Kilometrul nimănui

Abia când te simţi integrat,
maniera asta de socializare cu natura
capătă aspectul precis al unei forme fixe
de viaţă. De la piatră am pornit, la piatră
ajungem, la comunismul portocaliu, macru,
desangvinat, la populaţii care ne-au părăsit
de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiţi
de senzaţia că singurătatea e ca durerea
unui cal fără coaste, ce-şi vomează biciul,
sau bastonul de vişin, supte de trup.

Stăpâneam o mansardă, un unic refugiu,
mai aproape de stradă decât de cer.
De regulă, primeam în vizită doi sfinţi, întotdeauna
aceiaşi, unul măcelar şi altul preot, la fel de bine
crescuţi, la fel de mucaliţi. Le convenea frecvenţa
câmpului, rezona bine în răşina miruită a bârnelor.
Vorbeam puţin, beam vin şi ascultam în urechile altora,
uscate, încreţite ca nişte scoici, tot vuietul lumii.
Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereţi,
construită ca un templu cu coloane de paltin.
Ei îşi aruncau protezele ortopedice în flăcări
şi se suiau pe umeri, cu preotul deasupra, şi începeau,
din toiege, un dans ca o bătută, pe care nu l-am înţeles
niciodată, dar l-am respectat cum se cuvine,
cu crucea înaintea ochilor.

De-atunci mă trezesc dimineţile cu copii împrejur,
fulguit de cenuşă rece, târându-mă cu ochii
umflaţi de frig de pe salteaua mea aeriană
către mânuţele lor. Copii livizi, dirijând oraţiile
unei nunţi singulare, pe ruinele unui templu
fumegând, mai aproape de stradă decât de cer...

Galopez cu sămânţa bradului în gură,
o sparg uleios ca pe o icră de fagure,
îmi întorc cetăţenia de pe o faţă pe alta
când mă-nţeapă ca lâna pe piele,
îmi globalizez funcţiile cu respiraţia generală,
nu mai pot să fac nici pipi de unul singur
că mă simt obligat să dau raportul,
să fac o scurtă notă informativă despre ce şi cum.

Mai sunt în viaţă ideologii curbelor ezoterice.
Îi găsiţi prin porturi orientale, vidaţi de alcool
şi de sânge, vânzând, pe mai nimic, ţapinarilor,
cumplitul secret despre oul pământului, cel cu
două gălbenuşuri de piatră în coacere veşnică.
Să nu-i întrebaţi nimic, să nu daţi mâna cu ei,
să nu-i atingeţi, ei nu vă pot lămuri! Poate veţi fi voi
recunoscuţi drept victime, ei au ochiul format, cunosc
la oameni, iar starea lor de levitaţie a devenit atât
de organică, încât îşi păstrează conştienţa.
Spuneţi-le că n-ar fi deloc exclus să fi avut cândva
o rădăcină comună, însă, cel mai probabil, în perioada
în care starea de fapt a lucrurilor nu simţea nevoia
justificării nici prin fapte şi nici prin lucruri.
Vă vor înţelege şi vă vor da drumul...

Sub pământ sunt laboratoarele lor,
sub bolte de cărămidă roşie, în care doar
mirese părăsite îşi mai duc bătrâneţea pe întuneric,
în jilţuri de gheaţă, cu retorte ca nişte orgi de sticlă,
înfundate cu ceară albă, uscată.
Într-un fel, ei sunt soţii lor de drept, deşi nu-şi
amintesc când le-au închiriat lăcaşul şi nici
nu-şi amintesc când şi-au luat angajamentul
de-a le cunoaşte...
Fără ştirea lor, ei sunt mirii aceluiaşi Timp.

