Kilometrul nimănui
Abia când te simți integrat,
maniera asta de socializare cu natura
capătă aspectul precis al unei forme fixe
de viață. De la piatră am pornit, la piatră
ajungem, la comunismul portocaliu, macru,
desangvinat, la populații care ne-au părăsit
de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiți
de senzația că singurătatea e ca durerea
unui cal fără coaste, ce-și vomează biciul,
sau bastonul de vișin, supte de trup.
Stăpâneam o mansardă, un unic refugiu,
mai aproape de stradă decât de cer.
De regulă, primeam în vizită doi sfinți, întotdeauna
aceiași, unul măcelar și altul preot, la fel de bine
crescuți, la fel de mucaliți. Le convenea frecvența
câmpului, rezona bine în rășina miruită a bârnelor.
Vorbeam puțin, beam vin și ascultam în urechile altora,
uscate, încrețite ca niște scoici, tot vuietul lumii.
Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereți,
construită ca un templu cu coloane de paltin.
Ei își aruncau protezele ortopedice în flăcări
și se suiau pe umeri, cu preotul deasupra, și începeau,
din toiege, un dans ca o bătută, pe care nu l-am înțeles
niciodată, dar l-am respectat cum se cuvine,
cu crucea înaintea ochilor.
De-atunci mă trezesc diminețile cu copii împrejur,
fulguit de cenușă rece, târându-mă cu ochii
umflați de frig de pe salteaua mea aeriană
către mânuțele lor. Copii livizi, dirijând orațiile
unei nunți singulare, pe ruinele unui templu
fumegând, mai aproape de stradă decât de cer...
Galopez cu sămânța bradului în gură,
o sparg uleios ca pe o icră de fagure,
îmi întorc cetățenia de pe o față pe alta
când mă-nțeapă ca lâna pe piele,
îmi globalizez funcțiile cu respirația generală,
nu mai pot să fac nici pipi de unul singur
că mă simt obligat să dau raportul,
să fac o scurtă notă informativă despre ce și cum.
Mai sunt în viață ideologii curbelor ezoterice.
Îi găsiți prin porturi orientale, vidați de alcool
și de sânge, vânzând, pe mai nimic, țapinarilor,
cumplitul secret despre oul pământului, cel cu
două gălbenușuri de piatră în coacere veșnică.
Să nu-i întrebați nimic, să nu dați mâna cu ei,
să nu-i atingeți, ei nu vă pot lămuri! Poate veți fi voi
recunoscuți drept victime, ei au ochiul format, cunosc
la oameni, iar starea lor de levitație a devenit atât
de organică, încât își păstrează conștiența.
Spuneți-le că n-ar fi deloc exclus să fi avut cândva
o rădăcină comună, însă, cel mai probabil, în perioada
în care starea de fapt a lucrurilor nu simțea nevoia
justificării nici prin fapte și nici prin lucruri.
Vă vor înțelege și vă vor da drumul...
Sub pământ sunt laboratoarele lor,
sub bolte de cărămidă roșie, în care doar
mirese părăsite își mai duc bătrânețea pe întuneric,
în jilțuri de gheață, cu retorte ca niște orgi de sticlă,
înfundate cu ceară albă, uscată.
Într-un fel, ei sunt soții lor de drept, deși nu-și
amintesc când le-au închiriat lăcașul și nici
nu-și amintesc când și-au luat angajamentul
de-a le cunoaște...
Fără știrea lor, ei sunt mirii aceluiași Timp.
Se dă cu sare pe urmele noastre înglodate și repezi,
ca topindu-li-se pereții, surpându-li-se malurile,
adâncul să se ridice la suprafață, uniformizând
greutatea cu întregul neted, ca striațiile ponderale
să nu mai reprezinte nici intenția vreunei amprente
ispititoare la eșec ori sublim. Dar patima libertății
nu poate fi strivită cu cilindrul compactor în vecii
vecilor, astfel încât un nou drum smolit să alunece
ca o plavie uitată, anunțând, pe margini, că putem
lăsa urme după ce se răcește.
poezie de Dragoș Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ochi
- poezii despre nuntă
- poezii despre religie
- poezii despre mâini
- poezii despre foc
- poezii despre căsătorie
- poezii despre cunoaștere
- poezii despre întuneric
- poezii despre știri
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Majoritatea oamenilor își duc viața în monotonie în fiecare zi, sunt mai mult sau mai puțin mulțumiți de ceea ce se întâmplă în existența lor, însă așteaptă ca un miracol (ceva din exterior) să le schimbe viața. Fac aceleași lucruri, gândesc la fel, vorbesc la fel și acționează la fel. Așteaptă ca "schimbarea" să vină din exterior, însă ei nu-și modifică nici gândirea, nici vorbele, nici acțiunile... într-adevăr, uneori viata îi scoate din monotonia lor, însă de multe ori prin surprize neplăcute. Dacă dorești ca "miracolele" să apară în viața ta, este necesar ca să îți aduci și aportul la asta, schimbând felul în care gândești, vorbești și acționezi, iar astfel să deschizi poarta prin care schimbarea poate să intre.
citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- citate despre vorbire
- citate despre schimbare
- citate despre vinovăție
- citate despre viață
- citate despre surprize neplăcute
- citate despre surprize
- citate despre mulțumire
- citate despre gânduri
- citate despre existență
Mărturie
În privința numelui tău,
sunt destui care pot depune mărturie
că îl cunosc, ba chiar că l-au folosit adeseori,
însă nici unul n-a îndrăznit să îl transforme vreodată
într-un sunet al dragostei.
În privința ochilor tăi,
sunt destui capabili să depună mărturie
că au fost văzuți de ei, că ei i-au admirat,
însă nici unul nu poate afirma că
a putut rămâne întipărit ca o fotografie
în adâncimea lor neagră.
În privința trupului tău,
mulți, desigur, pot să-i ateste prin mărturie
frumusețea lui exterioară, însă nimeni,
nimeni nu-l va fi putut simți evoluând
superb în adâncul lui misterios.
Despre iluzia ființei tale
nu se mai poate spune acum nimic,
și, în această privință, sunt singurul care
poate depune cea mai autentică mărturie,
eu, cel pentru care tu nu ai fost, dintotdeauna,
decât o amintire.
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre superlative, poezii despre sunet, poezii despre negru, poezii despre iubire, poezii despre frumusețe, poezii despre fotografie sau poezii despre amintiri
H e a t
aștept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu
ceva ustură în aerul fierbinte
doi copii se iau de mână și trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
și dintr-odată dispar
corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar așa îmi simt trupul tânjind
inima se oprește o clipă din bătăi
cineva îmi face un semn cu mâna
//pe căldură oamenii se sinucid mai ușor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni
blocurile se înalță din ce în ce mai mult
ca niște dune imense
// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac
rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei și astept
// pe căldură scriu poeme cu copii morți care au existat
cândva și acum sunt doar niște fantome//
fără să realizez că fantoma sunt eu.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre fantome, poezii despre păr blond, poezii despre poezie, poezii despre moarte, poezii despre inimă, poezii despre existență, poezii despre corp sau poezii despre aer
Casa fără trepte
Casa fără trepte
sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază
nu-i bai
privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot să le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...
azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...
despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre anotimpuri, poezii despre învățătură, poezii despre vorbire, poezii despre viață, poezii despre trecut, poezii despre timp, poezii despre somn sau poezii despre păr
Casa fără trepte
sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu știu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
și
ochii sticlați
îmi place așa cum sunt cu
umerii apropiați și
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
și
privirea cât o rază
nu-i bai
privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea și
acum se duc...
nu pot să le mai țin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înțelege nimic
dar cine știe...
azi am învățat să-mi fac o cafea
și să îmi strig nepotul
mai am și câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
și-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...
despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
și totuși
nu mă pot desprinde de voi
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fiecare om își are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul și pot fi foarte apropiați. Dar sufletele lor sunt ca niște flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui și nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-și părăsească rădăcina și asta nu poate s-o facă. Florile își împrăștie mireasma și sămânța pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânța să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine și pleacă mereu cum și când îi e voia.
Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!
Audioteca Citatepedia
Voce: Michelle Rosenberg
Vezi mai multe citate despre flori, citate despre suflet, citate de Hermann Hesse despre suflet, citate despre vânt, citate despre dorințe sau citate de Hermann Hesse despre dorințe
Ropes
&
zăpada ca o frânghie care își continuă
drumul până în momentul în care
întâlnește frica noastră la fel de albă.
purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și câmpurile.
desenăm copii morți pe pereți/ pe drumurile orașului
ca și cum noi am fost niște copii morți cândva
și acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neștiinței
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină și întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
și atât rămâne
imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
așa am fost tot timpul - copii morți - noi și frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zăpadă, poezii despre oraș, poezii despre alb, poezii despre medicină sau poezii despre lumină
Valentine's Day
În fiecare an sărbătorim
De Sfântul Valentin, cu pompă mare,
Iubirea și pe cei care-i iubim,
Cu daruri, sărutări și o urare,
Iar eu, că-s iubăreț de mititel,
Fără să fac nicicum discriminare,
O listă am, de ani, în portofel,
Să nu produc, cumva, vreo eroare:
Iubitei, ce-o iubesc și-acum cu foc,
I-am cumpărat, și-o spun fără rușine,
Înc-un inel, cu piatră la mijloc,
Fi'n'că-s nebun, da' și ea după mine,
Lu' șefa mea îi duc niște bomboane
De ciocolată, s-o mai îndulcesc...
