Suferința
Îmi place a naturei sălbatecă mânie,
Și negură, și viscol, și cer întărâtat,
Și tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat.
La umbră, -n întunerec, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând,
Și prada îi e gata... De fulger luminată,
Ca valea chinuirei se vede sângerând.
Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaoge chiar iadul șărpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca desnădejduirea,
E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc.
Căci astfel e acuma viața-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domnești;
La glasu-ți, la privirea-ți simț inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești.
Și ochii mei în lacrămi înoată în tăcere,
Și pizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;
Zadarnică dorință când sufletul nu piere!
Nu o să-mi turburi oare și pacea din mormânt?
N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pasurile tale orunde locuiești?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobești?
Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simț a ta durere
Vărsându-se asupră-mi ca balsam fericit.
Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un vecinic sărutat;
Din brațele-ți, din sânu-ți să treacă el în soare,
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.
poezie de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre plăcere
- poezii despre durere
- poezii despre înot
- poezii despre văi
- poezii despre viscol
- poezii despre tăcere
- poezii despre tigri
- poezii despre sărut
- poezii despre suflet
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
A învăța să mori...
Tristețe lină, cum te cobori din mine...!
Așa să fiu, ca luna în mister...
Plânge cu zâmbete saline,
Dragostea la care tot mai sper...
Durere dulce, ce te reverși în soare,
De m-ai atinge, când nu am să mai fiu...
Să-mi las toate frustrările să zboare,
Ce mult suspin în cuget rubiniu!...
Și ce aș vrea acum să-ți fiu aproape!...
Dar, m-ai îndepărtat... deși iubești...
Credința mea celestă să îngroape,
Orgoliul la care mult cerșești!...
Lumină neagră, în ziua cea albastră!...
M-ai contopit, rănind sufletul meu...
Viață nici pământeană, nici sihastră,
Am existat, înaintând mereu...
Mâhnire bipolară ce mă taie...
Așa doream să mă primești la tine...!
În inima-ți subțire ca o foaie,
Să fi iubit și chiar ce nu-ți convine!
Tristețe lină, cum te cobori din mine...!
Am început încet să te ador...
Să văd și strălucire în ruine,
Chiar dacă simt în fiecare zi că mor...
poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iubire
- poezii despre tristețe
- poezii despre moarte
- poezii despre învățătură
- poezii despre început
- poezii despre zâmbet
- poezii despre viață
- poezii despre timp
Iubita mea
Iubita mea, m-ai îmbătat
Ca aroma vinului de Busuioacă,
Acum, cu dulce sărutat,
Alintă-mă și o să-mi treacă.
Ca vița fragedă m-ai încorsetat
Îmbrățișarea ta cum să nu-mi placă?
Când toate farmecele s-au dezlegat
La mine, iubirea să se-ntoarcă.
Iubita mea n-am obosit
Gândindu-mă la tine,
Dar mă simt mai fericit,
De viața clipele-mi sunt pline.
poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre vin sau poezii despre fericire
Am două scuze
Ai cele mai frumoase mâini din lume,
Două icoane albe, fără nume,
La care ochii mei, sincer să fiu,
Se-nchină pe furiș, de când le știu.
Și parcă le-ar cunoaște de o mie
De ani, sau poate chiar de o vecie,
Că le-ndrăgesc atât de mult, încât,
Când le privesc, le trece de urât.
În mâna mea, o mână ți-am luat.
- Ce este?- spontaneu m-ai întrebat.
Nu știu ce ți-am răspuns, dar te-am mințit;
Eram și înghețat și fericit.
poezie de Marius Robu (4 decembrie 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre superlative, poezii despre sinceritate, poezii despre ochi, poezii despre icoane, poezii despre gheață, poezii despre frumusețe sau poezii despre cunoaștere
Ziulé
E timpul cînd pe valuri eterul înstelat
În toată-a sa podoabă se scaldă în tăcere,
Cu murmur dulce vîntul adoarme legănat,
Iar inima mi-e plină d-amor și de plăcere!
Și timpul urmă cursu-i de roze împletit.
Oh! să sorbim din unda plăcerii ce se duce!
Vezi, noaptea e frumoasă, Bosforu-mbălsămit!
Să ne-mbătăm de viață, amanta mea cea dulce!
Amoru-ți mă răpește! Iar ochii dulci ai tei,
Mă-mbată de plăcere, robesc a mea cățare.
Suflarea gurii tele e frageda suflare
Ce răspîndește gura amabililor zei.
