Glossă evadării în neant

Cu aripile scurtcurcuitate,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Sorbind din lume şi ultima stea.
Privirea-i smulsă încă din orbite,
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Sub fulgerele-aducerii-aminte
Alt univers, de-acum, se conturează.

Cu aripile scurtcircuitate,
Purtăm în suflet foc de Prometeu,
Spre a călca cu moartea peste moarte
Şi spre a ne-ntrupa cu Dumnezeu.
Ne naştem ploaie spre a fii oceane,
Ne naştem ramuri spre a fii copac,
Ne naştem veşnic răsărit de soare,
Spre a apune iarăşi peste veac.

Nedrept, etern, mereu vom evada
Din falsele, din marile imperii
Şi frate contra frate vom lupta
Din zorii zilei până-n faptul serii.
Sunt diavolii pe trepte de cleştar
Şi şerpi alunecoşi ne-apar în cale,
Iar noi, de-acum, al altui trup amnar,
Ardem tăcut spre-a lumina-n uitare.

Precum un curcubeu trudind în moarte,
În zborul spre lumină şi popas,
Aştept, amanar, în fiecare noapte
S-aprind făclia fiecărui ceas.
E viaţa noastră numai o scânteie
Arzându-şi dorul după veşnicii,
Uitatul trup de înger şi femeie,
Mereu uitatul zâmbet de copii.

Sorbind din lume şi ultima stea,
Înfometaţi de pace şi lumină,
Lumină poate nu vom mai avea,
Nici viaţă, nici speranţă şi nici tihnă.
La cruci mucegăite poposind,
Plângând un trup, al nimănui de-o vreme,
Oh, pământeni, noi ne simţim murind
În clopotul tăcerilor eterne.

Privirea-i smulsă încă din orbite
Şi orbi în suflet, căutăm odihnă,
Dar gândurile noastre-s răvăşite...
Se-ntorc tăcut spre facerea divină.
Ni-i viaţa astăzi un ocean de stele,
Ni-i viaţa astăzi un ocean de smoală,
În tocuri, în cuvinte-s peruzele...
Tăciuni şi jar, mâhnire-i în afară.

În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
În dansuri de lumini şi ametist,
Plăceri lumeşti oricine mai visează...
Se-aprinde-n zări materialul vis...
Se sting lumini, lumini se nasc şi plouă
Cu sentimente... Şi murim pe rând.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează
Şi plouă iar cu îngeri pe pământ.

Sub fulgerele-aducerii aminte,
În crematoriul timpului lumesc,
Te-aştept, te-aştept aici, te-aştept cuminte,
Învăţ în aşteptare să trăiesc.
Te-aştept şi-nmuguresc copac de-odată
Şi aripi îngereşti de-acum îmi cresc.
De aşteptare ştiu că-s vinovată.
Dar daţi-mi iarăşi dreptul să trăiesc!

Alt univers de-acum se conturează –
Proiecţii false pe un alb ecran...
Şi îngeri plâng... şi îngerii valsează,
Iar noi nutrim un plan spiritual.
Se sting lumini, se-aprind lumini... Cupola
Acestei lumi s-a-mbujorat de ger.
Şi ninge, ninge... În clepsidră, ora,
A-nsângerat sub dinţii de oţel.

Alt univers de-acum se conturează
Sub fulgerele-aducerii aminte.
În zbor de frunze îngeri se-ntrupează,
Privirea-i smulsă încă din orbite...
Sorbind din lume şi ultima stea,
Precum un curcubeu trudind în moarte,
Nedrept, etern, mereu vom evada,
Cu aripile scurtcircuitate.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânim tăcut

Şi-mbătrânim, îmbătrânim tăcut,
Sperând că o vom lua de la-nceput,
Cu fiecare ceas îmbătrânim
Şi ca un jar în zări ne risipim.

Îmbătrânim cu fiecare ceas
Pe care, să-l trăim, ne-a mai rămas.
Pe cerul nostru nu mai sunt cocori,
Doar noi zburăm cu gândul uneori.

Dar a fi prunc în suflet e un ţel –
Un punct lucind pe-al vieţii carusel.
Chiar dacă-n timpuri ne vom risipi
Pruncul din noi, etern va străluci.

Clepsidra – un hotar de veşnicii
În alte timpuri, iar ne va uni.
Vom fi copii?! Vom fi bătrâni mereu?!
Răspunsu-l ştie numai Dumnezeu.