Se dă cu sare pe urmele noastre înglodate şi repezi,
ca topindu-li-se pereţii, surpându-li-se malurile,
adâncul să se ridice la suprafaţă, uniformizând
greutatea cu întregul neted, ca striaţiile ponderale
să nu mai reprezinte nici intenţia vreunei amprente
ispititoare la eşec ori sublim. Dar patima libertăţii
nu poate fi strivită cu cilindrul compactor în vecii
vecilor, astfel încât un nou drum smolit să alunece
ca o plavie uitată, anunţând, pe margini, că putem
lăsa urme după ce se răceşte.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Majoritatea oamenilor îşi duc viaţa în monotonie în fiecare zi, sunt mai mult sau mai puţin mulţumiţi de ceea ce se întâmplă în existenţa lor, însă aşteaptă ca un miracol (ceva din exterior) să le schimbe viaţa. Fac aceleaşi lucruri, gândesc la fel, vorbesc la fel şi acţionează la fel. Aşteaptă ca "schimbarea" să vină din exterior, însă ei nu-şi modifică nici gândirea, nici vorbele, nici acţiunile... într-adevăr, uneori viata îi scoate din monotonia lor, însă de multe ori prin surprize neplăcute. Dacă doreşti ca "miracolele" să apară în viaţa ta, este necesar ca să îţi aduci şi aportul la asta, schimbând felul în care gândeşti, vorbeşti şi acţionezi, iar astfel să deschizi poarta prin care schimbarea poate să intre.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

În privinţa numelui tău,
sunt destui care pot depune mărturie
că îl cunosc, ba chiar că l-au folosit adeseori,
însă nici unul n-a îndrăznit să îl transforme vreodată
într-un sunet al dragostei.

În privinţa ochilor tăi,
sunt destui capabili să depună mărturie
că au fost văzuţi de ei, că ei i-au admirat,
însă nici unul nu poate afirma că
a putut rămâne întipărit ca o fotografie
în adâncimea lor neagră.

În privinţa trupului tău,
mulţi, desigur, pot să-i ateste prin mărturie
frumuseţea lui exterioară, însă nimeni,
nimeni nu-l va fi putut simţi evoluând
superb în adâncul lui misterios.

Despre iluzia fiinţei tale
nu se mai poate spune acum nimic,
şi, în această privinţă, sunt singurul care
poate depune cea mai autentică mărturie,
eu, cel pentru care tu nu ai fost, dintotdeauna,
decât o amintire.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

H e a t

aştept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână şi trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
şi dintr-odată dispar

corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar aşa îmi simt trupul tânjind
inima se opreşte o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai uşor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni

blocurile se înalţă din ce în ce mai mult
ca nişte dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei şi astept

// pe căldură scriu poeme cu copii morţi care au existat
cândva şi acum sunt doar nişte fantome//

fără să realizez că fantoma sunt eu.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valentine's Day

În fiecare an sărbătorim
De Sfântul Valentin, cu pompă mare,
Iubirea şi pe cei care-i iubim,
Cu daruri, sărutări şi o urare,

Iar eu, că-s iubăreţ de mititel,
Fără să fac nicicum discriminare,
O listă am, de ani, în portofel,
Să nu produc, cumva, vreo eroare:

Iubitei, ce-o iubesc şi-acum cu foc,
I-am cumpărat, şi-o spun fără ruşine,
Înc-un inel, cu piatră la mijloc,
Fi'n'că-s nebun, da' şi ea după mine,

Lu' şefa mea îi duc nişte bomboane
De ciocolată, s-o mai îndulcesc...
Sincer să fiu, când nu-i în bune toane
Mai am şi altceva s-o liniştesc,

Apoi, pe listă-i a mea secretară
Ce-mi ţine socotelile la zi...
Am să o scot la restaurant diseară,
Ce-o zice lumea, nici nu voi a şti!

Mai e şi o artistă-n viaţa mea,
Care mă joacă numai cum ea ştie,
Pentru talentul care zace-n ea,
Îi dăruiesc săruturi peste-o mie;

Acuma eu... am şi nişte copii,
Iar pe-a lor mamă la fel o iubesc,
Să-i amintesc ce mult,-n-această zi,
Florile lumii toate-i dăruiesc,

Dar cel mai mult, ce-o am la inimioară
Că nici nu pot trăi fără de ea,
Şi o iubesc la fel ca prima oară
De-atâţia ani, e nevestica mea;

