Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care își continuă
drumul până în momentul în care
întâlnește frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și câmpurile.
desenăm copii morți pe pereți/ pe drumurile orașului

ca și cum noi am fost niște copii morți cândva
și acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neștiinței
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină și întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
și atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
așa am fost tot timpul - copii morți - noi și frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

H e a t

aștept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână și trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
și dintr-odată dispar

corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar așa îmi simt trupul tânjind
inima se oprește o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai ușor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni

blocurile se înalță din ce în ce mai mult
ca niște dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei și astept

// pe căldură scriu poeme cu copii morți care au existat
cândva și acum sunt doar niște fantome//

fără să realizez că fantoma sunt eu.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respirație simplă și vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraș
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă și moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerție
în drumurile noastre înspre soare și înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu mașini și noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporații au dat faliment
orașul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca niște rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu știm să ne mai mințim
migrația noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri și lipsiți de voință
ca să putem merge mai departe

ne așezăm pe scaunele înalte de bar / lumea își contractă plămânii
mângâindu-ne cu brațele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toți / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi și o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele orașului spre gurile noastre deschise

așteptând hrana.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Winter

iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.

*
morfină transformată în liniște
când orașul doarme.

*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.

*
suntem îmbrăcați în pietre albe
carene oprească frica
& să ne separe de realitate.

*
suntem coșurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.

*
ne ascundem în mașini și străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârșitul drumului și al visului.

*
crezi că dumnezeu te iubește până la capăt,
dar nu.

*

noi, oamenii de fum nu avem niciodată liniște
nici măcar iarna
când totul se destramă și totul îngheață
la loc.

*
niște stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăți.

*
niște fulgi
care

cad

și cad

atingând pământul moale și cald.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Joey: Suntem prieteni și atât.
Dawson: Joey, știi bine că nu e așa.
Joey: Și atunci ce suntem, Dawson? Mă obosește relația noastră. Ne petrecem tot timpul analizându-ne viețile noastre neînsemnate de adolescenți.
Dawson: Știu că noi cunoaștem prea multe cuvinte mari. Dar e un lucru bun să analizăm.
Joey: Dar nu ajungem nicăieri așa. Nu ne face să mergem mai departe. Suntem în aceeași situație în care eram acum trei luni. E timpulne maturizăm, Dawson.
Dawson: Știu, Joey. Și putem. Și ne maturizăm.
Joey: Ba nu. E la fel în fiecare zi. Ne uităm la un film, de preferat unul de Spielberg, găsim legătura dintre film și viață și apoi ne batem ușor pe spate pentruam fost atât de inteligenți. Oricât de bune ar fi părerile noastre, lipsește sinceritatea, Dawson.
Dawson: Lipsește ceva.
Joey: Și motivul pentru care am venit aici este că trebuie să mergem mai departe. Nu mai suntem copii. Și nu omai continui așa. Și am crezut că ar trebui să știi.
Dawson: Deci mergi în Franța?
joey: Asta era. Dacă merg în Franța!

replici din filmul serial Cei mai frumoși ani
Adăugat de Moț MădălinaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraș.
aici e liniște.

zidurile au fost acoperite de mușchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi și carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeași explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluși cu fețe ca de păpuși cu
ochi albaștri și reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbații se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă și oțel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluș.

dar tot nu ne e frică.

//

știm că într-o zi ne vor descoperi

și ne vor duce înapoi.

nu am uitat orașele lor strălucitoare și autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformațiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minți.

ne e dor de fluturi pentru că extincția a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăți de piele.

lupii au venit astăzi și mai aproape de orașul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfășurat inimile
cu care ne-am înfășurat visele
ca o mașină pusă pe lumini de avarie.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Zile de august

prin care curge respirația noastră

penetrând spațiile dense ale orașului

e cald /ne simțim molesiți / ca și cum am fi înghițit opium


acum avem viziuni frumoase despre cum va fi moartea noastră

cel mai mult ne place să ne imaginăm că va erupe
un vulcan ca în pompei

cenușa ne va surprinde / pietrifica îmbrățisați în mijlocul unei străzi

dragostea noastră se va evapora ca un compus chimic în aerul

închis în el însuși

/
zile de august fierbinți în care florile s-au uscat la balcoane

iar noi rămânem în spațiul acesta deparazitat


cu răsuflările calde


așteptăm următoarea erupție/ care o să facă orașulse cutremure

până atunci/ poate vara se va sfârși

poate vom muri de o boală normală sau de bătrânețe


sau poate vom trăi o bucată de timp în amintirea unui copil care se joacă la marginea drumului fericit

un copil care ne-a văzut o singură dată/ dar nu a putut să uite zâmbetele noastre