Ni se deschide-n ceruri un alt drum
Şi-mbătrânim, îmbătrânim de-acum.
Cuminţi pornim spre alte veşnicii
Peste un an, o lună, poate-o zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

(dedic acest poem unui coleg de condei trecut azi în nefiinţă. Drum lin printre îngeri, Corneliu Culman!)

Şi stelele se sting... Şi anii ning...
Se prind în păr frânturi de adevăr.
Lacrimi şi clipe, taină şi visări,
Sunt aripi frânte, parcă, de plecări.
În trupul gârbovit, de-acum un gol...
Viaţa a fost doar un crâmpei de dor.
Un biet actor... Un rol de-amar şi jale,
S-a scris în cer cu litere amare.
Biserici ard în inimi, ramuri plâng.
Copacul vieţii tale e-n amurg.
Azi îngeri vin spre a-ţi aduce-n dar,
Lumina cea din veşnicul hotar.
Sub lujeri de lumini se împletesc,
Iubirile ce încă îţi slujesc.
Te-ai dus – o stea! Noi suntem doar o rugă
Ce ne dorim la tine să ajungă.
Fă o minune-n cer şi scrie. Da!
Îţi plânge de durere litera.
Şi dincolo de lume sunt poeţi,
Actori şi stele, oameni eminenţi...
Însă aici, noi toţi vom sărăci.
Prin moartea ta, tu ai rănit o zi.
Îţi va fi drumul pagină de soare.
Vor trece-n taină păsări călătoare
În chip de rugi. Aici, cu luare-aminte,
Noi toţi cei dragi, te vom cinsti cuminte.
Un clopot sfredeleşte iarăşi zarea,
În hăuri negre te-a furat cărarea.
E doliu-n noi. Te plângem, chip de lut...
Ne amintim, mai ieri, cum te-am avut.
Azi nu mai eşti. O stea din ceruri pică.
În Univers, rămâi decât o clipă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa trecerii

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii,
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii
În lumi de taină, vise şi poveşti.
O lacrimă şi devenim istorii,
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Ce spre-a se strânge, n-au avut vreo culpă.

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii...
Dar nu vedeţi că timpu-i trecător?!
Acum sunt lauri prinşi pe cerul frunţii,
Acum alunecăm spre viitor.
Şi în clepsidră veşnic ning secunde,
Ne naştem repetat spre a muri.
Când pleaopele ne sunt de lacrimi ude
Ni-i gândul şi speranţa la copii.

Se derulează-n ritmuri nebuneşti
Cu iz tomnatic, vieţi şi osanale.
Oh, om, în rugi, etern ai să trăieşti,
Rodind pământul vieţii viitoare.
Ca într-u carusel te risipeşti
Şi trup de lut şi suflet de lumină,
Dar rod vei fii. Mereu ai să rodeşti,
Mustind copac cu flori din rădăcină.

Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii,
Cenuşa strămoşască respirăm,
De-acum suntem o candelă sub nucii,
Sub care, vis de seară, ne-nălţăm.
Ne-am irosit şi lacrima şi gândul,
La tâmple cu ninsori ne-am avântat,
Prin timpuri noi am străbătut pământul
Şi mult mai trişti şi singuri am plecat.

În lumi de taină, vise şi poveşti,
Ne adâncim. De-acum trecute-s toate.
Străini, batem la poarta cetăţii îngereşti
Şi-n noi e-ntinăciune şi e noapte.
Ni-i sufletul de ceară, avem un singur gând,
Cei dragi, aproape fie în clipa cea din urmă,
În lacrimi să ne ducă spre ultimul mormânt,
Să lase-n urmă-o floare şi-un sărutat de mână.

O lacrimă şi devenim istorii...
Aşa e scris în legile cereşti...
Şi în adâncuri se surupă zorii
Spre a-nvăţa să mori ori să trăieşti.
Trădează lacrimi cerul şi-n oglindă
Se nasc deodată-atâtea flăcăcări vii.
În plase de lumină vor să prindă
Întâiul dans de flori de păpădii.

De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Precum un tulnic vocile vuiesc.
Din ochii goi durerea o alungă
Şi umbre reci în noi se prelungesc.
Am scormonit zadarnic în clepsidră
Şi-n lume parcă iar s-a-ntunecat.
Câmpia bătrâneţii e aridă
Şi înger printre îngeri am plecat.

Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Împarfumaţi cu smirnă. Liliac
Şi lacrimi, azi, încununează zorii,
Iar eu privesc, îngenuchez şi tac...
Mă dor genunchii,-n rugi găsesc lumina
Şi-aştept prologul sfintei sărbători,
Ca-n gând şi-n suflet să-mi pătrundă tihna
Să-mi port tăcerea morţii printre flori.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Spre a călca cu paşii prin ninsori,
Mi-am lăsat trupul iarăşi să se rupă
Născându-mă o flacără în zori.
De-acum sunt stea şi lacrimă deodată,
Altar la care îngeri sau oprit
Să-mi liniştească pleoapa-ndoliată.
Sculptată-n stâncă-s, însă n-am murit.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii...
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
O lacrimă şi deveni istorii.
În lumi de taină, vise şi poveşti,
Îmbătrânim. Ne-nmormântează pruncii...
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Trec sărbători, trec clipe şi iluzii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturi şi oameni

În muguri de lumină diafană,
Crâmpei de vise tremură... şi trece
Şi se desface raza-n evantaie,
Iar sufletele-i plâng lumina rece.

Se-nalţă către cer în pulberi fine
Şi ninge fulgerări de praf şi vis
Pe aripa-i zdrobită de-ntuneric
Pe care, numai un poem s-a scris.

Săruturi, peste urma străvezie,
Se lasă ca oploaie de secunde...
Mormântul non-fiinţei se deschide,
Lăsând o clipă urmelor fecunde.

Din trupu-i mort, un trup se va desprinde
Şi visu-l va purta spre infinit,
Ca un omagiu pentru-ntreaga lume...
Vezi?! Nu degeaba astăzi a murit...

Nici noi, când somnul nostru pare
Zadarnic, nu degeaba vom muri,
Căci vom lăsa penelul moştenire,
Precum un vis în suflet de copii.

Vom duce un omagiu mai departe
Spre lumea cea de dincolo de noi...
Striviţi, vom şti că nu urim zadarnic,
Căci vă avem, oriunde-am fi, pe voi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia morţii - dedicată poetului Mihai Duţescu

Sufletul se-mparte astăzi
În tăceri şi în durere...
Vin prietenii şi fraţii
Să îşi ia la revedere.
Trec corăbii de lumină -
Lumânări... însingurare...
Şi în viaţă şi în moarte
Veşnic, ca un vis se moare.
Trec, din suflet să se-adape,
Îmbrăcaţi în negre zale,
Peste-ndoliate sate,
Îngeri de-nmormântare.
Lacrimi, spaimă şi regrete,
Trup trecut în nemurire
În abis... Şi alte trepte
Spre divina înfrăţire.
Clopot, bucium, plâns şi jale,
Cântec de îngropăciune,
Înfioară-ntreaga zare
Şi la poartă-i multă lume.
Suflet călător spre stele,
Fluture de ne-lumină,
Trup lipsit de mângâiere,
În putreziciune,-n tină,
Îţi dormi somnul ca o umbră
Şi stingher spre vămi porneşti
Liber, spre dunmezeire,
Părăsind cărări lumeşti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia morţii

dedicată poetului Mihai Duţescu

Sufletul se-mparte astăzi
În tăceri şi în durere...
Vin prietenii şi fraţii
Să îşi ia la revedere.
Trec corăbii de lumină -
Lumânări... Însingurare...
Şi în viaţă şi în moarte
Veşnic, ca un vis se moare.
Trec, din suflet să se-adape,
Îmbrăcaţi în negre zale,
Peste-ndoliate sate,
Îngeri de înmormântare.
Lacrimi, spaimă şi regrete,
Trup trecut în nemurire
În abis... Şi alte trepte
Spre divina înfrăţire.
Clopot, bucium, plâns şi jale,
Cântec de îngropăciune,
Înfioară-ntreaga zare
Şi la poartă-i multă lume.
Suflet călător spre stele,
Fluture de ne-lumină,
Trup lipsit de mângâiere,
În putreziciune,-n tină,
Îţi dormi somnul ca o umbră
Şi stingher spre vămi porneşti
Liber, spre dunmezeire,
Părăsind cărări lumeşti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfat

Să purtăm în suflet cântec şi lumină!
Căci murind, prin moarte, iar vom învia,
Prunci întru născare, facere divină,
Dragoste şi pace, fluture şi stea.

