Anica nebuna

Anica lui Petre Strâmbu, femeie frumoasă
Dar veşnic nesătulă de cele lumeşti
Aşteaptă să-i plece bărbatul de-acasă
Şi iese la poartă să ademenească drumeţii;
Aceştia, la început, sunt mulţi şi foarte bucuroşi
Dar repede îi stoarce de vlagă
Şi-şi caută alţii, mereu mai flămândă
Şi oricât de mulţi, nu pot să-i ajungă.

Atunci Anica lui Petre Strâmbu descoperă grădina cu castraveţi
Îi sapă, îi udă cu apă şi-i creşte mari
Se plimbă seara printre ei cântându-le îndrăgostită, îi mângâie şi îi sărută
Şi castraveţii cresc mari şi puternici cât nişte armăsari
Anica lui Petre Strâmbu după ce face dragoste cu fiecare
Îi şterge frumos şi aşezându-i pe un şervet la poartă
Îi scoate spre o perfidă vânzare neputincioşilor drumeţi de altădată.

Când s-a aflat
Un sat întreg şi-a vărsat maţele toată noaptea
Şi pândind-o, au prins-o a doua zi la spurcata-i îndeletnicire;
Anica lui Petre Strâmbu n-a murit sub ploaia de pietre
Trăieste şi azi mai departe în comuna Buştenari
E undeva închisă între ziduri reci de piatră
E mare, bea ţuică, miroase urât
Şi vorbeşte numai despre domnul nostru Iisus Hristos.

poezie clasică de Geo Bogza din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul şi marea

Îmbrăcat în salopetă
Că e vremea friguroasă,
Omul pune-n cap caschetă
Şi pleacă în zori de-acasă.

Munca lui pe şantier
E mai grea decât s-ar crede,
Gândul lui e un mister:
Cât trudeşte nu se vede.

N-are mare avuţie,
Câştigul nu prea-l împunge,
Dar marea lui bogăţie
Este-n suflet şi-i ajunge.

Sufletu-i e blând şi cald,
Vorba calmă şi sfătoasă,
Ochii lui ca de smarald,
Pentru cei rămaşi acasă.

Marea din spatele lui,
Agitată-i ca şi viaţa,
Iar lumina cerului
Îi îndulceşte speranţa.

Întoarce spatele mării,
Briza-i mângâie obrazul,
Aer umed, gustul sării
Îl fac să-i simtă talazul.

Toată ziua cât munceşte
Gândul lui e încruntat,
Seara când se odihneşte
Şade tolănit în pat.

Tot încearcă să-nţeleagă
Tristeţea şi bucuria,
Cum de soarta e beteagă,
Nu-şi găseşte fălnicia.

Licăreşte o speranţă,
N-o va pierde, că-i promite,
Dar e prea mare distanţă
Şi e sigur că nu-l minte.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regele Mihai I al României, victoria supremă, victoria finală: până şi cei mai mari duşmani ai lui, comuniştii, neocomuniştii şi securiştii, până şi cei mai mari detractori ai lui (Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Sergiu Andon, Olguţa Vasilescu ş. a.), până şi cei mai mari prigonitori ai lui (Ion Iliescu, Petre Roman ş. a.), la moartea lui i-au adus elogii, i-au adus coroane de flori şi şi-au înclinat şira spinării.

aforism de George Budoi din România şi Românii (10 decembrie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Petre Roman

Din câţi prim-miniştri - am avut -
Vre-o zece de stai ca să-i numeri –
Constat că-n prezent, ca-n trecut,
Doar el e... cu capul pe umeri.

epigramă de Petru Ioan Gârda din Concursul "Unde nu e cap, e vai de picioare", Menţiune (februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Petre Poantă (critic literar)

Despre Poantă s-au făcut
Atâtea poante bune,
Dar "poanta" e... că i-a plăcut
Ţuica de prune.

epigramă de Vasile Iuşan din Ridică-te, Caragiale! (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma Soarelui îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt. Îi dete şi acolo o găină să mănânce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. După ce lepădă a doua pereche de opinci, car se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi toiagul în mână şi porni spre Vânt. În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţâşnea flacări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci, era să se prăpădească, biată femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. Acolo şedea Vântul.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel om...

Acel om mistuit de-o mare credinta
A fost erou, sfânt si martir.

El n-a vorbit multimii despre lupta
Si viata si-a dat-o luptând.

El n-a tinut cuvântari despre patrie
Si patria s-a hranit cu sângele lui.

El n-a visat sa aiba statuie
Si toti suntem pietre în statuia lui.

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încât nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se făcu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă. Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dânsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-i domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa. Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră până şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiţi cei ce păzescu judecata şi fac dreptate în toată vremea şi mustrează pre cei ce judecă strâmbu!

citat din Neagoe Basarab
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i soarta noastră! zise Toader Strâmbu amărât. Când ne bat boierii, în loc să întoarcem băţul ori măcar să ţipăm, ne apucăm să ne batem între noi pe bătaia lor!...