/
zile de august în care fiecare își eviscerează frica

și așteaptă toamna / ca pe o noua doză de frumusețe

o injecție letală umplută cu parfum și vise.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Suntem lumină din lumină

Motto:
"Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, suntem copii Lui care greșim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie și nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos și adevăr, suntem lumină din Lumină."
V. Pîrvan

Suntem lumină din Lumină
Copiii Domnului ne știm
Cu haina de pământ, de tină
Ca și copii noi mai greșim

Cu chipul Lui, față creștină
Din lut un înger noi zidim
Suntem lumină din Lumină
Copii Domnului ne știm

În viața ce-o avem puțină
Nevrednici pentru cer ne știm
Având însă la fel tulpină
Venim la El și ne smerim
Suntem lumină din Lumină

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul nostru

nu știu unde a început
despărțirea noastră
ce vierme de mătase a țesut
firul ei subțire
hrănindu-se din iubirea ta
și din frica mea
că te-aș putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăși toamnă
și uite cum firul ăsta răsucit de mii și mii de ori
alcătuit din bucuriile și suferințele noastre
din tăcerile și din cuvintele noastre
din exuberanța și din neputința noastră
din grija ta pentru mine și din nepăsarea ta
din teama mea și din indiferența mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el viețile altor oameni
care am fi putut fi noi înșine
dacă eu m-aș fi aplecat să-ți leg șireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aș fi luat în brațe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ți-aș fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai șoptit
rămâi.
acum despărțirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ține împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-și propriul trup
ca să rămână în viață.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea și teama
și tristețea și neputința
și să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieților noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeași albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca niște versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu știu unde a început
despărțirea noastră
ce vierme de mătase a țesut
firul ei subțire
hrănindu-se din iubirea ta
și din frica mea
că te-aș putea iubi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nota în caietul

cu pânză din scoarță de copac
ce visa când lua sămânța
de azorele cu efecte halucinogene
asemănătoare lsd-ului. visa copii morți
numai copii morți înveliți în frunze
de palmier și îngropați fără ceremonie
visa copii năpădiți de termite sau furnici
visa copii prinși de păianjeni mari
care îi injectau și apoi le sugeau interiorul
visa copii devorați de jaguari sau tigri
visa copii arși pe ruguri în ceremonii
de inițiere pentru șefii de triburi
visa și nota totul în caietul acela
din scoarță de copac. copii prinși
în hățișurile copacilor lacomi
apoi stătea în pat și se gândea
câți copilași morți văzuse în viața lui
privea tavanul cu ochii înlăcrimați
primul copil mort a fost o fetiță
de nici un an dintr-un trib care a dispărut
a fost mușcată de spate de un păianjen
cu spatele roșu și înainte de a muri se umflase
au aruncat-o în trestiile din apă
fără nici un ceremonial de înmormântare
visa copii morți și nota în caiet

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De vorbă cu frica

în zonele acestea trebuie să intri.
în care soarele e un schelet

și din el curg raze, așteptând primăvara. mai este o lună de
frig / o iarnă în care consumăm curent direct de la prize
ca niște roboței.

frica e o orhidee albă. din ea se scutură petalele
în liniștea albastră, o liniște turbulentă,
o liniște sacră.

decupezi din memorie
străzile pe care ai umblat de vorbă
cu

frica.
și i-ai spus.

tu ești un tunel

în care mă zbat chiar și atunci
când mănânc plăcintă cu mere.

stai aproape de mine
la fel ca beculețele de la centrală care îmi dă căldură.
stau lipită de ea și mă încarc.