Fericiţi şi liberi, ca un râu de stele,
Colinda-vom lumea către asfinţit
Şi ne vom întoarce, călători în lume,
Către cei pe care veşnic i-am iubit.

Când la tâmpla lunii, iarăşi, trandafirii,
Lacrima-şi revarsă - rouă de iubire,
Vom pătrunde poate, tainele-omenirii,
Vom găsi în moarte,-un strop de fericire...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnei în care ai plecat

Cad frunze în dantele de lumină...
Ne-nvăluie materia divină...
Vârtej de clipe, non-eterne ere
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme.
Însângerat şi plâns e catafalcul,
Zidit în noi... Şi nu mai e un altul...
Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde de îngeri, scânteiază lacul.

Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul templului solar
Aleargă fluturi către crisalida
Aceluiaşi dicton prenupţial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Şi stropi de zgură pică pe asfalt.

Ne-nvăluie materia divină,
Un imn se înfiripă în priviri,
Pictez pe cerul tău de muselină...
Mai am doar ploi de lacrimi, amăgiri...
Arca speranţei noastre se scufundă,
Pierind în valuri reci, neiertătoare,
Ni-i sufletul prăpastie adâncă
Şi biciuirea timpurilor doare.

Vârtej de clipe, non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit...
Nici nu mai ştiu când din furtuni şi semne
Covorul bătrâneţii ne-am croit.
Nici nu mai ştiu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai păşit către altar
Într-un divin şi infinit integru...
Iar eu... iar eu, acum ce rost mai am?!

S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme
Şi văduvind pe muntele Olimp,
S-au regăsit vulcanice săruturi,
Uitând voit de-al trecerilor timp.
Au coborât în îngeri de mătasă
Pe catafalc împodobit cu flori,
Ca viaţa să le fie mai frumoasă,
Nuntind lăute,-n prag de sărbători.

Însângerat şi plâns e catafalcul,
Bătătorit de paşii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Şi fericirea clipelor de ieri.
Cad frunze în dantele de lumină
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre –
Un pact - acelaşi dicton prenupţial.

Zidit în noi... şi nu mai e un altul,
Acelaşi timp menit să îl trăim...
Alchimic vom remodela înaltul
Şi-ntru zidirea sa etern trudim.
Vom străluci în cioburi de clepsidră
Şi în oceane ne vom risipi
Vulcani, iubirea noastră să se-aprindă
În inimi suferind de amnezii.

Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am sărutat întâia oară,
Aştept să-ţi fiu acelaşi sincer mire
Şi-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, cu lacrimi şi speranţe,
Să-mi duc din nou mireasa la altar.
Pe braţele de crini şi de lumină,
În veşnicie, iar... şi iar... şi iar...

Unde, de îngeri, scânteiază lacul?!
Unde sub teii înfloriţi vom sta?!
Să plângă nemurirea peste inimi,
În gânduri şi la tâmplele de nea?!
Te chem, iubito, ultima chemare
Sub care-nzăpezit voi adormi,
Orfan de tine şi orfan de soare,
Stăpân pe moartea ce ne va uni.

Unde, de îngeri, scânteiază lacul,
Tu stai de-acum, pe banca noastră-n parcul
Zidit în noi... Şi nu mai e un altul...
Însângerat şi plâns e catafalcul.
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme,
Vârtej de clipe, non-eterne ere.
Ne-nvăluie materia divină,
Cad frunze în dantele de lumină...

P. S.
Fi-va de veacuri un sfârşit, acelaşi
Şi-un glas de clopot grav, şuierător...
O ultimă secundă şi... tăcere...
Un tremur... şi o lacrimă de dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă întunericului etern

În întunericul perfid,
Scormonesc câte-o secundă
Şi-n ochi, spre dincolo de zid,
Universul meu asudă.
Sunt iederă, trudind spre-nalt,
Mă-nţeapă muguri de lumini,
Făclii de vis în mine ard,
Poeme-mi cresc prin rădăcini.

În întunericul perfid
O arcă pe-un ocean de jar
Mă zvârcolesc şi mă întind
În lumea fără de hotar.
Pe pleoapele de jad şi plumb
Sângeri îmi cresc în răsărit,
Chiar dacă redevin amurg
Şi o secundă am murit.