Sincer să fiu, când nu-i în bune toane
Mai am și altceva s-o liniștesc,
Apoi, pe listă-i a mea secretară
Ce-mi ține socotelile la zi...
Am să o scot la restaurant diseară,
Ce-o zice lumea, nici nu voi a ști!
Mai e și o artistă-n viața mea,
Care mă joacă numai cum ea știe,
Pentru talentul care zace-n ea,
Îi dăruiesc săruturi peste-o mie;
Acuma eu... am și niște copii,
Iar pe-a lor mamă la fel o iubesc,
Să-i amintesc ce mult,-n-această zi,
Florile lumii toate-i dăruiesc,
Dar cel mai mult, ce-o am la inimioară
Că nici nu pot trăi fără de ea,
Și o iubesc la fel ca prima oară
De-atâția ani, e nevestica mea;
Pe ea, de fapt, nici n-am pus-o pe listă
Și-am să vă spun, să n-ajung de ocară:
Ea mi-e iubită, mamă și artistă,
Ea mi-este șefă (sub) și secretară!
poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre șefi, poezii despre sărut, poezii despre cadouri, poezii despre urări, poezii despre talent sau poezii despre sărbători
O mare dezamăgire pentru omenire
Firește că am să plec și eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toți prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârșit diminețile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogații care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaștii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama și tata care nu m-au cunoscut niciodată.
Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puțin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopțile mele-nstelate.
Oamenii, mai puțin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viață
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.
N-am învățat nimic toată viața
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
și m-am târât cu toate curvele lumii.
Am fost prea liber poate și prea târziu lucid
și-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.
Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Și mi-e rușine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.
poezie de Nicolae Sava din Insolența nopților
Adăugat de Ionuț Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre vagabondaj, poezii despre plâns, poezii despre înot, poezii despre vânătoare, poezii despre tristețe, poezii despre tată sau poezii despre rușine
Nu mai spun piua niciodată
nici măcar atunci când nu voi mai fi
o să las cumva sufletul să se joace la nesfârșire
de-a-prinselea de-a v-ați-ascunselea
ori să sară într-un râs șotronul printre zodii
și-am să strig de nebun prin tot universul
te-am păcălit iubito
nu știu să fac cercuri fără tăgadă
dar fac niște tumbe aproape perfecte
nu știu nici măcar de ce râd când iese soarele
dar mă simt pregătit să privesc curcubeul
sunt atât de necopt la suflet încât
m-aș mai naște de o mie de ori fără să vreau ceva
doar așa să mă mai pot întreba odată
de ce e lumea așa perfectă
iar noi niciodată mulțumiți
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet, poezii despre râs, poezii despre perfecțiune, poezii despre șotron, poezii despre păcăleli, poezii despre nebunie, poezii despre naștere, poezii despre mulțumire sau poezii despre jocuri
Când întâlnesc păsările
de câte ori le întâlnesc aflu că sunt alta
ochii devin încet încet rotunzi
limba alunecă spre triluri ce mă urmează
mai aplecată ieri coloana
își îndreaptă vertebrele și le orânduiește
într-un trunchi drept de copac
cu ramuri-brațe pe care
se așază una lângă alta nenumărate frunze-păsări
și o tandrețe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz
când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării și mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre
un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă
de aici încolo despre ce s-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce încă nu miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subrațele scorburilor
încât merită să le ascult foșnetul cât văd soarele ce apare de la răsărit luminându-le suișul
până vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo și-au avut pregătit de la naștere cuibul
pentru întoarcere în vara
ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele lor
și totuși
îmi mai îndrept o dată spatele
și aripile închipuite pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre păsări, poezii despre copaci, poezii despre aripi, poezii despre visare, poezii despre verde sau poezii despre uitare
Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruțe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viața viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, și să-și îndrepte toată atenția, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viața lor, și să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăție, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieții care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viața noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea față de tot ce e însuflețit, și chiar neînsuflețit, ba chiar și iubirea față de sine, față de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă ațâță, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc și mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădește în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putință, și totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.
Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu și om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre iubire, citate despre trup și suflet, citate despre reîncarnare, citate despre religie, citate despre patrie sau citate despre moarte
Cuvinte
am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până și spațiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi și ne-au luat
cuvintele
am rămas muți, vorbesc doar ecranele
ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roșie de sângele celor care mor
legile nu mai funcționează
telefonul sună a întuneric, când plătești
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul și-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel
copii stau pe net și afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoși
soarele a dispărut din obrajii lor
bună dragă, soțul sau ea îți spune
tu nici nu tresari, ești tot acolo
parcă și după serviciu, șeful te întreabă
când e gata?
noaptea spațiul dintre noi s-a mărit
salteua și patul au fost prea scumpe
și trebuie să ne odihnim
dimineața plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!
poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cuvinte, poezii despre Soare, poezii despre zile sau poezii despre viitor
Nu, Milen, te implor încă o dată să te gândești la altă posibilitate prin care aș putea să-ți scriu. Nu trebuie să te duci la poștă, nici chiar poștașul nu trebuie să facă asta cine e? nici chiar șefii de la poștă n-ar trebui deranjați pe degeaba. Dacă nu poți găsi altă soluție, vor trebui să îndure scrisorile. Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce știu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche și te-am bătut cu ea. Dar transmutația se petrecu și era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, și tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul și nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns și pompierii și cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca și cum erai desenată cu creta în întuneric și ai căzut în brațele mele, fără viață sau poate ai leșinat de fericirea că ai fost salvată. Dar și aici apăru incertitudinea transmutației, poate că eu am căzut în brațele altcuiva.
Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre șefi, citate despre vestimentație, citate despre poștă, citate despre foc, citate despre întuneric, citate despre început, citate despre visare, citate despre timp sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Cum nu există lumină fără întuneric, la fel nu există nici un om fără părți mai puțin plăcute. Dar ai văzut tu om care să încerce să schimbe lumina sau întunericul? Nu, pentru că le acceptăm ca două opoziții firești care fac parte din viața noastră. La fel e și cu raportarea la propria persoană: decât să ne turnăm cenușă în cap și să ne întristăm că nu corespundem unui model supra-ideal pe care ni l-am format despre ceea ce ar trebui să fim, ar fi mai înțelept să acceptăm această dualitate ca fiind (poate) singurul mod real prin care putem să evoluăm. Astfel ne vom permite să îmbunătățim părțile ce ne dau de furcă, fiind în același timp conștienți că perfecțiunea umană nu există. Mare grijă: aici vorbim despre ACCEPTAREA profundă a propriei ființe, nu despre găsirea scuzelor după care să ne ascundem pentru a rămâne în locul plăcut al zonei de confort. Canalizează-ți energia în direcția dezvoltării tale și încetează să-ți hrănești frustrările. Ele vor continua să crească atâta timp cât te gândești la ele în mod obsesiv și stai cu mâinile în sân.
citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre lumină, citate despre înțelepciune, citate despre tristețe sau citate despre perfecțiune
Se vorbește mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-și poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceștia nu se cunosc deloc pe ei înșiși, își fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenții nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie și unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toți ceilalți și nu-și dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalți; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoți din rutină, e incapabil să se descurce; în același timp e într-o agitație perpetuă în căutarea noutății. Și cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu și din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veșnică neîncredere este întreținută prin răutăți săvârșite pe ascuns și prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenția să i se dea o atenție fără margini și e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare știe toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiți de mijloace și mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e rațional și de bun-gust și la nimic nu țin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.
Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre încredere, citate despre teatru, citate despre răutate, citate despre reciprocitate, citate despre prostie, citate despre neîncredere sau citate despre meserii
Father's day
Făcutu-s-a o constatare,
Că de la Eva, fi-nd umile,
A dat, la mame, Domnul, zile
Ce n-a avut nici tata mare,
De-au hotărât ei, democrații,
Acum un centenar, exact,
Semnând apoi chiar și un act,
Să aibe-o zi pe an și tații,
O zi când pot avea și ei,
Iar soațele se fac că plouă,
Un păhărel în plus, sau două,
Așa cum au de obicei,
O zi când, fără nicio teamă,
La ei în casă pot vorbi
Despre dureri, sau ce-ar dori,
Crezând că sunt băgați în seamă,
Și-apoi, cu multă bucurie
Le vin copii în alai,
Sperând, la tați, niște mălai,
Cum fac, de fel, la ananghie,
Si numai cu voia femeii,
În capul mesei, celebrați,
Se simt și ei că sunt bărbați,
Că tortu-l stinge nepoțeii...