împreună am construit un corp și o minte care acum se clatină la fel ca
zăpada de pe versanții munților.
urmează avalanșa. o gaură în tine / care nu are capăt.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

To let myself go

un oraș corupt de-atâta falsă strălucire un dj care mixează stările noastre / obsesiile
tulburările noastre obsesiv-compulsive / mecanic, fluid, computerele ne înregistrează gândurile / au murit oameni / a scris da, au murit atât de mulți oameni din disperare
lanțurile care ne țin legați au ruginit mă mișc înspre ieșirile teleghidate care ne sortează în buni și răi trăiește azi și mâine vom mai vedea ce putem face / a scris computerul

ca si cum ar fi fost o ființă empatică / petrecem în cluburile de noapte până dimineața în timp ce afară se trage cu arme/ aceasta este infrastructura dar și dinăuntru ne pândesc pericolele

un gând nu ne dă pace / cât de multe va trebui să jertfim pentru sănătatea noastră mintală mă desprind de fire și pășesc pe betonul umed / în zori ceva imperceptibil îmi atenuează teama / teama că azi soarele ne va găsi întinși morți pe asfalt și nimeni nu va mai fi carene facă contururile cu cretă albă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Gabriel Liiceanu

Dincolo de ușa interzisă clocotește viața morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră și a cărei ușă rămâne pentru ceilalți cel mai adesea închisă, se desfășoara drama fiecărei vieți. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo își au sălașul duplicitățile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare și crește dezgustul de noi, acolo cad măștile pe care îndeobște le purtam, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră și, în sfârșit, tot de acolo obținem un nou termen de grație pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în față.

în Ușa interzisă (2002)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!
cumpărăturiCartea "Itinerariile unei vieti: E.M. Cioran / Apocalipsa dupa Cioran" de Gabriel Liiceanu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -45.28- 11.99 lei.
Napoleon Bonaparte

Femeia este dată omului pentru ca să facă copii; femeia este proprietatea noastră, noi nu suntem a sa. Ea necopii, noi nu-i dăm nimica. Ea este proprietatea noastră după cum arborul care ne dă fructe este al grădinarului.

citat celebru din
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba franceză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Fr.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraș. forțele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creștem speranțele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supraviețuirii.

aici în dreapta e căsuța noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru neliniști i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieții le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
și privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuța noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aș dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aș visa o ploaie de parașutiști acostând pe un țărm
în timpul unui război
luptând cane salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincție din care
nu mai putem ieși decât goi / arși
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Când recunoaștem în noi starea de martor și o transcendem, noi vedem că suntem eterni nenăscuți și atunci, cui îi e frică, cine moare? Așa cum în coșmarul din noaptea trecută nu te-ai îndoit deloc că ai murit și totuși tu te-ai trezit Tot în patul tău, ca în fiecare dimineață, exact la fel, când credem că am "murit" în veghe, noi ne trezim ca Dumnezeu cel viu, care este Viața din tot și din toate. TU nu te naști și nu mori, DOAR VISEZI ASTA. ȘI ATUNCI, CINE EXPERIMENTEAZĂ FRICA, CINE SE NAȘTE, CINE MOARE?

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Alexandra Negru

Zero drama

Hainele
împrăștiate prin cameră
la orice oră
în vârtejul tehnicolor al nebuniilor noastre,
și noi apoi, aproape cadaverici, în semiobscuritatea camerei,
respirând accelerat, cu ochii în tavan,
rememorând
extazul, teleportându-ne
în mica noastră iubire, orbitoare
ca o cameră de azil,

într-un final toate piesele
din puzzle-ul acesta imposibil
și-au găsit ordinea, cine ar fi crezut,
tocmai noi, care am tras atâta timp
de dragostea asta din spatele ecranelor,
ca de o păpușă cu corzi,
avem acum curajul
să traversăm
cele mai negre închipuiri
și sângele
ca un circuit cu infinite
mutații,

cine ar fi crezut
am putea fi cu adevărat fericiți,
cine ar fi crezut
că vom duce totul
până la capăt.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Deviant" de Alexandra Negru este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -20.00- 13.99 lei.

Call of war

în neaua întinsă / în viscol așteptăm resuscitarea până când cineva,
o caleașcă cu cai negri sau o mașină se va împiedica de noi.
și atunci ne vom da seama că suntem corpuri vii
care absorb aerul - oxigenul lichid pregătit pentru explozie.

așteptăm printre morminte și flori - vântul carene spulbere temerile.
focare de infecție peste care așezăm bandajele sterile ale uitării.