Scormonesc câte-o secundă...
Pe a timpului cărare,
Trece un alai de nuntă
Şi-un convoi de-nmormântare.
Relative deci sunt toate,
Iluzorii vise, temeri,
Toţi ne pierdem în uitare
Printre lucruri, printre semeni.

Şi-n ochi, spre dincolo de zid,
Îmi cresc secundele-n cuvânt,
Precum apare-un razelit
Dintre mormane de pământ.
Rănit, îmi cade-un albatros
În palma-ntinsă în neant
Şi timpul parcă s-a întors
Cu el alături, din înalt.

Universul meu asudă
Şi emisfere se divid,
Este aceeaşi luptă crudă
În întunericul perfid.
Şi se succed război şi pace,
În suflet m-am cutremurat,
Fiindcă-n mine astăzi zace
Poem cu frunze de granat.

Sunt iederă trudind spre-nalt,
Cuvânt topindu-se în soare,
Şi în poem m-am afundat
Să dau tăcerilor culoare.
Pe sâni mi-am pus un şevalet
Şi prins în cele patru zări,
Pruncul din mine, inocent,
Pierea în fluturi de ninsori.

Mă-nţeapă muguri de lumini,
Sângerează fiinţa-ntreagă,
Au prins în mine rădăcini,
Poemele şi-n jur mi-aleargă.
Azi mă slobod din necuvânt,
Sângerez cuvinte-n noapte
Şi în tăcere mă ascund...
Plâng la margine de şoapte.

Făclii de vis în mine ard,
i-e trupul rug, altar sunt eu
Şi sânge pietrelor de jad
Scurgându-se din ochiul meu.
La tâmple iar îmi înfloresc
Gheţari şi în clepsidra spartă,
Ca un poem înmuguresc
Şi cu nimic nu-s vinovată.

Poeme-mi cresc prin rădăcini,
Sunt un copac pierdut în zări
Şi trec în rânduri pelerini
La tâmple albe de ninsori.
Azi frunzele mi s-au topit
Şi-ntunecat, un alb mormânt,
Îmi spune iarăşi "bun venit!"
Eu n-am să-i spun nici un cuvânt.

Poeme-mi cresc prin rădăcini,
Făclii de vis în mine ard,
Mă-nţeapă muguri de lumini,
Sunt iederă trudind spre-nalt.
Universul meu asudă
Şi-n ochi, spre dincolo de zid,
Scormonesc câte-o secundă
În întunericul perfid.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng...

Când plâng, o lacrimă de-a mea,
Îmi plânge-ntreaga lume.
Şi infinitul plânge-amar,
Cu ploi de stele, iar şi iar...
Nu mai cunosc nici zâmbetul nici visul.
Mâ-ntreb dacă există paradisul...
Dar cine să-mi răspundă la-ntrebare?!
Şi sufletul de suferinţă doare.
Oh, nici speranţa nu îmi mai rămâne,
Căci cine-s eu de-acum pe-această lume?!
Adorm - o stea la margine de zare.
Scheletul unei clipe trecătoare
Îmi dă o umbră - aripă târzie -
Un zbor plăpând de puf de păpădie.
M-acopăr cu veşminte de lumină,
Dar singură-s, durerea nu-mi alină
Nici valul cast, nici răsăritul, Doamne.
Cărări de pietre-n vreme de ninsoare...
Şi ochiul plânge albele zăpezi,
Când încă o iubire, iată, pierzi!
În curcubeu mă învelesc şi iar
Iluzii mă apasă vertical.
În înger, transcendent, mă definesc
Şi-aştept de-acum, aştept o mângâiere,
Din visul meu urât să mă trezesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul tăcerii