Plăcerea se-nsoțește cu crude suferinți
Așa cum pe mormîntul frumoaselor fecioare,
Cu lacrimile calde ce vărs triștii părinți,
S-amestecă ghirlande de flori desfătătoare.
Dar florile se fănă! Dureri ce ne deșir,
Și lacrimile calde rămîn cu-a lor tristețe...
O lacrimă lucește pe genele-ți de fir;
Să soarbem dar plăcerea, o, dulce frumusețe!
Îmi place ca să turbur frumosul incarnat
Pe fața ta cea albă, prin vorbe tinerele;
Să văz nălțîndu-ți sînul sub gîndurile mele,
Și părul tresărindu-ți, simțind un sărutat!
Ca mîne se va stinge amorul tău divin.
De astăzi pînă mine, vai! timpu-o să lipsească!
De astăzi pînă mîne nu are timp un crin
Să nască, să surîză și să se veștejească.
Atît el trece iute! Un dulce sărutat
Mai lungă urmă lasă pe buza virginală
Decît nu lasă omul, ce zilele-l înșeală,
P-această vale tristă pe care-i exilat.
De este loc în lume, e numai pentru dor.
Să geamă, să suspine, să sufere întruna,
Să spargă doru-n lacrimi, e timpul totdauna.
Oh! vin,-a mea frumoasă, să ne-mbătăm d-amor
Din sînul tău d-ivoriu de vise dulci plutit,
Permite mie-a trage complîngeri amoroase,
Să văz surîsul candid cu focu-i aurit
Jucând cu răsfățare pe buzele-ți frumoase!
Cînd am băut plăcerea, oh! fie un minut!
Ursita-i împăcată și viața împlinită,
Atuncea, moartea vie! Mormîntul e plăcut.
Ce viață mai rămîne, la patimi e ursită.
Frumoșii tăi tezauri ce ai adus din cer
Peri-vor cu-a ta viață și tu vei fi uitată
Și soarele tot dulce va arde în eter,
Îmbată-mă d-amoru-ți, frumoasă adorată!
poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gură, poezii despre flori sau poezii despre visare
Meditație
Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.
O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte și acei ce doresc!
Unde atâți prieteni plăcuți de tinerețe?
Unde-acele ființe cu care am crescut?
Abia ajunși în vârsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește!
Ce deșărt se arată, ori încotro privești!
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.
Cât sânge aste locuri setoase înghițiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câți veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!
Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărână,
Pe-ncrețita lor frunte sfârșitul arătând,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.
Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viață,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viață au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheață,
Toată durerea le este că nu și-au răzbunat!
..............................
..............................
Puțin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată:
Azi slava stă dasupra, și omul în pământ!
Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți!
Când tot ce e-nalt cade și când mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți?
Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?
Când marea-ntărâtată corabia-ți zdrobește,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,
Spune-mi, îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pânze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește,
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor?
Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.
A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!
Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, țiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.
Astfel un vis ți-arată o iubită ființă;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință;
Acum din mâini îți scapă, acum iarăși o vezi.
Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeșărtat izvor?
Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul sosește, când nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.
poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dorințe, poezii despre zbor, poezii despre vârstă, poezii despre trecut sau poezii despre sânge
Eu te-am iubit... Femeie!
Rămâi mereu o floare, din lunile de mai,
Cu gura-ți zâmbitoare și vorba-ți după grai,
Să te privesc și-n vise, când somnul mi-o fi greu,
Pe cât ești de suavă să înflorești mereu.
Puține știi de mine, dar... nu mă știu nici eu,
Zadarnică mi-e ruga. La sânu-ți nu mă ai.
Eu te-am iubit femeie! Te voi iubi oricând,
Căci mi-ai intrat în suflet și-mi rătăcești prin gând.
La ce și amintirea părerilor de rău
Când vorba ta se duce ca apa din părău?
Ai comportarea sumbră iar egoismul tău
Intrece orice noimă. Eu... Mai trăiesc sperând.
Și... Dacă azi sau mâine, de jale o să mor,
Să îmi citești terțina în văzul tuturor.
Ție să nu-ți mai pese, cum nici nu ți-a păsat
De jurământul sacru pe care mi l-ai dat.
Nu vrei să-l știi? Sau poate l-ai uitat,
Cum ai uitat și ruga sărutului de dor.
Când soarta mă v-a duce pe drumul cel de veci,
Să vii totuș cu mine, sicriul să-mi petreci.