O zi, când poate să învingă
În Africa de Sud, Olanda,
Și nu are, telecomanda,
Nici soacra, voie, s-o atingă,
E-o zi de neuitat, se știe,
Realizând, pe-al vieții drum,
Că fără ei n-ar sta nicicum
Nevestele-n bucătărie,
E-o zi când sunt satisfăcuți,
Și dacă nu în special,
Sunt, cel puțin, în mod legal
Ca tați, și ei, recunoscuți.
poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre victorie, poezii despre soție, poezii despre soacre sau poezii despre ploaie
Acum
Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum
Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică
Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc
Caut metode, trucuri, manuale, fotografii prin sertare
Cum se scapă de starea asta a îndobitocirii supreme
Cum se linge mierea de-afară, cum se cumpără pâine
Cum se dă mâna, cum se rupe o floare
Parcă sunt un rotocol de scaieți pe care vântul îl poartă
Din cameră în cameră, în placenta asta dau din mâini
Din picioare prinsă-n tobogane viu colorate ale minții
Care pe măsură ce e închisă mai mult e tot mai vie
E foarte plăcut aici, e ca petrecere-n doi!
Caut filme, cărți, melodii, prietenii din copilărie
Pentru că și ei acum sunt tot un fel de obiecte-n vitrină
Pe care-i scot de sărbători sau în situații ca asta
Când tot ce fac e să pun dorințe în sticle de vin
Care mi se arată de câte ori deschid ecranul laptopului
Aud aud țipete și văd numai mâini deasupra mării care cer ajutor
Ce bine, îmi spun, chiar nu sunt singură!
Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum
Toată lumea vrea să fie întrebată, logată, prezentă
Vrea ca acest mers în van să fie întrerupt, blocat, cineva să
Rupă gratiile, să zică, vin și eu pe la tine, și să nu ai ce face
Neavând ușă, el intră prin cuvinte, prin felul tău de a fi, de-a valma
Își face loc ca un pui de pisică ud leoarcă
Timpul desigur se măsoară altfel, în bucăți de beton
Care cad direct la masa de scris în coconul acesta de unde
Nimeni nu știe cum vom ieși, dar de câte ori ating
Zidul el devine negreșit starea mea de spirit
Fac curat după încă o zi murdară, până la naștere mai e
Între timp vomit, citesc o legendă japoneză despre un fiu
Care-și cară mama pe vârful unui munte, și-mi e tot mai clar
Că și eu am început să mă duc în spate într-un loc asemănător
Printr-o crăpătură, aproape pe mutește, aproape ilegal
poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre început, poezii despre vânt, poezii despre vin, poezii despre pâine sau poezii despre prietenie
Batman: Și atunci de ce nu mă ucizi?
Jokerul (râde): Nu vreau să te ucid? Ce m-aș face fără tine? M-aș întoarce să fur de la traficanți? Nu, nu, nu! Nu. Tu... Tu mă completezi.
Batman: Tu ești un gunoi care ucide pentru bani.
Jokerul: Nu vorbi și tu ca unul de-ai lor. Tu nu ești ca ei! Chiar dacă ți-ar plăcea asta. Pentru ei ești doar un ciudat, la fel ca mine! Acum au nevoie de tine, dar când nu vor mai avea te vor alunga ca pe un lepros! Vezi tu, principiile și moralitatea lor nu sunt decât niște glume proaste. La cel mai mic semn că ceva nu e în regulă, renunță la ele. Ei sunt îndeajuns de buni cât le permite restul lumii să fie. Să-ți arăt. Atunci când nu va mai exista nicio miză, acești... acești oameni civilizați se vor mânca între ei. Vezi, nu sunt un monstru. Sunt doar înaintea curentului.
replici din filmul artistic Cavalerul Negru
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre râs, citate despre umor, citate despre superlative, citate despre principii, citate despre mâncare sau citate despre moralitate
Adevărul unui lup
Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăiește
Știind ce-i greu, știind ce e ușor,
Știind că timpul nu îmbătrânește
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.
N-am teamă să trăiesc în libertate,
Și să-mi asum ce știu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.
N-am semne și puțini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost și va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-și știe viața-n travesti.
Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Și tot privesc pe drum, în lung și-n lat,
Un singur drum știu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.
Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăiește ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viața nu își are nici un rost.
Și, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, și omenirea,
Mințind, în el, din plin, a nimerit.
Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.
Doar înainte știu că mi se poate
Să fiu tot lup și liber să trăiesc,
Să știu că-n viață pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.
Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăiește,
Așa-s văzut de cei nevăzători,
Și după legea lumii, omenește,
Sunt aspru judecat, adeseori.
Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.
Și știu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Așa cum știu câți pași fac într-o zi,
De-aceea, de-aș putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aș povești.
Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.
poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre singurătate, poezii despre scurtături, poezii despre noapte, poezii despre lupi sau poezii despre legi