Glasul tăcerii tale încă doare,
Te-ascunzi în floarea primăverii iar,
De-aceea azi, tăcerea dă în floare
Şi anotimpu-i fără de hotar...
Suntem de-acum o toamnă permanentă
Cu rod bogat, iubire, dor şi har,
Purtăm în suflet dragoste ardentă
Şi devenim pentru cei mulţi, amnar.
Când stelele apun, tu taci din nou,
Eşti cel mai blând şi cel mai cast ecou.
În zbor spre Soare eşti un răsărit...
Nespus mă bucur că ne-am întâlnit!
În universul unde doar tăcerea
Vorbeşte-n versuri, simţurile mor.
Doar noi clădim palate şi imperii
Şi verbe noi plantăm în viitor.
Te-aştept în prag de suflet, oh, lumină,
Să îmi vorbeşti de nopţi înnourate,
Ori să-mi şopteşti poveşti cu Lună plină,
De munţi şi ape, brazi şi nestemate...
În cântul pâinii şi în gust de miere,
Să scriu tăcerea-ntâiului tău pas,
Căci ea e cea mai sfântă mângâiere
Ce va rămâne-n cel din urmă ceas.
Tăcerea ce te cheamă în adâncuri
Spre a ţîşni spre cer, ne aparţine.
Ea se înalţă – înger – cu aripă de cânturi,
Apoi la noi în suflete revine.
Ne-ntoarcem la esenţele divine,
Smirnă – uitare, către Dumnezeu,
Precum lumina-n cupele virgine
Ecoul vieţii. Numai tu şi eu,
Suntem o rugă – lacrimă târzie,
La ceas de seară – tihnă sufletească,
Moment de taină şi de reverie,
Sortite omenirea s-o iubească...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul tăcerii

Glasul tăcerii tale încă doare,
Te-ascunzi în floarea primăverii iar,
De-aceea azi, tăcerea dă în floare
Şi anotimpu-i fără de hotar...
Suntem de-acum o toamnă permanentă
Cu rod bogat, iubire, dor şi har,
Purtăm în suflet dragoste ardentă
Şi devenim pentru cei mulţi, amnar.
Când stelele apun, tu taci din nou,
Eşti cel mai blând şi cel mai cast ecou.
În zbor spre Soare eşti un răsărit...
Nespus mă bucur că ne-am întâlnit!
În universul unde doar tăcerea
Vorbeşte-n versuri, simţurile mor.
Doar noi clădim palate şi imperii
Şi verbe noi plantăm în viitor.
Te-aştept în prag de suflet, oh, lumină,
Să îmi vorbeşti de nopţi înnourate,
Ori să-mi şopteşti poveşti cu Lună plină,
De munţi şi ape, brazi şi nestemate...
În cântul pâinii şi în gust de miere,
Să scriu tăcerea-ntâiului tău pas,
Căci ea e cea mai sfântă mângâiere
Ce va rămâne-n cel din urmă ceas.
Tăcerea ce te cheamă în adâncuri
Spre a ţîşni spre cer, ne aparţine.
Ea se înalţă - înger - cu aripă de cânturi,
Apoi la noi în suflete revine.
Ne-ntoarcem la esenţele divine,
Smirnă - uitare, către Dumnezeu,
Precum lumina-n cupele virgine
Ecoul vieţii. Numai tu şi eu,
Suntem o rugă - lacrimă târzie,
La ceas de seară - tihnă sufletească,
Moment de taină şi de reverie,
Sortite omenirea s-o iubească...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor înfloriţi

Ne creşte primăvara-n suflet
Şi primăvară-i pe pământ.
Zbor într-al vânturilor vuiet
Eternul fluture de vânt.
Mi-e braţul ramură de stele.
Pierdut în nopţi de diamant,
Copac cu rod de peruzele,
Adeseori m-aplec şi ard.

Ne creşte primăvara-n suflet.
Copaci de jad, la tâmple goi
Înmuguresc. Suntem un cântec
În rapsodia lor de ploi.
De-acum cerneală de petale
Zideşte litera-n cuvânt.
Nici suferinţa nu mai doare.
Doar fluturi în privire sunt...

Şi primăvară-i pe pământ...
Şi-n noi, de-acum, e primăvară.
Cad ploi de vis din cerul sfânt,
Pe cap mi-am pus nouă maramă.
Trec prin privire suliţi verzi,
Smaraldice catapetesme...
La malul mării desenezi...
Argint de vrajă luna ţese.

Zbor într-al vâturilor vuiet,
Un fluture fără aripă,
Iubire-mi picură în suflet
Şi din iubire se-nfiripă
Altar de neştiute plângeri,
Sobor de îngeri şi petale.
Născuţi am fost spre-a naşte îngeri
Şi-a deveni mărgăritare.

Eternul fluture de vânt,
În noi, trudind, şi-a strâns coconul.
E primăvară pe pământ
Şi ne-a iertat Mântuitorul.
De-acum e-o ningere de flori...
S-au coborât din cer petale,
Narcise, zâmbete, bujori,
Vis, liliac, mărgăritare.