O lacrimă fierbinte să-mi laș la căpătâi,
Să-ți răscolească-n sufle iubirea cea dintâi.
Apoi... Să-ți cer iertare. Cu asta să rămâi.
Eu să-mi continui somnul între pereții reci.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu (20 martie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viitor sau poezii despre uitare
Gelozie și blestem
Ce greu mi-a fost când am visat
Dar și mai greu când am aflat
Cu cât dispreț m-ai înșelat
Deși din suflet te-am rugat
Să n-o faci, "blestemato".
În timpul scurt ce-ți dăruiam
Un sfat, îndemn sau ce aveam,
Mi-ai spus minciuni, de le știam
Nici bună ziua, nu-ți dădeam
Mândrețe-ntruchipată.
Dar rana se va vindeca,
Poate curând, când voi uita
Și când din suflet vei pleca
Cum ai venit în calea mea
Otravă muribundă.
Pământul nu-mi este dator
Și nici eu lui, chiar dacă mor,
Mai sunt un om, nu impostor
Cu două fețe, nici topor
De-aceea vei plăti-o.
Viața nu-ți dă și nici nu-ți ia,
Iși scrie drumul, cum vrea ea,
Dar și tu faci parte din ea
Deci, vei plăti durerea mea
De cinci ori îndoită.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireșeanu din Dragoste, patimă și blestem (intern) (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireșeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfaturi, poezii despre plată, poezii despre minciună sau poezii despre gelozie
Din când în când...
Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pământ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Și ochii tăi ce străluceau mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toți acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc și, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Vezi mai multe poezii despre prezent, poezii despre înălțime, poezii despre trup și suflet, poezii despre singurătate sau poezii despre păsări
Suvenirul
Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.
Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.
Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ține
Sufletul iernii cel amorțit.
Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.
Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Și când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.
Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsași
Și la cerescu-ți locaș zburași
Cu aurora cea răcoroasă.
Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
Și-n ceruri încă tot te urmară:
Din viață ochii-ți ce încetară
De nemurire raze lucesc!
Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îți suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ți fără-ncetare.
Umbra acestui văl mincinos
Și mai mult chipul ți-l îndulcește,
Ca dimineața ce se ivește
Din vălul nopții întunecos.
Cerescul soare vine, sfințește
Cu ale noastre zile ce zbor;
Și-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci lucește.
Minut nu este, nu fac un pas
Și-mi ești aievea înfățișată:
De mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.
Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul șoptind,
Parcă din buze-ți auz ieșind
Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.
De-mi ardic ochii și-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopții pânză împrăștiate,
În toată steaua eu te zăresc.
Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăși a ta suflare.
Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Ființa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le șterg!
Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
Ș-asupră-mi aripile-ți alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viața simt în dormire.
Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ți m-aș deștepta!
Ca două raze strălucitoare
Și ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Și eu... sunt încă cu răsuflare!
poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile, poezii despre stele, poezii despre somn sau poezii despre noapte
Despărțire
Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simțirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiași pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre și umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morți?
Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiți norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?
Cu fața spre perete, mă lasă prin străini,
Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini,
Și când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt...
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât ești de copilă să-ntinerești mereu,
Și nu mai ști de mine, că nu m-oi ști nici eu.
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre noroc sau poezii despre copilărie
Cel ce-a iubit
Cel ce-a iubit o dată-n viață,
O lume și-a deschis prin ai săi ochi
O nouă zi, un răsărit, o dimineață,
Cel ce-a iubit nu va uita deloc.
Și tainica sa dorință sună a chemare
Și zilele-s mai mici și mai ușoare
Dar când se termină rămâne doar durerea
Și orice urmă de iubire și speranță moare.
E rana de la sabie sau negura otrăvii,
E glonțul de pe țeavă sau e suflul morții,
Dar în final rămâne doar durerea,
Rămâne doar regretul turnat în cupa vieții.
Căci ce e viața dacă nu un simplu vis
O veșnică himeră atotcuprinzătoare
Răzând în față celor din rai căzuți,
Și ne-ntrebăm continu: căci ce e viața oare?
poezie de Ionuț Nistorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfârșit, poezii despre religie sau poezii despre rai
Pavilionul romantic
Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simți.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânșii mai catam,
Căci, vai, în ei lipsește orice compătimire
Ș-adesea între dânșii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o ființă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
Toate-s pornite asupră-mi, și cer și elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Și eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, pășind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărți;
Ș-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simțesc c-a mele chinuri încep a s-înmulți.
