Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele tale

Ca tine, pom cu-atât belşug de frunză,
Aştept un fir de vânt să mă pătrunză.
Frunzele tale sunt simţirea mea
Fremătătoare, ca şi ea.
Un simţământ, o frunză legănată,
Mişcându-se tot pomul dintr-o dată.

Tu câtă frunză ai şi câte crăci
Eu tot atâtea am, însă ascunse,
Când mă frământă îndoiala sunt
Înfiorat, din vârfuri până la pământ,
De unde alte ramuri se-mpereche
Şi caută o lume să iasă-ntr-însa, veche.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad pe ape

Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
Cade o frunză din înalt,
Frunzele, frunzele,
Ca palma mea din părul tău cald,
Frunzele, frunzele.
Lunecă din cer o stea,
Stelele, stelele,
Ca lacrima pe faţa ta,
Stelele, stelele.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când frunzele toamnei

Când frunzele toamnei paşesc către moarte
Şi-un ţipăt de jale răzbate departe,
Întrega fiinţă-mi, iubito, se strânge,
Iar sufletu-mi soarta, pe rând, le-o deplânge.

Şi verdele verii-mbătat în culoare,
Agonica toamnă îl poartă-n uitare.
Ca-n fiece toamnă, blestemul de ducă,
Din ramuri golaşe şi seva usucă.

Şi eu simt că-s frunză pustie şi rece.
Pe ultimul drum, în convoi, le-oi petrece,
Când clipa vrăjmaşă zvâcnirea ucide,
Din frunze căzute pe glie candide.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cotropirea frunzelor

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neânvinsa clorofilă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cotropirea frunzelor

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neînvinsa clorofilă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încep frunzele să cadă

Să vezi cum frunza se-nroşeşte,
atunci când pui mâna pe-o frunză de tei.
Pluteşti, te uiţi şi apoi gândeşte,
că ar fi construită de nişte zei.

Zilele trec şi dragostea de natură creşte,
când relaţia se leagă cât mai firesc
şi nimeni nu poate să conteste
că e concepută de tatăl ceresc.

Vreau să văd soarele că străluceşte,
cu frunzele să fim cât mai atenţi,
când frunza cade şi se răsuceşte,
purtată de vânt şi de curenţi.

Frumos de mână, mergem la plimbare,
iar soarele-i martor la tot ce-am vorbit,
timpul şi vântul mai face-o schimbare
şi vine din nou cu ceva deosebit.

poezie de Eugenia Calancea (18 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele si radacina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină în pustiu

E toamnă, e ceaţă, iar frunzele mint
că-s picuri de aur din nori de argint;

E rece sub cerul închis, mohorât,
cu Timpul zbătându-se-n el, zăvorât;

Rafale de vânt, nevăzuţi bidivii,
scurtează durerea din lungi agonii;

Pe-o ramură udă, -n tărâmul neviu,
o frunză vibrează a doină-n pustiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

frunză

Frunzele sunt verbe care conjugă anotimpurile.

definiţie de Gretel Ehrlich
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au îmbătrânit salcâmii

Au îmbătrânit salcâmii din maginea de drum,
Ei frunzele îşi scutură la orice vânt de-acum.
Aştern cărarea noastră din drumul cel tăcut,
Ascunde amintirea din timpul ce-a trecut.

Prin frunzele căzute păşesc cu pasul greu,
Privindu-le pe ele, parcă-s bătrân şi eu.
Dar gândul îmi fuge la tine în trecut
Prin foşnetul de frunze pe tine te aud.

În rochia ta albă, te plimbi pe sub salcâmi,
Iar eu fără de veste, vreau să te prind de mâini.
Să te sărut pe buze, ca-n timpul ce-a trecut,
Dar tu himeră din ochi mi-ai dispărut.

poezie de Adrian Timofte din Versuri şi vorbe (2007)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este vremea când rănile verii înroşesc frunzele neliniştite ale copacilor.

aforism de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul veştedelor frunze

Când frunzele veştede cad,
Oftând, pe umblate poteci,
Ţi-aud trena rochiei când treci
Şi paşii-ţi ce lasă nou vad.

În zile senine şi reci,
Mă simt un bătrân retrograd,
Când frunzele veştede cad,
Oftând, pe umblate poteci.

Şi-mi pare c-ating fund de iad,
Dar nopţile-mi sumbre şi seci.
Vor face din mine nomad,
Iubito, de tu vrei să pleci,
Când frunzele veştede cad.

rondel de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele plutesc!

Primăvara, copacii se înverzesc,
Crengile prind viaţă, înmuguresc.
Mai apoi mugurii crengilor înfloresc,
Frunzele sunt ascunse, zâmbesc!

Vara,
Copacii de la soare se încălzesc,
Poamele se dezvoltă mult şi cresc.
Crengile sunt acoperite şi umbresc,
Frunzele aşteaptă toamna, gândesc!

Toamna,
Cad frunzele şi se veştejesc,
Copacii rămân şi-n bătrânesc.
Crengile lor nu mai strălucesc,
Rămân şi ele goale, aşa e firesc!

Iarna,
Copacii cu o plapumă albă se învelesc,
Crengile sunt pline de nea, se îndoiesc.
Frunzele au dispărut, dar se mai găsesc,
Au zburat în toamnă, şi încă plutesc...!

poezie de Ovidiu Kerekes (1 noiembrie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

din cer coboară timpul
spre noi
trecutul face bagaje, uitând că-am-fost

eu nu las vremurile să mă ucidă
scriu gânduri în ele
pe cer, pe pământ şi pe aripile păsării
dinspre apus
bate dinspre toamnă cu primăvară
nu uitarea bate şi-aici
frunzele nu cad spre crengile copacilor, invers din ruginiu
cu albastru de cer colorat
lumea nu-i numai din otravă făcută
iar viaţa
nu-i povară decât pentru oamenii
...
iar iubirea nu-i frânghia cerului fără a-ţi da osteneala
pentru ca să ajungi la ea!

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Viclean este Timpul ce tace şi face,
Pe toţi ne uneşte, pe toţi ne desface,
Noi suntem cu toţii secundele sale
Ieşite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrăneşte,
El ia ce doreşte, nicicând nu cerşeşte,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulţi ce aşteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nţeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când muşcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cu toate astea ...

Doamne, înc-o toamnă răsări din vară!
Iarba mea cea verde palidă-i şi trasă,
Închinându-şi steagul sub greaua-i povară,
Pare că-şi acceptă soarta-i nemiloasă.
Toţi copacii lumii şi-au pierdut vesmântul.
Ramuri speriate tremură golaşe.
Şi-au văzut tot straiul sărutând pământul,
Frunză după frunză, în culori gingaşe.
Păsările zboară-n locuri primitoare,
Până-n primăvară când fac cale-ntoarsă,
Pe aripi de vânturi, pe plutiri de boare,
Când din larga zare, stoluri se revarsă.
Doamne, înc-o toamnă număra-vom iară!
Frunzele sunt stoarse de culori şi vlagă,
Înşfăcate vajnic de a morţii gheară.
Şi cu toate astea, toamna mi-este dragă!...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele (Elegie de toamnă)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai căzut o frunză

A mai căzut o frunză în vals de balerină,
Plutind încet pe valuri când vântul o alină,
Spre un pământ mai rece udat de multă ploaie,
Lăsând crengile nude, vântul să le îndoaie

Când bate mai puternic, lansând şi-o melodie,
Un cântec de durere cum numai el o ştie,
După cămaşa verde ţesută-n clorofilă,
Ce-i smulsă de pe ramuri, aiurea, fără milă.

A mai căzut o frunză şi multe-or să mai cadă,
Făcând codrul să plângă sub mantii de zăpadă,
Cu lacrimi de sub gene pentru durerea mare
Fără să poată cere cuiva vre-o îndurare.

A mai căzut o frunză dar altele vor creşte
Căci anii trec într-una, pământul se-nvârteşte
În cicluri cadenţate, făcând să reapară:
După o toamnă blândă, o iarnă friguroasă, o dulce primăvară,

Când mugurii pe ramuri zâmbind de sub sprâncene
Vor naşte alte frunze cu mult mai multe gene
Şi roluri diferite pe ale planetei scene,
Lansând şi adevărul: "Frunzele sunt perene.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De m-aş face frunză

de m-aş face frunză sa imbrac copacii
şi din lacrimi neaua sa le fiu vesmant
aş pali-n lumina zorilor cu bruma
veşnica mireasa, toamna pe pamant.

şi m-as face dor, busuioc in roua
să inmiresmez izvoarele curgand
pe sub crengi ascunse schiopatand in murmur
un lastar de vreme cu trenele de vant.

îmbaind cu soapte scoartele dorminde
şi cu noi monturi le-as impodobi
să-nfloresc in iarna prin feresti tacute
din manunchi de ploi, muguri argintii.

câtă gingasie-n palmele intinse
se resafata-n tihna ochilor de jad
ca într-un balet frunzele se-alinta
în pastel de toamna, cu ele si eu cad.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pom cu oameni...

câţi oameni stau răzleţi în pom?
câţi în codiţă de alt om?
se legăna sub vânt uşor,
sunt doborâţi de toamna lor

sunt doborâţi şi mai devreme,
de-a lor furtună cu blesteme,
câţi oameni ţine pomul pom?
în timpul lor cu gust de rom

picaţi pe jos într-un covor
uscaţi de frig se sting şi mor,
pe crengi răsar alţii din dor,
când frunzele se-ating în zbor

pomul tăcerii plin de vise,
în primăvară ţese iţe,
în vară coace dulci iubiri,
în toamnă flori de trandafiri

când trece pomul peste iarnă,
îmbracă alb şi-o altă haină,
îngheaţă frunzele tăcute,
prinse de crengi înmărmurite

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!