Mi-e braţul ramură de stele...
Mi-au răsărit pe sâni castani,
Mă pierd în valuri de dantele,
În arca zecilor de ani.
În coliere de liane
O iederă mă-nalţ spre cer.
E azi în mine-atâta soare!
Dar lacirmă de stea te chem...

Pierdut în nopţi de diamant
Mi-e tocul – lacrimă albastră
Şi roză, azi, la tâmplă,-ţi cad.
Tu ai ucis iubirea noastră.
Veghez asupra unui mort...
Tu l-ai pierdut printre poeme.
Tu mi-ai lăsat, aşa socot
Decât uitare şi durere...

Copac cu rod de peruzele,
Un armistiţiu ne-a unit.
Eu mă înalţ de-acum spre stele,
Tu-n noaptea neagră i fugit.
Azi cade lacrimă de frunză...
Am primăvara în privire!
Nu voi putea să stau ascunsă,
Căci vezi, mustesc de fericire!

Adeseori mustesc şi ard –
O candelă în nopţi târzii,
Copac cu frunzele de jad,
Dor de părinţi şi de copii.
Veniţi şi staţi la umbra mea
Colindători de suflete!
Poartă spre cer mi-e inima...
Fiţi voi prinos de dragoste!

Adeseori m-aplec şi ard,
Copac cu rod de peruzele,
Pierdut în nopţi de diamant.
Mi-e braţul ramură de stele.
Eternul fluture de vânt,
Zbor într-al vânturilor vuiet
Şi primăvară-i pe pământ.
Ne creşte primăvara-n suflet!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă glosselor

Glossă glosselor spre care
Plânsă, îmi îndrept privirea,
Căutând lumini, culoare,
Cuprinzând nemărginirea...
Lacrimă îmi e cuvântul,
Plânsul clopot, gândul frază,
Alergând spre cer cu vântul,
Toamna lin şi blând valsează.

Glossă glosselor spre care
Îngenunchi - un vis de toamnă
Ce trezeşte din visare
Trup firav de amazoană.
Dantelate umbre, taină,
În crepusculul tăcerii,
Codrului ascunsă haină,
Dulce viers al mângâierii...

Plânsă îmi îndrept privirea,
Cununându-mă cu cerul,
Spre-a uni nemărginirea
Nemuririi cu misterul...
Plouă-n ceruri gri deodată
Cu petale de lumină -
Glossă glosselor, cu roze
Şi renaştere divină...

Căutând lumini, culoare,
Pacea nerostită-n versuri,
Zbor de păsări călătoare
Dar şi simple înţelesuri,
Din dantele parfumate
Transcendentul drum spre mâine
L-am croit tăcut, în noapte...
Luna, ca un colţ de pâine,

Cuprinzând nemărginirea,
Ca o mare-nlăcrimată,
Printr-un pact cu fericirea
Transformase lumea toată.
Îngerii pavau lumină
În pirdute epopee,
Glossă glosselor divină,
Unică-n calea lactee.

Lacrimă îmi e cuvântul,
Clopot sufletul... şi cânt,
Mănăstire pentru locul
Sfânt în care m-am născut.
Graiul - grâu e, copt în vatră,
Iar cenuşa-i trupul meu
Şi gutuia-mpafumată
Este, Doamne, dorul greu.

Plânsul clopot, gândul frază,
Dorul arşiţă ce doare,
Graiul dulce ce vibrează
Tainic zvon de sărbătoare.
Portu-ascunde măreţia
Românescului pământ,
Munţii, apele, câmpia
Şi iubirea de cuânt.

Alergând spre cer cu vântul
M-am oprit să văd în zare
Dans de păsări şi de frunze,
Dans de îngeri şi izvoare...
Nu e lume mai frumoasă,
Nici mireasă-ntre cuvinte,
Glossă glosselor la care
V-aş ruga să luaţi aminte.

Toamnei frunza lin valsează,
Nu-i străină, nici uitată...
Cu arome dulci pavează
Cerul, clipele deodată.
Portativ de ramuri frânte
Pe aleile sticloase...
Doar arcuşul se avântă,
Frânt, spre stelele albastre.

Toamnei, lin şi blând valsează
Alergând spre cer cu vântul,
Plânsul-clopot, vântul-frază,
Lacrima îmi e cuvântul.
Cuprinzând nemărginirea,
Căutând lumini, culoare,
Plânsă îmi îndrept privirea...
Glossă glosselor în zare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!