În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Și el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?
Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi șoptește:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbește
Că-n veci de-a me dorință nu mă voi îndulci.
Cântarea filomelei îmi pare-așa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ș-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Și lucea aurorei un nor îngrozitor.
Și salcea rămuroasă o simț c-ar vrea să zică:
Ființa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ți foc.
Și sufletul acela ce inima-ți iubește
Cu cât i-arăți iubirea-ți cu-atât ți-e mai străin
Ș-adesea a lui gură pe altul drăgostește
Când pieptu-ți pentru dânsul răsuflă un suspin.
Până a n-o cunoaște fața ce ți-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simțire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.
Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ți oftări necontenit,
Apoi ce pot în lume să mai aștept de-acuma?
Decât necazuri crunte ș-un trai îngrozitor?
Liniștea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge și focul de amor.
poezie de Mihai Cuciuran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre plâns, poezii despre foc sau poezii despre vorbire
Sunt ani la mijloc
Sunt ani la mijloc și încă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mână rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Cu răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.
sonet de Mihai Eminescu (1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie sau poezii despre cuvinte
Sunt mort și viu...
te-am omorât cu o-ntrebare
și tot așa, eu, am murit,
nu de o moarte ca oricare,
sunt viu și mort, sunt viu murit
din buzele-ți frumoase, pârguite,
din ochii tăi în foc, cu foc,
atâtea vorbe au fost asmuțite,
să-mi rupă inima, din loc în loc
m-a omorât a ta suflare
și tot cu ea, mult mai iubit,
atât de dulce, suavă alinare,
mi-ai dat să mor, dar am trăit
obositor îmi este timpul darnic,
de amăgiri, de bucurii,
prin patul singur și șăgalnic,
te caut în somn, să mor o zi
se zbate sufletul în mine,
e răscolit, e obosit
se-nvârte moartea, nu-i e bine,
sunt mort și viu.. sunt nedorit
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre inimă sau poezii despre generozitate
Creștinul muribund către sufletul său [The dying Christian to his soul]
Foc de viață dătător!
Fugi din trupul muritor:
Zboară sus, fără răgaz,
Căci să mor e un extaz!
Hai Natură, nu fi rea,
Viața nu mai e a mea.
Gata! îngerii au spus,
Dragă Spirit, vino sus!
Dar ce-i asta, ce-am pățit?
Ochi și simțuri mi-au slăbit,
Duhul meu spre cer îl port,
Oare așa e când ești mort?
Lumea toată o exclud,
Dar în cer văd și aud
Sunet dulce și ușor!
Aripi am și pot să zbor!
O, mormânt, n-ai izbândit!
Moarte, nu m-ai nimicit!
poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre îngeri, poezii despre sunet, poezii despre simțuri sau poezii despre natură
Gânduri
De unde atâtea sălbatice gânduri
Îți tulbură mintea cu suflet cu tot?!
Eu știu că-i târziu dar trei rânduri
Mai poți să citești ca adesea, socot?
Pământu-i Pământ și de-aceea se-nvârte
Să care în spate și proști și deștepți.
Deci rabdă și tu, din iubire, mai multe
Chiar dacă știi la ce să te-aștepți.
Am pus printre rânduri albastre-n scrisoare
Tot ce-am furat ca să-ți facă plăcere
Am pus lacrimi, zâmbet și lună și soare
Și păsări și fluturi, bucurii și durere...
Chiar nu poți, o clipă, iubirii trecute
Din oceanul visării, un strop să-i jertfești?
Nu-ți cer să-mi dai daruri, nu-ți cer lucruri multe
Îți cer ca răvașul acesta să-mi citești!
