de la Overstrand ivite
prin pânza ceţii fluturând ca o batistă,
sclipirile din oglinzile prismatice şi eu
care cred că, pentru-o clipă, văd
atomi orbitori dansând
în toate lucrurile care există.

Copiii dansează pe plajă.
Valurile mor pe nisip.
Spuma mării zboară-încoace şi-încolo,
copiii dansează şi mor.
Ce fel de valuri sunt acestea
care dansează cu copiii pe nisip?
Îi aud strigând, în schimb
nu aud ceea ce-i face să plângă.

Nici nu ştiu,
nici nu înţeleg de ce sunt atât de mişcat,
mai mult decât ar putea spune-aceste cuvinte,
de ciudatele bucăţele de lemn îngălbenit
aruncate pe plaja de la Overstrand
sau de copacul negru şi răsucit,
murind la marginea drumului,
în penumbrele-amurgului de octombrie,

sau de copilul miezului de noapte
atât de scufundat în somn şi totuşi
pierdut pe coridoarele
conacelor de pulberi,
de unele din sau de toate
ceremonialele evidenţei
atestând ca noi iubim pentru că,
pur şi simplu, n-avem încotro.

Calc pe ţărmul de la Overstrand
iar crabul de la picioarele mele
scrie pe nisip o binecuvântare.
Valul, fosforescent smarald,
erupe pentru a se-înalţa-n slavă
ca un înger din apele oceanului,
iar stelele de mare moarte ard
pe promontoriul de la Overstrand.

De ce le-aud plângând
pe partea cealaltă-a vieţii...
aceste forme şi impulsuri nenăscute
de dincolo de cerescul pântece?
De ce trebuie ele să spere şi să caute,
mai mult decât orice, să existe?
În seara asta la Overstrand
ştiu pentru-o clipă de ce.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ecou

Cuvintele mele nu te dor,
Alunecă pe langa tine
Ca umbrele nopţii,
Ca valurile reci
Ale unui râu de munte.

Cuvintele mele
Sunt stele căzătoare
Pe cerul întunecat
Al sufletului tău
Care n-aude, nu vede.

Oare ce pot sa-ti scriu
Sa-ti apleci privirea
Asupra versului meu,
Care incearca
Cu gingasia unui arcus
De vioara
Sa-ti atinga inima?

Nu voi reusi niciodată.
Te vezi în oglinda doar pe tine
Semizeu......
Amăgit de o lume trecatoare
Unde nici macar iubirea
Nu e veşnica
Iar vorbele-s purtate
În ramuri de vant
Fără ecou.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine o zi în vieţile majorităţii dintre noi când pierdem şi uităm aproape tot. Pierdem încrederea în noi, în cuvântul iubire, în oamenii din jurul nostru. Ne simţim rupţi, deconectaţi şi singuri. Uităm că odată am ştiut să fim foarte fericiţi, entuziaşti, plini de viaţă şi energie fără să avem neapărat nevoie de ceva sau de cineva. Suntem ca într-un deşert, înghesuiţi şi totuşi atât de departe unii de ceilalţi. În această "noapte neagră a sufletului", suntem gata să acuzăm cu furie şi să găsim vinovaţi pentru starea noastră actuală şi ştim că nimic bun nu ne aşteaptă. Şi fiecare om care ajunge în acest punct al vieţii sale este binecuvântat pentru că a ajuns la fundul prăpastiei şi ştie că de acum încolo, orice s-ar întâmpla, nu poate urma decât urcarea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gol şi lumină

De invizibile răni am inima sfâşiată
În jur totu-i gol, eu sunt îndurerată.
Un văl albastru ochii-mi acoperă,
e culoarea privirii tale care mă-mpiedică
să ved mai departe, ca odinioară, angelică.
Dar eu rămân, rămân aici,
revăd cu ochii minţii mici
imagini clare ce le-ador,
tu lângă şoldu-mi mirador
orgolios mergând alături,
cu ochi senini dându-mi săruturi.
Eu înalţând a mea privire,
profilu-ţi deseman râzând
umplându-mi inima de bucurie
şi clipe albe puse la păstrare
precum furnica pune mâncărică în ponoare.
Dar golu'acum e dens şi-ntunecat,
e rece frica ce-mi cuprinde trupul,
suflare n-am şi viaţa parcă a plecat,
cu jale şi amar modelez lutul...
Dar ce e, ce se- întâmplă?
Un glas coboară în galop pe-o rază de lumină,
şoptind duios şi totuşi ferm precum o girodină;
"Trezeşte-te, nevoie e tine mai mult ca oricând,
doi ochi albaştri te aşteaptă râzând,
cheamă iubirea din care-ai făcut o cunună
căci viaţa va merge încă departe, până la lună.
Dansând, suspinând, râzând cu gândul fecund,
parfum de speranţe şi-mpliniri respirând,
cu ochii albaştri plini de lumină,
voi doi şi-Universul mereu mână-n mână".

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desigur, planeta Proxima nu se putea zări cu ochiul liber; nici sistemul planetar din care făcea parte, ori galaxia în care se afla; nimic... De fapt, nici steaua Proxima Centauri nu se putea zări cu ochiul liber; ar fi zărit-o, probabil cu ajutorul unui banal binoclu, însă doar dacă s-ar fi aflat în cu totul altă parte a Terrei, nu în acel loc; după aceste gânduri, tânărul reveni, atât cu privirea, cât şi cu gândul, la preocupările sale, deocamdată, încă "pământene".

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul cu plete albe

Un bătrân cu plete albe
în cale mi-a apărut.
Purta cu el frumoase salbe
din vremurile de demult
Cum venea aşa, în zare,
gânditor şi abătut,
La trecut făcea visare
şi la viaţa ce-a avut.
Bătrânul purta în plete
istoria acestui neam.
Istoria fără regrete
după care toţi tânjeam.
Purtând cu el iarna în spate,
memorii din trecut aduce,
Să le ducem mai departe
când ţara e la răscruce.
Bătrânul mesager -simbol de ţară-
şi de naţie română,
Vorbea de viaţa milenară
în Dacia -Felix, străbună.
Acel bătrân cu barbă albă,
venit din vremuri trecute,
Când a plecat în mare grabă,
Ne-a lăsat îndemnuri multe:
Sunteţi datori să curgă neamul.
Patria să dăinuiască.
Să iubiţi râul şi ramul,
zestrea voastră strămoşească.
Să nu vă risipiţi în lume!
Bucuria vieţii, aici o trăiţi.
Când vremurile nu sunt bune,
oaselor, odihnă, aici le găsiţi.
Casa voastră-i România.
Nu plecaţi afară!
Cu drag lucraţi-vă glia.
Iubiţi această ţară!
Nu vindeţi casa, nici pământul!
Nu ştiţi cum vă duce vântul.
Casa vă adăposteşte
Şi pământul vă hrăneşte.

poezie de Dumitru Delcă (11 ianuarie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul mării

Marea-l va izbi mereu cu valurile,
dar coastele lui albe de piatră spălată
călărind pe pânzele spumei
sau pe hula de fund, sau pe talazurile
cu-albatroşi

sunt ale unui om încăpăţânat.
El cheamă furtuna, el
trăieşte din ea! Instinct
cu temeri care nu sunt temeri,
ci ghimpii extazului,
o licoare secretă, un foc
care-i inflamează sângele
până când acesta devine-atât de rece
încât stâncile par să sară în mare,
şi nu marea să le îmbrăţişeze. Ele se-avântă
spre larg pentru a prinde navele
sau chiar cerul care
se apleacă spre-a fi sfâşiat.
Acestora el le strigă,
acesta sunt eu! Eu sunt aceste stânci!
În lipsa mea nimic nu poate râde.

poezie de William Carlos Williams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În decursul vieţii durerea sau suferinţa este inevitabilă. Trecem prin diferite situaţii care nu ne sunt pe plac, pierdem fiinţe dragi, ne confruntăm cu eşecul s. a. m. d. Toate aceste momente definesc o existentă normală umană. Însă ele sunt doar momente pe care le depăşim şi le integrăm într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Pe de altă parte, există suferinţă continuă la care ne supunem singuri atunci când stăm în situaţii disfuncţionale sau toxice: relaţii de diferite tipuri, job-uri cu care nu rezonăm, tipare mentale şi gânduri pe care le hrănim şi care ne determină să accesăm emoţii negative etc. Acest tip de suferinţă autoindusă nu trece de la sine, fără să acţionăm şi să schimbăm ceva în felul în care gândim şi trăim. Ea nu are nicio valoare evolutivă, nu ne ajută la nimic, ci este doar o formă de autoabuz la care ne supunem conştient sau inconştient. Suferinţa pe care o accepţi, pe care ţi-o induci singur obligându-te să stai în diferite situaţii negative, nu-ţi aduce nimic altceva decât boală fizică şi psihică.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea şi ura, iubirea mea

Dragostea şi ura,
draga mea... iubirea mea,
sunt faţete ale medaliei iubirii,
iar lumina şi întunericul,
fac amândouă parte din misterul iubirii.

Iubirea, nu are nicio cauză,
ea este,
cel mai profund mister a lui Dumnezeu,
din care a creeat El lumea.

Eu împreună cu tine iubita mea,
suntem legaţi prin iubirea dintre noi,
fiind o încrengătură fantastică a iubirii divine,
şi suntem,
... inseparabili în infinitatea vremurilor...

Deşi încerc
să-ţi descriu într-un mod doct iubirea,
când o trăiesc, rămân fără cuvinte,
oricât aş încerca să scriu despre iubire,
... devin neajutorat...

Laptopul mi se blochează,
dar programul vieţii noastre continuă
în acel spaţiu inefabil,
în care eu iubitul tău... tu iubita mea...
... şi iubirea suntem una...

Fiecare moment devine glorios
în focul iubirii noastre.
Să ne bucurăm
de fiecare clipă trăită
pentru că iubirea are propiile ritmuri,
un puseu de dragoste... altul de ură,
... poate fi lumină... sau întuneric...

Tu dragoste să zâmbeşti iubirii,
iar sufletul să-ţi fie uşor şi liniştit.
Rostul vieţii
este să te bucuri că trăieşti acum şi aici.
... Mâine... cine ştie?...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm în noi toate dramele, abuzurile, rănile şi experienţele familiei noastre, fără ca măcar să fi asistat la ele. Suntem o carte de istorie a familiei din care facem parte. Nu suntem doar o parte a arborelui genealogic, ci suntem însuşi arborele.

citat din Raluca Rusu
Adăugat de Mihaela
Comentează! | Votează! | Copiază!