Pe ea, de fapt, nici n-am pus-o pe listă
Şi-am să vă spun, să n-ajung de ocară:
Ea mi-e iubită, mamă şi artistă,
Ea mi-este şefă (sub) şi secretară!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai spun piua niciodată

nici măcar atunci când nu voi mai fi
o să las cumva sufletul să se joace la nesfârşire
de-a-prinselea de-a v-aţi-ascunselea
ori să sară într-un râs şotronul printre zodii
şi-am să strig de nebun prin tot universul
te-am păcălit iubito
nu ştiu să fac cercuri fără tăgadă
dar fac nişte tumbe aproape perfecte
nu ştiu nici măcar de ce râd când iese soarele
dar mă simt pregătit să privesc curcubeul
sunt atât de necopt la suflet încât
m-aş mai naşte de o mie de ori fără să vreau ceva
doar aşa să mă mai pot întreba odată
de ce e lumea aşa perfectă
iar noi niciodată mulţumiţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când întâlnesc păsările

de câte ori le întâlnesc aflu că sunt alta
ochii devin încet încet rotunzi
limba alunecă spre triluri ce mă urmează
mai aplecată ieri coloana
îşi îndreaptă vertebrele şi le orânduieşte
într-un trunchi drept de copac
cu ramuri-braţe pe care
se aşază una lângă alta nenumărate frunze-păsări
şi o tandreţe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării şi mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre
un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce s-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce încă nu miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subraţele scorburilor
încât merită să le ascult foşnetul cât văd soarele ce apare de la răsărit luminându-le suişul
până vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo şi-au avut pregătit de la naştere cuibul
pentru întoarcere în vara
ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele lor
şi totuşi
îmi mai îndrept o dată spatele
şi aripile închipuite pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, Milen, te implor încă o dată să te gândeşti la altă posibilitate prin care aş putea să-ţi scriu. Nu trebuie să te duci la poştă, nici chiar poştaşul nu trebuie să facă asta – cine e? – nici chiar şefii de la poştă n-ar trebui deranjaţi pe degeaba. Dacă nu poţi găsi altă soluţie, vor trebui să îndure scrisorile. Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce ştiu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche şi te-am bătut cu ea. Dar transmutaţia se petrecu şi era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, şi tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul şi nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns şi pompierii şi cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca şi cum erai desenată cu creta în întuneric şi ai căzut în braţele mele, fără viaţă sau poate ai leşinat de fericirea că ai fost salvată. Dar şi aici apăru incertitudinea transmutaţiei, poate că eu am căzut în braţele altcuiva.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu există lumină fără întuneric, la fel nu există nici un om fără părţi mai puţin plăcute. Dar ai văzut tu om care să încerce să schimbe lumina sau întunericul? Nu, pentru că le acceptăm ca două opoziţii fireşti care fac parte din viaţa noastră. La fel e şi cu raportarea la propria persoană: decât să ne turnăm cenuşă în cap şi să ne întristăm că nu corespundem unui model supra-ideal pe care ni l-am format despre ceea ce ar trebui să fim, ar fi mai înţelept să acceptăm această dualitate ca fiind (poate) singurul mod real prin care putem să evoluăm. Astfel ne vom permite să îmbunătăţim părţile ce ne dau de furcă, fiind în acelaşi timp conştienţi că perfecţiunea umană nu există. Mare grijă: aici vorbim despre ACCEPTAREA profundă a propriei fiinţe, nu despre găsirea scuzelor după care să ne ascundem pentru a rămâne în locul plăcut al zonei de confort. Canalizează-ţi energia în direcţia dezvoltării tale şi încetează să-ţi hrăneşti frustrările. Ele vor continua să crească atâta timp cât te gândeşti la ele în mod obsesiv şi stai cu mâinile în sân.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Father's day

Făcutu-s-a o constatare,
Că de la Eva, fi-nd umile,
A dat, la mame, Domnul, zile
Ce n-a avut nici tata mare,

De-au hotărât ei, democraţii,
Acum un centenar, exact,
Semnând apoi chiar şi un act,
Să aibe-o zi pe an şi taţii,

O zi când pot avea şi ei,
Iar soaţele se fac că plouă,
Un păhărel în plus, sau două,
Aşa cum au de obicei,

O zi când, fără nicio teamă,
La ei în casă pot vorbi
Despre dureri, sau ce-ar dori,
Crezând că sunt băgaţi în seamă,

Şi-apoi, cu multă bucurie
Le vin copii în alai,
Sperând, la taţi, nişte mălai,
Cum fac, de fel, la ananghie,

Si numai cu voia femeii,
În capul mesei, celebraţi,
Se simt şi ei că sunt bărbaţi,
Că tortu-l stinge nepoţeii...

