Suferinţa

Îmi place a naturei sălbatecă mânie,
Şi negură, şi viscol, şi cer întărâtat,
Şi tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâşiat.

La umbră, -n întunerec, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând,
Şi prada îi e gata... De fulger luminată,
Ca valea chinuirei se vede sângerând.

Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaoge chiar iadul şărpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca desnădejduirea,
E neagră ca şi ziua când nu te întâlnesc.

Căci astfel e acuma viaţa-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domneşti;
La glasu-ţi, la privirea-ţi simţ inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ţi închipuieşti.

Şi ochii mei în lacrămi înoată în tăcere,
Şi pizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;
Zadarnică dorinţă când sufletul nu piere!
Nu o să-mi turburi oare şi pacea din mormânt?

N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pasurile tale orunde locuieşti?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobeşti?

Să mor dar la picioare-ţi; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simţ a ta durere
Vărsându-se asupră-mi ca balsam fericit.

Şi sufletu-mi atuncea pe buzele-ţi să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un vecinic sărutat;
Din braţele-ţi, din sânu-ţi să treacă el în soare,
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.

poezie de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A învăţa să mori...

Tristeţe lină, cum te cobori din mine...!
Aşa să fiu, ca luna în mister...
Plânge cu zâmbete saline,
Dragostea la care tot mai sper...

Durere dulce, ce te reverşi în soare,
De m-ai atinge, când nu am să mai fiu...
Să-mi las toate frustrările să zboare,
Ce mult suspin în cuget rubiniu!...

Şi ce aş vrea acum să-ţi fiu aproape!...
Dar, m-ai îndepărtat... deşi iubeşti...
Credinţa mea celestă să îngroape,
Orgoliul la care mult cerşeşti!...

Lumină neagră, în ziua cea albastră!...
M-ai contopit, rănind sufletul meu...
Viaţă nici pământeană, nici sihastră,
Am existat, înaintând mereu...

Mâhnire bipolară ce mă taie...
Aşa doream să mă primeşti la tine...!
În inima-ţi subţire ca o foaie,
Să fi iubit şi chiar ce nu-ţi convine!

Tristeţe lină, cum te cobori din mine...!
Am început încet să te ador...
Să văd şi strălucire în ruine,
Chiar dacă simt în fiecare zi că mor...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea

Iubita mea, m-ai îmbătat
Ca aroma vinului de Busuioacă,
Acum, cu dulce sărutat,
Alintă-mă şi o să-mi treacă.

Ca viţa fragedă m-ai încorsetat
Îmbrăţişarea ta cum să nu-mi placă?
Când toate farmecele s-au dezlegat
La mine, iubirea să se-ntoarcă.

Iubita mea n-am obosit
Gândindu-mă la tine,
Dar mă simt mai fericit,
De viaţa clipele-mi sunt pline.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am două scuze

Ai cele mai frumoase mâini din lume,
Două icoane albe, fără nume,
La care ochii mei, sincer să fiu,
Se-nchină pe furiş, de când le ştiu.

Şi parcă le-ar cunoaşte de o mie
De ani, sau poate chiar de o vecie,
Că le-ndrăgesc atât de mult, încât,
Când le privesc, le trece de urât.

În mâna mea, o mână ţi-am luat.
- Ce este?- spontaneu m-ai întrebat.
Nu ştiu ce ţi-am răspuns, dar te-am minţit;
Eram şi îngheţat şi fericit.

poezie de Marius Robu (4 decembrie 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziulé

E timpul cînd pe valuri eterul înstelat
În toată-a sa podoabă se scaldă în tăcere,
Cu murmur dulce vîntul adoarme legănat,
Iar inima mi-e plină d-amor şi de plăcere!

Şi timpul urmă cursu-i de roze împletit.
Oh! să sorbim din unda plăcerii ce se duce!
Vezi, noaptea e frumoasă, Bosforu-mbălsămit!
Să ne-mbătăm de viaţă, amanta mea cea dulce!

Amoru-ţi mă răpeşte! Iar ochii dulci ai tei,
Mă-mbată de plăcere, robesc a mea căţare.
Suflarea gurii tele e frageda suflare
Ce răspîndeşte gura amabililor zei.

Plăcerea se-nsoţeşte cu crude suferinţi
Aşa cum pe mormîntul frumoaselor fecioare,
Cu lacrimile calde ce vărs triştii părinţi,
S-amestecă ghirlande de flori desfătătoare.