Liviu Rebreanu în roamnul Răscoala
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potrivire

- Jur, pe inima din piept,
Că voi spune numai drept,
Zise rar, bătând cărâmbu',
Martorul, Costică Strâmbu!

epigramă de Constantin Popescu-Berca din Trei decenii de epigramă (1999)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Eu cred că fiecare aşteaptă
Să-i bată careva la poartă
Nu doar acei bătrâni, părinţi
Ci chiar şi tineri mai cuminţi.

Ei poartă o deschid mereu
Dar intră numai... Dumnezeu!
Ar da tot ce-au mai bun pe masă
Să vină mulţi la ei în casă

Dar fiecare se grăbeşte
Cu altul de se întâlneşte...

poezie de Mariana Bendou
Adăugat de Mariana Bendou
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe vorbită în şoapte

am săpat o fântână
la o răscruce de drumuri în satul natal
sat pierdut undeva la marginea câmpiei
şi apa s-a nimerit să fie bună
îi ziceau fântâna lu' Petre al lui Nicuţă
o ştiau toţi trecătorii
nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă
vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legaţi cu lanţuri
şi ieslea le era plină cu flori şi măceşe
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos în poiată
a transpiraţie de zeu şi a iarbă crudă

la fântâna săpată de mine
veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi
alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneţi săreau gardul în grădină
şi îşi întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân sădit de bunicul

în fiecare dimineaţă pe nemâncate
beam împreună câte o cană cu apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii înfipţi în pământ
apoi ridicam privirea la cer
să ştiam dacă va ploua curând sau dacă va ninge
şi toţi orăşenii care au înnoptat la fântână
se aşezau în faţa grajdului în cerc
dezlegam zeii din lanţuri şi ei se bucurau
îşi făceau culcuş în minţile noastre şi se jucau
cu cele mai murdare dorinţe
îngropate de fiecare cât mai adânc
şi tresăream de plăcere gemeam pe furiş

când se făcea ora zece legam zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe de ştir sau de ştevie şi urzici
şi le făceam o fiertură pentru masa de prânz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Petre Roman

Chiar de-i este doar amantă,
Pentru el e-apetisantă.
Vreţi să ştiţi care e cauza?
Eu gândesc că-i... andropauza.

epigramă de Mike Farkas
Adăugat de Mike Farkas
Comentează! | Votează! | Copiază!

NUME: NU DEGEABA ÎL CHEAMĂ... (S-Ş)

Nu degeaba îl cheamă Săracu: n-are nici după ce să bea apă.
Nu degeaba îl cheamă Slutu: e urât cu draci.
Nu degeaba îl cheamă Soare: este un om cald.
Nu degeaba o cheamă Sofia: este o femeie înţeleaptă.
Nu degeaba îl cheamă Solomon: este un om înţeleapt.
Nu degeaba îl cheamă Spânu: e un om al dracu'.
Nu degeaba îl cheamă Strâmbu: este un om strâmb.
Nu degeaba îl cheamă Sucitu: este un om sucit.
Nu degeaba îl cheamă Şarpe: este un om viclean şi periculos ca un şarpe.
Nu degeaba îl cheamă Şovăilă: este un om şovăitor.
Nu degeaba îl cheamă Şugubete: este un om şugubăţ.
Nu degeaba îl cheamă Şutilă: se ocupă cu şutitul.
Nu degeaba îl cheamă Şuţ: este hoţ de buzunare.

George Budoi în Nume: nu degeaba îl cheamă... (5 mai 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Petre Gigea Gorun

Dintre toţi oltenii care
Fac din praz mărgăritare
Despre Petre pot să spun
Că e Gigea ca... gorun.

epigramă de Dumitru Botar-Tabor din revista "Cugetul"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bieţii zmei atâta se speriaseră, încât nu mai ştiau ce face. Se lăsară să-i ia şi să-i ascunză. Cotoşmanul îi băgă în şira de paie, şi îi dete foc. Îndată văpaia se urcă până la cer, iară bieţii zmei ţipau de usturime în para focului, de să le plângi de milă. Ţipară ce ţipară, dară o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul şi se făcură scrum. Atunci iaca şi nunta intra pe poarta palatului. Slugile spuseră şi ele după cum le învăţase cotoşmanul, că palaturile astea sunt pe moşiile lui Mătăhuz împărat. Când intrară în palat, ce să vezi dumneata? Bogăţia de pe lume era acolo. Păreţii numai în aur poleiţi. Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb. Se mai minunară o toană oamenii ce însoţiră pe mireasa. După ce se aşezară tinerii, oamenii se întoarseră la boier şi-i povestiră tot ce văzură. Boierul nu se căi că şi-a dat fata lui Mătăhuz împărat. Iară acesta se mira de unde şi până unde să-i vie lui acea bogăţie. Trăiră în pace şi în veselie perechea nuntită şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit.

Petre Ispirescu în Cotoşman năzdrăvanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!