O zi, când poate să învingă
În Africa de Sud, Olanda,
Şi nu are, telecomanda,
Nici soacra, voie, s-o atingă,

E-o zi de neuitat, se ştie,
Realizând, pe-al vieţii drum,
Că fără ei n-ar sta nicicum
Nevestele-n bucătărie,

E-o zi când sunt satisfăcuţi,
Şi dacă nu în special,
Sunt, cel puţin, în mod legal
Ca taţi, şi ei, recunoscuţi.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică
Deşi nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hăţuri, frânghii care mă ţin pe loc

Caut metode, trucuri, manuale, fotografii prin sertare
Cum se scapă de starea asta a îndobitocirii supreme
Cum se linge mierea de-afară, cum se cumpără pâine
Cum se dă mâna, cum se rupe o floare

Parcă sunt un rotocol de scaieţi pe care vântul îl poartă
Din cameră în cameră, în placenta asta dau din mâini
Din picioare prinsă-n tobogane viu colorate ale minţii
Care pe măsură ce e închisă mai mult e tot mai vie

E foarte plăcut aici, e ca petrecere-n doi!

Caut filme, cărţi, melodii, prietenii din copilărie
Pentru că şi ei acum sunt tot un fel de obiecte-n vitrină
Pe care-i scot de sărbători sau în situaţii ca asta
Când tot ce fac e să pun dorinţe în sticle de vin
Care mi se arată de câte ori deschid ecranul laptopului
Aud aud ţipete şi văd numai mâini deasupra mării care cer ajutor
Ce bine, îmi spun, chiar nu sunt singură!

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Toată lumea vrea să fie întrebată, logată, prezentă
Vrea ca acest mers în van să fie întrerupt, blocat, cineva să
Rupă gratiile, să zică, vin şi eu pe la tine, şi să nu ai ce face
Neavând uşă, el intră prin cuvinte, prin felul tău de a fi, de-a valma
Îşi face loc ca un pui de pisică ud leoarcă

Timpul desigur se măsoară altfel, în bucăţi de beton
Care cad direct la masa de scris în coconul acesta de unde
Nimeni nu ştie cum vom ieşi, dar de câte ori ating
Zidul el devine negreşit starea mea de spirit

Fac curat după încă o zi murdară, până la naştere mai e
Între timp vomit, citesc o legendă japoneză despre un fiu
Care-şi cară mama pe vârful unui munte, şi-mi e tot mai clar
Că şi eu am început să mă duc în spate într-un loc asemănător
Printr-o crăpătură, aproape pe muteşte, aproape ilegal

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Batman: Şi atunci de ce nu mă ucizi?
Jokerul (râde): Nu vreau să te ucid? Ce m-aş face fără tine? M-aş întoarce să fur de la traficanţi? Nu, nu, nu! Nu. Tu... Tu mă completezi.
Batman: Tu eşti un gunoi care ucide pentru bani.
Jokerul: Nu vorbi şi tu ca unul de-ai lor. Tu nu eşti ca ei! Chiar dacă ţi-ar plăcea asta. Pentru ei eşti doar un ciudat, la fel ca mine! Acum au nevoie de tine, dar când nu vor mai avea te vor alunga ca pe un lepros! Vezi tu, principiile şi moralitatea lor nu sunt decât nişte glume proaste. La cel mai mic semn că ceva nu e în regulă, renunţă la ele. Ei sunt îndeajuns de buni cât le permite restul lumii să fie. Să-ţi arăt. Atunci când nu va mai exista nicio miză, aceşti... aceşti oameni civilizaţi se vor mânca între ei. Vezi, nu sunt un monstru. Sunt doar înaintea curentului.

replici din filmul artistic Cavalerul Negru
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!