Dar florile se fănă! Dureri ce ne deşir,
Şi lacrimile calde rămîn cu-a lor tristeţe...
O lacrimă luceşte pe genele-ţi de fir;
Să soarbem dar plăcerea, o, dulce frumuseţe!

Îmi place ca să turbur frumosul incarnat
Pe faţa ta cea albă, prin vorbe tinerele;
Să văz nălţîndu-ţi sînul sub gîndurile mele,
Şi părul tresărindu-ţi, simţind un sărutat!

Ca mîne se va stinge amorul tău divin.
De astăzi pînă mine, vai! timpu-o să lipsească!
De astăzi pînă mîne nu are timp un crin
Să nască, să surîză şi să se veştejească.

Atît el trece iute! Un dulce sărutat
Mai lungă urmă lasă pe buza virginală
Decît nu lasă omul, ce zilele-l înşeală,
P-această vale tristă pe care-i exilat.

De este loc în lume, e numai pentru dor.
Să geamă, să suspine, să sufere întruna,
Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdauna.
Oh! vin,-a mea frumoasă, să ne-mbătăm d-amor

Din sînul tău d-ivoriu de vise dulci plutit,
Permite mie-a trage complîngeri amoroase,
Să văz surîsul candid cu focu-i aurit
Jucând cu răsfăţare pe buzele-ţi frumoase!

Cînd am băut plăcerea, oh! fie un minut!
Ursita-i împăcată şi viaţa împlinită,
Atuncea, moartea vie! Mormîntul e plăcut.
Ce viaţă mai rămîne, la patimi e ursită.

Frumoşii tăi tezauri ce ai adus din cer
Peri-vor cu-a ta viaţă şi tu vei fi uitată
Şi soarele tot dulce va arde în eter,
Îmbată-mă d-amoru-ţi, frumoasă adorată!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc!

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, ori încotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le este că nu şi-au răzbunat!
..............................
..............................
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă dasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt cade şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catartul fără pânze ce nu-ţi e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fieşcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi vecinica perdea.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu te-am iubit... Femeie!

Rămâi mereu o floare, din lunile de mai,
Cu gura-ţi zâmbitoare şi vorba-ţi după grai,
Să te privesc şi-n vise, când somnul mi-o fi greu,
Pe cât eşti de suavă să înfloreşti mereu.
Puţine ştii de mine, dar... nu mă ştiu nici eu,
Zadarnică mi-e ruga. La sânu-ţi nu mă ai.

Eu te-am iubit femeie! Te voi iubi oricând,
Căci mi-ai intrat în suflet şi-mi rătăceşti prin gând.
La ce şi amintirea părerilor de rău
Când vorba ta se duce ca apa din părău?
Ai comportarea sumbră iar egoismul tău
Intrece orice noimă. Eu... Mai trăiesc sperând.

Şi... Dacă azi sau mâine, de jale o să mor,
Să îmi citeşti terţina în văzul tuturor.
Ţie să nu-ţi mai pese, cum nici nu ţi-a păsat
De jurământul sacru pe care mi l-ai dat.
Nu vrei să-l ştii? Sau poate l-ai uitat,
Cum ai uitat şi ruga sărutului de dor.

Când soarta mă v-a duce pe drumul cel de veci,
Să vii totuş cu mine, sicriul să-mi petreci.
O lacrimă fierbinte să-mi laş la căpătâi,
Să-ţi răscolească-n sufle iubirea cea dintâi.
Apoi... Să-ţi cer iertare. Cu asta să rămâi.
Eu să-mi continui somnul între pereţii reci.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (20 martie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozie şi blestem

Ce greu mi-a fost când am visat
Dar şi mai greu când am aflat
Cu cât dispreţ m-ai înşelat
Deşi din suflet te-am rugat
Să n-o faci, "blestemato".

În timpul scurt ce-ţi dăruiam
Un sfat, îndemn sau ce “aveam”,
Mi-ai spus minciuni, de le ştiam
Nici bună ziua, nu-ţi dădeam
Mândreţe-ntruchipată.

Dar rana se va vindeca,
Poate curând, când voi uita
Şi când din suflet vei pleca
Cum ai venit în calea mea
Otravă muribundă.

Pământul nu-mi este dator
Şi nici eu lui, chiar dacă mor,
Mai sunt un “om”, nu impostor
Cu două feţe, nici “topor”
De-aceea vei plăti-o.