[orice ne controlează creierul ține de scurtcircuitele care se realizează în mod automat,
inconștient,
orice informație modelează lupta dintre noi și pânza de zăpadă în care ne zbatem.]

dar zăpada e doar o formă pentru a spune
nu ne mai este frică. când războaiele se termină
ne ridicăm de jos
ne ștergem sângele

& pornim mai departe / așa ca doi evadați dintr-o închisoare de maximă securitate.
cu rănile ascunse în pielea noastră de dedesubt
răni care așteaptă să se vindece pentru următoarea luptă.

prin frig, viscol și vânt, caii noștri sunt pregătiți,
la fel de mult ca și noi ca să moară. orice informație despre puterea lor de
supraviețuire ne va ajuta. să nu ne uităm părinții, casa / copiii.

[dar orice informație ne trezește la realitate și ne îngroapă cu tot cu visele noastre
în ea.]

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Intermitent

lumina pe intermitent
sistemul meu nervos periferic funcționează perfect

la intrarea în oraș pare liniște.

toamna a răpus mișcarea involuntară a oamenilor
merg pe străzi necunoscute pentru prima dată

și e atât de pustiu
e frig și e ceață ca-n poemele lui bacovia.

tu pe bancheta din spate încă zâmbești
suntem singurii care am rămas în zona asta
curățată de deratizatori.

nu simt nici furnicături în degete nici vreo amorțeală
doar un sentiment de eliberare.

apoi simt teama că nu vom putea supraviețui singuri.
orașul e plin de șobolani
îi vedem cum încearcă să se urce pe capota mașinii
pe geamuri

și știm
asta e imaginea lumii care a fost exterminată.
mii de animale abandonate în cuști.

semafoarele merg în gol
și la fel și noi după ce trecem de ele

ne izbim de un zid care apare brusc în fața noastră
și ne trezește la realitate.

cineva scrie în creierele noastre cu markere roșii
ceea ce trebuie să simțim mai departe.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine-am fost, cine sunt, cine voi fi

Am fost copilul care vede... lumina întâia dată.
Am fost copilul care crede... toate câte i se-arată.
Am fost un copil zburdalnic,... toată ziua alergam,
Dar am fost și copil harnic,... pe mama o ajutam.
Am fost tânăr ca o floare,... rumen și frumos la față,
Un tânăr plin de candoare... și mă bucuram de viață.
Am fost tată de copii,... bărbat cu multă putere,
Ca să le fac bucurii,... munceam ca să fac avere.
Mai apoi am fost bunic,... cu nepoții mă jucam.
Acum, contez mai nimic,... nici putere nu mai am.
Din floarea care am fost,... îs trandafir veștejit.
Viața nu mai are rost,... sunt aproape de sfârșit.
Lumea a-început să spună... că sunt moșneag amărât,
am ajuns o legumă,... că, mai suflu, doar atât.
Acum, că știți cine-am fost,... să vă spun cine voi fi...
Nu cred că mai are rost... Nu cred că mai prind o zi.
Așadar:
Am fost om, sunt muribund... și-n curând voi fi pământ.

poezie de (februarie 2016)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Leliana Rădulescu

Morți vii

Vaiet prelung răsună-n asfințit,
Smerite, clopotele-au amuțit;
Încremenit-a vântul în răscruce,
Bătrân pământ, povara abia-și duce!

Tot ce-a fost sfânt, s-a scufundat în noi,
E-n van, a mai da timpul înapoi;
În loc să fim ca fructu-n pârg, pe ram,
Ca poame, se usucă-al nostru neam!

Cei buni nu mai pot fi puși în valoare,
Cât timp cei răi îi tot calcă-n picioare;
Valoarea, azi,, e însăși nonvaloarea,
Răspunsul nu-i pereche cu-ntrebarea!

În nimic nu mai credem, și-n final,
Ne trezim fără niciun ideal,
Debusolați și orbi, nu găsim drumul,
Atât de mulți, dar nu contăm niciunul!

Când moștenire-n cuget nu există,
Mult mai mult decât moartea, viața-i tristă,
De n-ai ce lăsa-n urmă, la copii,
TotuiI pierdut: suntem niște morți... vii!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook