Duioşia unei singure flori

e ceva ce nu-i în nicio carte.
liniştea unui loc neînşelător
unde paradisurile nu sunt mincinoase
acolo regrete şi locuri în care ai mai fost
dispar din memorie
vine o zi
când te surprinzi că exişti
şi primăvara poate fi actualizată chiar în zi de iarnă
într-o inimă cu resurse de statornicie
şi când mă gândesc
totul ţine doar de măiestria echilibrului
în mersul pe sârmă e îndeajuns
duioşia unei singure flori
pentru a tămădui toate rănile

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioşia unei mărunte flori poate tămădui răni adânci.

aforism de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioşia unei singure flori poate vindeca orice rană.

aforism de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia unui fulg de nea

Flori de nea pe un spaţiu prea strâmt
Ca sa mai intelegi ceva...

Flori de gheaţă acolo unde pulsează sângele
Mai tare - semn că nu-ţi mai pasă
Ori că nu te mai doare.

Flori de rouă
Ca să te bucuri, eventual,
Când plouă,
Chiar dacă n-ai timp să observi,
Iar asta e ceva ce demult de tot...

Nu te mai apasă.

O fi un semn,
Un semn că şi gheaţa
A strâns, conştiincioasă, totul într-o plasă
De ochiuri autosuficiente...

Care nu-ţi mai lasă, reci fiind,
Loc ori timp pentru mai nimic,
Dar mai ales pentru regrete...
Ori pentru iniţiative... desuete.

Flori de omăt pe un spaţiu prea anost
Ca să mai simţi ceva
Sau să mai aibă vreun rost...

Semănând a pervaz de fereastră ciobit,
Scrijelit şi ros de vreme,
Ce odată... bun a fost,
Dar acum se teme...

De capricii, toane şi troiene.

Flori de gheaţă
Şi mai târziu de rouă
Se preling pe fereastra
Dincolo de care, totuşi, se oftează...

poezie de Petruta Ionescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul e trecut, nu-i loc de regrete

Totul e trecut, nu-i loc de regrete,
Am fost si copil, adolescent, adult,
Lumea asta falsă, îţi spun azi, poete:
Uneori îmi pare a fi mult prea mult.

Le-am trăit pe toate, mereu un rebel,
În viaţa asta puţine-mi sunt secrete,
Nu mai am de gând să fac vreun apel,
Totul e trecut, nu-i loc de regrete.

poezie de Alex Dospian (februarie 2014)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaura

ţi-a crescut o gaură-n inimă au zis mai întâi doctoranzii pe la vârsta copilăriei
şi eu am râs fericit că voi avea unde să mă joc cu nisip

mai târziu prin adolescenţă au decis
că am o inimă într-o gaură şi am râs
aveam de acum un fel black hole a mea
unde putea încăpea chiar o bucată de univers

teoretic nu prea exişti au concluzionat specialiştii pe când credeam că am devenit bărbat
şi iar am râs pentru că atunci am înţeles că dacă eu sunt o iluzie totul e o iluzie

gaura ta e atipică ţine loc de cord
chiar de materie cenuşie ţine loc
şuşoteau cardiologii psihologii psihiatrii
speriaţi de neînţelegerea lor

a crescut atât de mult încât te-a dat afară din tine şi te-ai pierdut
eu iarăşi am râs bucuros fiindcă oricum
nu mă găsisem vreodată

apoi tot ce era acolo ca o enigmă nepământeană s-a îndrăgostit de tine
de tot ceea ce eşti sau nu
şi nu am mai râs niciodată
pentru că de atunci totul în mine s-a umplut
cu viaţă

iar să râzi de iubire e un sacrilegiu universal
pedepsit cu uitarea...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât încă iarnă-ţi sunt...

Iubesc tăcerea din zăpezi şi liniştea de sub troiene
Şi albul n-aş vrea să-l ating, când mi se-aşterne pe sub gene.
E-atât de efemeră clipa, când ninge pur peste morminte,
Încât m-aş preschimba în iarnă, de tine, să-mi aduc aminte.

Şi-aş îngheţa visele toate şi nopţile le-aş îngheţa,
Să te păstrez, să pleci din mine, când zorile vor trâmbiţa
Că primăvara întârzie, împotmolită-n verde crud
Pe undeva, într-o chilie, de unde ruga, nu-i aud.

În calendare ghioceii se prind în zi de Mărţişor
În hora florilor şi-a nopţii în care nasc iubiri şi dor,
Dar eu mă ancorez în iarnă, ca un copil orfan de sân,
Să mai iubesc ninsori albastre şi sub ninsori să mai rămân.

Tu să nu strigi, că nu te-aude vreo primăvară, pe vreun ram,
De sub zăpada gurii mele, acolo unde descifram
Un alfabet numai al nostru, cu flori de gheaţă în cuvânt!
Tu soarbe-mi seva din cuvinte, atât cât încă iarnă-ţi sunt!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salt peste nuanţe

prinse în rama unei fereastre cu geamul spart
picioarele pleacă singure
pe acest drum sfinţii nu sunt dispuşi să facă miracole
doar opresc trenul pentru control
departe de mulţimea adunată pe peron
din când în când adieri făcute cu pălăria
şi un mic semn cu mâna
unui loc mort undeva în pământ
nu-i ştie nimeni numele cunoscuse barbaria devorat de junglă
i-au rămas deasupra deschise ferestrele mansardelor
sub o umbrelă colorată în albastru
copacii fac salturi peste nuanţe
foşnesc întâmplări reale şi
o legendă
despre
trenul ce odată oprise în toate haltele
pe o linie suspendată un chip necunoscut
numără înainte cu paşi hotărâţi
traversele lipsă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poartă-mă

Poartă-mă în mersul tău, alene sau agale,
Lasă-mă să-ţi fiu suport, când drumurile se întretaie.
Poartă-mă, chiar şi fără o destinaţie anume
Scoate-mă în lume.
Poartă-mă, nu mă lasa deoparte,
Chiar şi când mă transform în gânduri deşarte,
Iar când alunec din zi în noapte,
Poartă-mă pe braţe,
Poartă-mă în deşertăciune,
Du-mă acolo, unde
Timpul e prăfuit de dune,
Unde nu am busolă, dar
Mă las ghidată de urme.
Poartă-mă în locuri necunoscute,
Doar de inimă ştiute,
Lasă-mă să las o urmă, unde au fost doar paşi,
Să continue drumul, cei rămaşi.
Poartă-mă în timp,
Proiectează-mă în viitor,
Întoarce-mă la timp,
În prezent, vreau să cobor.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interzis la ridicări

Când mă gândesc la tine simt că mor
Şi nicio înviere nu-i permisă,
Mă dor acut organele de dor
Şi nicio vindecare nu-i permisă.

Când mă gândesc la tine simt că fug
Şi nicio ţintă grea nu mi se pare,
Mă furişez prin vămi ca un transfug
Şi nicio regăsire loc nu are.

Când mă gândesc la tine simt că zbor
Şi nicio paraşută n-am în spate,
Mă-mpovărez de-al prăbuşirii dor
Şi nicio ridicare nu se poate.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"ţi-a crescut o gaură-n inimă"

au zis doctoranzii pe la vârsta copilăriei
şi eu am râs
fericit că voi avea
unde să mă joc cu nisip...
mai târziu
prin adolescenţă au decis
că am "o inimă într-o gaură"
şi am râs
aveam de acum
un fel de "black hole" a mea
unde putea încăpea
chiar o bucată de univers...
"teoretic nu prea exişti"
mi-au spus pe când
am devenit soldat
şi iar am râs
pentru că atunci am înţeles
că dacă eu sunt o iluzie
şi ei sunt o iluzie...
"gaura ta e atipică -ţine loc de cord
chiar de materie cenuşie ţine loc"
şuşoteau cardiologii
psihologii
psihiatrii
speriaţi de neînţelegerea lor
"a crescut atât de mult încât te-a dat afară din tine şi te-ai pierdut"
eu iarăşi am râs
bucuros fiindcă oricum
nu mă găsisem vreodată...
apoi tot ce era acolo
ca o enigmă nepământeană
s-a îndrăgostit de tine
de tot ceea ce eşti sau nu...
şi nu am mai râs niciodată
fiindcă atunci totul în mine
s-a umplut cu viaţă...
iar să râzi de iubire e un sacrilegiu
pedepsit cu uitarea...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberarea totală de efectul realităţii presupune transcenderea ultimei unde a realităţii. Când realitatea este acceptată în mod total, conţinutul realităţii se va reaşeza şi va intra în relaţie cu tine, chiar prin intermediul acceptării tale totale, dând naştere unor sunete care îţi vor îmbodobi realitatea cu armonie şi compasiune, pentru că acolo unde nu este război interior, pacea exterioară se aşează cu blândeţe. Dincolo de limitele formelor, există nemărginirea Lipsei De Formă, care locuieşte în adâncul Infinitului. Întoarcerea la Linişte are loc prin intermediul Liniştii, fără grăbirea paşilor, fără accelerarea procesului. Totul vine de la Sine atunci când te eliberezi de sine. Totul vine de la Linişte, atunci când devii liber de sunet - liber de sunet, continuând să exişti şi să dansezi în lumea sunetului, prin intermediul Liniştii. Dansul atinge forma sa cea mai pură, când dansatorul ascultă Liniştea din spatele sunetului, iar dacă un dansator dansează fiind conştient de Liniştea transcendentă a dansului, toate privirile vor fi atinse de strălucirea dansului său, căci Liniştea vorbeşte prin cel ce o ascultă şi ajunge în inimile celor care îl privesc pe cel ce grăieşte despre Fiirea Nevăzutului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adesea, pentru a-ţi micşora neliniştile, cauţi un loc cu linişte. Îl găseşti, ajungi acolo şi te instalezi în el. În scurt timp, îţi dai seama că liniştea nu e un loc.

citat din Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

între curcubeu şi mine cresc flori
tot răul e oprit de şarpele din poartă
liliacul alb cântă întâia neştiinţă
să se poată întoarce
toate de unde au pornit
în primăvara ca niciuna

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există locuri pe care le priveşti până te dor ochii... În livadă, ascult primăvara...

aforism de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Explorator

în latura umbrei
cuptoare de cărămidă
au fost arse bine
lemne îndeajuns
au fost
chiar dacă stejarii căzuseră
sub furtuni
se metamorfozaseră
în ghindă nu în piramidă
hrănindu-se mereu din această negaţie
până când au fost adunate cu rigoare
pietre rotunjite de ape
pentru locuinţa
provizorie
din mijlocul grădinii pe rod
în timp ce se năştea câte un explorator
ce îşi era propriul epigon

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior

înainte
de-a se risipi
clinchetele devin clopoţei
petalele devin flori
ca să fiu dreaptă mi se pare
vântul nu bate
- şi nu-i o invenţie -
doar un fior trece grăbit
peste filele
îngălbenite într-o carte

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restul e tăcere...

Dacă iubeşti nu îţi mai aparţii
Exişti doar pentru a mărturisi
Iubitei ce se-ntâmplă şi ce simţi
De te-nchini iubirii şi la sfinţi

Dacă iubeşti cu-adevărat
Eşti trist şi uneori îngândurat
Nu mai trăieşti doar pentru tine
Nu ai în gând ziua de mâine

M-am întrebat într-un trecut
De ce eu te iubesc atât de mult
Am să îţi spun cuvinte simple
Eu doar pe tine te am în minte

Tu eşti tot ce am mai scump
Minunea mea pe-acest pământ
Ai fost întotdeauna feminină
Aşa frumoasă şi aşa de fină

Tu să pictez m-ai îndemnat
Doar ţie la pian ţi-am mai cântat
Şi când plutim pe-al muzicii fior
Ne place s-auzim cum plâng viori

Când mă iubeşti şi te iubesc
Simt cum pe loc întineresc
Îmi dai motive să trăiesc
Dacă mă laşi să te privesc
 
Şi dacă uneori ne mai certăm
Fără ca vreun motiv să avem
Pe loc ne gândim la împăcare
Şi vine o sfântă îmbrăţişare

Dacă trăieşti într-o iubire
Nu te gândeşti la despărţire
Să trişezi în dragoste, nu-i greu
Doar de regrete urmărit vei fi mereu

Trăieşti doar când iubeşti
În restul timpului nici nu exişti
Şi dacă vrei să fi iubit
Atunci iubeşte în mod cinstit

Vreau să-ţi mai scriu un singur vers
Doar când iubeşti în viaţă ai un sens
Chiar de trăieşti clipe de disperare sau durere
Restul e tăcere...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de limitele formelor, există nemărginirea Lipsei De Formă, care locuieşte în adâncul Infinitului. Întoarcerea la Linişte are loc prin intermediul Liniştii, fără grăbirea paşilor, fără accelerarea procesului. Totul vine de la Sine atunci când te eliberezi de sine. Totul vine de la Linişte, atunci când devii liber de sunet - liber de sunet, continuând să exişti şi să dansezi în lumea sunetului, prin intermediul Liniştii. Dansul atinge forma sa cea mai pură, când dansatorul ascultă Liniştea din spatele sunetului, iar dacă un dansator dansează fiind conştient de Liniştea transcendentă a dansului, toate privirile vor fi atinse de strălucirea dansului său, căci Liniştea vorbeşte prin cel ce o ascultă şi ajunge în inimile celor care îl privesc pe cel ce grăieşte despre Fiirea Nevăzutului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa Pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine...

*
Ai fost vioară-n toamna mea, ce imi cânta,
Mă linistea, când era furtună si trăznea
Chiar de avea o coarda ruptă si- ncet se-auzea...
.
Ai fost liniştea venită când totul striga,
Raza de lumină când nu îmi era bine
Si atunci, flori de salcâm, înfloreau la mine.
.
Ai fost povestea mea frumoasă, dar şi tristă,
Ca un fluture, printre flori, doar cu o aripă....
Fără să ştiu, că aşa ceva mai şi exista.
.
Ai fost si eşti copacul neclintit, ce uimea,
Câte frunze, an de an, fără efort, avea,
Si spre înalt pe toate le ducea, iar toamna
*
Ele-l lăsau!... Dar pe niciuna nu o regreta.
Şi le uita, cum uită timpul întoarcerea...
*

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!