Viaţa nu-ţi dă şi nici nu-ţi ia,
Işi scrie drumul, cum vrea ea,
Dar şi tu faci parte din ea
Deci, vei plăti durerea mea
De cinci ori îndoită.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (intern) (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce-a iubit

Cel ce-a iubit o dată-n viaţă,
O lume şi-a deschis prin ai săi ochi
O nouă zi, un răsărit, o dimineaţă,
Cel ce-a iubit nu va uita deloc.

Şi tainica sa dorinţă sună a chemare
Şi zilele-s mai mici şi mai uşoare
Dar când se termină rămâne doar durerea
Şi orice urmă de iubire şi speranţă moare.

E rana de la sabie sau negura otrăvii,
E glonţul de pe ţeavă sau e suflul morţii,
Dar în final rămâne doar durerea,
Rămâne doar regretul turnat în cupa vieţii.

Căci ce e viaţa dacă nu un simplu vis
O veşnică himeră atotcuprinzătoare
Răzând în faţă celor din rai căzuţi,
Şi ne-ntrebăm continu: căci ce e viaţa oare?

poezie de Ionuţ Nistorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pavilionul romantic

Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.

Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.

La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.

Toate-s pornite asupră-mi, şi cer şi elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Şi eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, păşind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simţesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.

În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Şi el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?

Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi şopteşte:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbeşte
Că-n veci de-a me dorinţă nu mă voi îndulci.

Cântarea filomelei îmi pare-aşa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Şi lucea aurorei un nor îngrozitor.

Şi salcea rămuroasă o simţ c-ar vrea să zică:
Fiinţa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ţi foc.

Şi sufletul acela ce inima-ţi iubeşte
Cu cât i-arăţi iubirea-ţi cu-atât ţi-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgosteşte
Când pieptu-ţi pentru dânsul răsuflă un suspin.

Până a n-o cunoaşte faţa ce ţi-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simţire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.

Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ţi oftări necontenit,

Apoi ce pot în lume să mai aştept de-acuma?
Decât necazuri crunte ş-un trai îngrozitor?
Liniştea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge şi focul de amor.

poezie de Mihai Cuciuran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt ani la mijloc

Sunt ani la mijloc şi încă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Cu răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

sonet de Mihai Eminescu (1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mort şi viu...

te-am omorât cu o-ntrebare
şi tot aşa, eu, am murit,
nu de o moarte ca oricare,
sunt viu şi mort, sunt viu murit

din buzele-ţi frumoase, pârguite,
din ochii tăi în foc, cu foc,
atâtea vorbe au fost asmuţite,
să-mi rupă inima, din loc în loc

m-a omorât a ta suflare
şi tot cu ea, mult mai iubit,
atât de dulce, suavă alinare,
mi-ai dat să mor, dar am trăit

obositor îmi este timpul darnic,
de amăgiri, de bucurii,
prin patul singur şi şăgalnic,
te caut în somn, să mor o zi

se zbate sufletul în mine,
e răscolit, e obosit
se-nvârte moartea, nu-i e bine,
sunt mort şi viu.. sunt nedorit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creştinul muribund către sufletul său [The dying Christian to his soul]

Foc de viaţă dătător!
Fugi din trupul muritor:
Zboară sus, fără răgaz,
Căci să mor e un extaz!
Hai Natură, nu fi rea,
Viaţa nu mai e a mea.

Gata! îngerii au spus,
Dragă Spirit, vino sus!
Dar ce-i asta, ce-am păţit?
Ochi şi simţuri mi-au slăbit,
Duhul meu spre cer îl port,
Oare aşa e când eşti mort?

Lumea toată o exclud,
Dar în cer văd şi aud
Sunet dulce şi uşor!
Aripi am şi pot să zbor!
O, mormânt, n-ai izbândit!
Moarte, nu m-ai nimicit!

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri

De unde atâtea sălbatice gânduri
Îţi tulbură mintea cu suflet cu tot?!
Eu ştiu că-i târziu dar trei rânduri
Mai poţi să citeşti ca adesea, socot?

Pământu-i Pământ şi de-aceea se-nvârte
Să care în spate şi proşti şi deştepţi.
Deci rabdă şi tu, din iubire, mai multe
Chiar dacă ştii la ce să te-aştepţi.