poezie de Mariana Bendou
Adăugat de Mariana Bendou
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre scrisori, poezii despre prostie sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Să-ți cânt Isus mereu
Isus Domnul meu îți mulțumesc
Pentru pacea Ta Divină
Azi Isuse îți cinstesc
A Ta Ființă și-o iubesc
Căci îmi dai a Ta lumină
Și mă faci fără de vină
Pentru toate ce îmi dai
Ți-aduc Doamne mulțumire
Mulțumesc Isus că vreai
Să mă duci la Tine-n Rai
Și prin veșnica-ți iubire
Tu mă-mbraci în fericire
Mulțumesc Isus mă-nchin
Înaintea Feței Tale
Și o iată astăzi vin
Ți-aduc sufletu-mi senin
Să-mi fii Doamne veșnic cale
Prin cântări de osanale
Vreau să fiu un rob al Tău
Pentru veci de veci Isus
Tu să-mi fii dar Dumnezeu
Eu să-ți cânt Isus mereu
Dându-ți sufletul supus
Căci iertare mi-ai adus
Glorie Isuse Ție
Iată-ți cânt și te slăvesc
A Ta cinstea de acum fie
Și onoarea-n veșnicie
Numele eu ți-l măresc
Căci Isuse te iubesc
Cum Doamne să-ți dau mai mult
Astăzi din a mea ființă
De Tine doar să ascult
Nu cu sufletul pierdut
Ci eu plin de-a Ta credință
Să îți cânt în biruință
Fă-mă Tu tot mai aproape
O Isus să fiu de Tine
Căci și inima-mi încape
La a Tale sfinte ape
Să-ți cânt slava care vine
Domn al slăvilor Divine
Vreau Isus a Ta Ființă
Mai aproape să îmi fie
Tu să îmi fii năzuință
Pururi scop și năzuință
Mire să-mi fii pe vecie
Să îți cânt iubirea vie
11 noiemb. 2021 M.
poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mulțumire, poezii despre vinovăție sau poezii despre sclavie
Rugaciune
Al totului părinte,Tu a cărui voință,
La lumi ne-nființate ai dăruit ființă
Stăpâne creator !
Putere fără margini, izvor de veșnicie,
Al cărui sânt nume pământul nu îl știe,
Nici omul muritor !
Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întodeauna pe a virtuții cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește,
Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește
Să poci fi neschimbat.
Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restriște să nu mă umilească,
Dreptatea să o știu.
Conștiința să-mi fiecereasca ta povață,
Cum trebuie să fiu.
Fă să doresc de obște al omeniri bine
Să mă cunosc pe însumi, și p-altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală
Să nu îmi răzbun eu.
Si fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina așteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viața cea veșnică zâmbește
Sărmanului acela ce-n viață pătimește,
Gonit p-acest pământ.
Stiu că lumea noastră, între globurle multe,
Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute
După un vecnic plan,
Nimica înainte-Ti nu poate să se crează,
C-așa de putin este, ș-atâta însemnează
Un val în Ocean
Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncreințare,
Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă ești,
Că la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijești de toate,că fără osebire
S-asupra mea privești.
Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul,
Inflorești cu natura și răcorești cu vântul,
Ești viața ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalță, ce inima depune
La tronu-Ti ne-ncetat.
Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea față în acele minute,
Când planuri viitoare și amăgiri trecute
Se șterg ca năluciri.
poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuț
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre dreptate sau poezii despre vânt
Așteptarea
Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puține omul în viața lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.
Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nșală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.
Poate că și ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simțitor?
Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.
Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieței și fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc!
M-aș duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce când firea ar zâmbi.
Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca râul fără nume, aș trece neștiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acela ce pământul și cerul stăpânește:
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut!
Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșelătoare, ș-acum mă amăgești?
Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.
poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pace sau poezii despre ceas
Din puterea Ta, dă-mi Doamne o lingură!
Sub cerul meu strălucitor din miez de zi,
Pășesc râzând în poiana cu narcise,
În depărtare zburdă veseli albii iezi,
Gândurile-mi fluturi se opresc în vise.
Pătrund agale în liniștea-mi plăpândă,
De mână mă ține El, Dumnezeul meu,
Din raze de soare îmi face ghirlandă
Și-mi țese din spice adorat macrameu.
Smerită-ngenunghez, de bucurie plâng,
Părinte Ceresc, în mine te regăsesc,
Plăpând dar verde viu lăstar mă simt în crâng
Și parcă-aș fi chemat de clopot strămoșesc.
Atâta pace și lumină Tu îmi dai
Și mă înveți să-mi duc crucea cea promisă,
Smerit eu te urmez Doamne, aici să-mi stai,
În inima-mi, punte a Cerului abscisă.
Și-n nopți de smoală fără stele eu aștept
Liniștea plăpândă iar să mă cuprindă,
Mereu al învățăturii tale adept,
În biserica ta sunt o simplă grindă.
Căci doar Tu poți aduce stelele pe cer,
Să-mi mângâi sufletul pierdut în negură.
Ești tot ce am, Ești cel mai viu și alb mister,
Din puterea Ta, dă-mi Doamne o lingură!
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre alb, poezii despre verde sau poezii despre smerenie