Am pus printre rânduri albastre-n scrisoare
Tot ce-am furat ca să-ţi facă plăcere
Am pus lacrimi, zâmbet şi lună şi soare
Şi păsări şi fluturi, bucurii şi durere...

Chiar nu poţi, o clipă, iubirii trecute
Din oceanul visării, un strop să-i jertfeşti?
Nu-ţi cer să-mi dai daruri, nu-ţi cer lucruri multe
Îţi cer ca răvaşul acesta să-mi citeşti!

poezie de Mariana Bendou
Adăugat de Mariana Bendou
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi cânt Isus mereu

Isus Domnul meu îţi mulţumesc
Pentru pacea Ta Divină
Azi Isuse îţi cinstesc
A Ta Fiinţă şi-o iubesc
Căci îmi dai a Ta lumină
Şi mă faci fără de vină

Pentru toate ce îmi dai
Ţi-aduc Doamne mulţumire
Mulţumesc Isus că vreai
Să mă duci la Tine-n Rai
Şi prin veşnica-ţi iubire
Tu mă-mbraci în fericire

Mulţumesc Isus — mă-nchin
Înaintea Feţei Tale
Şi o iată astăzi vin
Ţi-aduc sufletu-mi senin
Să-mi fii Doamne veşnic cale
Prin cântări de osanale

Vreau să fiu un rob al Tău
Pentru veci de veci Isus
Tu să-mi fii dar Dumnezeu
Eu să-ţi cânt Isus mereu
Dându-ţi sufletul supus
Căci iertare mi-ai adus

Glorie Isuse Ţie
Iată-ţi cânt şi te slăvesc
A Ta cinstea de acum fie
Şi onoarea-n veşnicie
Numele eu ţi-l măresc
Căci Isuse te iubesc

Cum Doamne să-ţi dau mai mult
Astăzi din a mea fiinţă
De Tine doar să ascult
Nu cu sufletul pierdut
Ci eu plin de-a Ta credinţă
Să îţi cânt în biruinţă

Fă-mă Tu tot mai aproape
O Isus să fiu de Tine
Căci şi inima-mi încape
La a Tale sfinte ape
Să-ţi cânt slava care vine
Domn al slăvilor Divine

Vreau Isus a Ta Fiinţă
Mai aproape să îmi fie
Tu să îmi fii năzuinţă
Pururi scop şi năzuinţă
Mire să-mi fii pe vecie
Să îţi cânt iubirea vie
11 noiemb. 2021 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugaciune

Al totului părinte,Tu a cărui voinţă,
La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă
Stăpâne creator !
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al cărui sânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor !

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte
Să poci fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fiecereasca ta povaţă,
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omeniri bine
Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală
Să nu îmi răzbun eu.

Si fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit p-acest pământ.

Stiu că lumea noastră, între globur’le multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un vecnic plan,
Nimica înainte-Ti nu poate să se crează,
C-aşa de putin este, ş-atâta însemnează
Un val în Ocean

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncreinţare,
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate,că fără osebire
S-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,
Infloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-Ti ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din puterea Ta, dă-mi Doamne o lingură!

Sub cerul meu strălucitor din miez de zi,
Păşesc râzând în poiana cu narcise,
În depărtare zburdă veseli albii iezi,
Gândurile-mi fluturi se opresc în vise.

Pătrund agale în liniştea-mi plăpândă,
De mână mă ţine El, Dumnezeul meu,
Din raze de soare îmi face ghirlandă
Şi-mi ţese din spice adorat macrameu.

Smerită-ngenunghez, de bucurie plâng,
Părinte Ceresc, în mine te regăsesc,
Plăpând dar verde viu lăstar mă simt în crâng
Şi parcă-aş fi chemat de clopot strămoşesc.

Atâta pace şi lumină Tu îmi dai
Şi mă înveţi să-mi duc crucea cea promisă,
Smerit eu te urmez Doamne, aici să-mi stai,
În inima-mi, punte a Cerului abscisă.

Şi-n nopţi de smoală fără stele eu aştept
Liniştea plăpândă iar să mă cuprindă,
Mereu al învăţăturii tale adept,
În biserica ta sunt o simplă grindă.

Căci doar Tu poţi aduce stelele pe cer,
Să-mi mângâi sufletul pierdut în negură.
Eşti tot ce am, Eşti cel mai viu şi alb mister,
Din puterea Ta, dă-mi Doamne o lingură!

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!