Cei care ascultă
"E cineva acasă?" a strigat Călătorul,
Și-a bătut în ușa luminată de razele lunii;
În tăcerea mare, calul păștea smocuri
De iarbă printre ferigile înalte cât alunii;
O pasăre a izbucnit peste capul Călătorului,
Dintr-un meterez al vechiului castel;
A lovit cu putere-n poartă, a doua oară:
"E cineva acasă?", a strigat el.
Dar nu a coborât nimeni să-i deschidă;
Nu s-a ițit nici un cap prin barele de fier forjat
Care să-l privească în ochii cenușii,
Cum aștepta acolo perplex și nemișcat.
Numai stafiile, mereu atente la orice zgomot,
Care locuiau atunci odăile pustii,
Ascultau înlemnite sub praful galben, selenar,
Vocea aceea venită de departe, din lumea celor vii
Strânse pe scările-înnegrite, care duceau
Spre holul gol, palid luminat sub razele de lună,
Cu urechile ciulite-n aerul învolburat
De vocea Călătorului, încă vibrând precum o strună.
Iar el a simțit în inimă straneitatea locului,
Încremenirea lor fiind răspuns chemării lui;
În vreme ce calul rupea din iarba-naltă sub cerul
Înstelat, între copacii lucind fosforescent, verzui.
Brusc, Călătorul a izbit cu toată forța-n ușă,
Ridicând capul spre ferestrele întunecate:
"Spuneți-le că am venit și că nimeni n-a răspuns,
Că mi-am ținut cuvântul dat", a mai strigat în noapte.
Ascultătorii nici măcar n-au tresărit,
Deși vorbele rostite de el reverberau anume
Ecouri lungi în penumbrele castelului încremenit
Vorbele singurului om respirând în acea lume.
Ai! ei au auzit piciorul lui săltând în scara șeii
Și sunetul potcoavelor pe piatra tare;
Și-apoi s-a-înstăpânit din nou tăcerea mare,
Iar tropotul copitelor s-a stins în depărtare.
poezie clasică de Walter de la Mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre lumină
- poezii despre castele
- poezii despre înălțime
- poezii despre întuneric
- poezii despre voce
- poezii despre verde
- poezii despre urechi
- poezii despre tăcere
Citate similare
Cântecul sfârșitului
Ajuns la capătul Tuturor Vârstelor,
Cavalerul stătea pe calul lui înaripat;
Armura-i era roșie și plină de rugină,
În inima-i nici o mâhnire nu-și făcuse pat.
Și-a ridicat cu-o mână viziera
De pe fața numai piele și os, privind departe,
Iar armăsarul a întors capul și-a nechezat,
Neclintiți amândoi în acea singurătate.
Nici o pasăre deasupra căderii din timp
Nu se-auzea, nici cântec de dragoste și nici chemare;
Nu respira nici vântul:
Nemișcare.
"Eu singur și acest sfârșit!" răcnit-a Cavalerul;
A eliberat frâul și-a dat pinteni cu putere
Lansând în spațiu cea din urmă provocare:
Și tăcerea a rămas tăcere.
poezie clasică de Walter de la Mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre cai
- poezii despre sfârșit
- poezii despre muzică
- poezii despre vârstă
- poezii despre vânt
- poezii despre tristețe
- poezii despre spațiu și timp
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Ce semn e acesta?
Umblă ianuarie prin lume cu pași imenși de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume, prin mine,
o femeie se naște din toate câte le strig,
pe numele lor știut, neștiut.
Am strigat o floare de gheață și s-a topit,
am strigat o ramură albă și s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer unde-i mereu câte-o nuntă
și nimeni n-a vrut să-mi răspundă
poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre nuntă, poezii despre naștere, citate de Florin Costinescu despre naștere, poezii despre gheață, poezii despre flori de gheață, poezii despre femei, poezii despre crengi sau poezii despre alb
Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, și pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăția ei; și, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; și i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, și i-a zis cu binișorul: "Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie". Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri.
Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și citate despre superlative, citate de Ion Creangă despre superlative, citate despre sfinți, citate de Ion Creangă despre sfinți, citate despre bine și rău, citate de Ion Creangă despre bine și rău, citate despre aur sau citate de Ion Creangă despre aur
Iona și kikayonul
Când Domnul l-a trimis
În misiunea sa de profet
Iona s-a îmbarcat la Iope
Să fugă departe la Tarsis.
S-a acuns în cală și s-a culcat
Ca un fiu risipitor și nepăsător
Față de harul primit.
Precum un copil dezmierdat
S-a lăsat apoi aruncat în mare
Într-un un roller coaster marin,
Care l-a urcat pe talazuri înalte
Si l-a coborât la temeliile munților,
Iar el s-a speriat de moarte,
Încât trei minute au părut
Trei zile și trei nopți nesfârșite;
A strigat și s-a rugat către Domnul,
Și a promis că va fi ascultător,
Că va împlini toate făgăduințele
Dacă se va vedea acasă,
La tempul cel sfânt!
Mila lui Dumnezeul l-a salvat,
Iar Iona și-a spus tăios profeția
Îngrozind cu moartea pe niniveni.
Dar profeția lui nu s-a împlinit,
Căci Domnul s-a îndurat
De ceilalți copii, care nu știau
Să deosebească dreapta de stânga lor.
Iona s-a îmbufnat, s-a supărat
Și n-a vrut să se întoarcă acasă,
Dând din picioare în plin soare.
Atunci, Dumnezeu i-a dăruit
Un kikayon colorat și umbros,
De care Iona s-a bucurat,
Dar tot capricios a rămas.
Văzând că este un copil
Alintat, Domnul i-a luat
Kikayonul și l-a certat!
poezie de David Daniel Adam (24 august 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre moarte, poezii despre zile, poezii despre supărare, poezii despre sperieturi, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie sau poezii despre salvare
Prăbușirea lui Icar
Întâi, nimeni n-a observat nimic...
Plugarul întorcea brazdele gândind la pâinea cea de toate zilele,
Micul cioban privea atent la cer, încercând să vadă stelele,
Bătrânul câine dormita; îl adormise pacea zilei, firește,
Iar pescarul aștepta cu undița-n apă;
Pescarul dorea numai pește.
Și doar marinarii de pe corabia care trecea prin strâmtoare,
Întorcându-se dintr-o lungă călătorie pe mare,
Doar ei, obișnuiți cu șoaptele undelor, numai lor parcă...
li s-a părut...
câteva pene învârtejite
Câteva cercuri pe fața apei, iute de valuri strivite,
Parcă cineva a strigat, parcă cerul sau marea
Și ziua... cum i s-a întunecat lumina plină, strălucitoare
Aici, în tabloul ăsta liniștit și curat e cineva care moare?
Nu se vorbește de moarte în culorile limpezi ce Bruegel pe pânză le-a-ntins.
............................................
A fulgerat însă zarea, a clipit și s-a stins.
poezie clasică de Doru Davidovici din Dezmințire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre marină, poezii despre apă, poezii despre țărani, poezii despre vorbire sau poezii despre stele
Rodia
Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineața gol
și era uimită de perfecțiunea cercului.
S-ar fi așteptat ca vântul să împrăștie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino și privește-o," și-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire și s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea și ea singură și uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de șapte ani venise-n vizită
și a observat îndată rodia. S-a cățărat în pom.
Kimiko se simțea un fel de martor al vieții.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru ușor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziș. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct și în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât semințele parcă-l forțau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau să treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deși ușa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgență-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus ața în ac. L-a înfipt înapoi în pernița lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitație, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus să ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăși. I-a urat din ochi bun venit, ca și cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă să coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit și și-au zâmbit.
Când și-a dat seama că zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Și tu."
El pleca de-acum și-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia așa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
și începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu semințele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o și i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat și a făcut un pas înapoi, apoi,
înroșindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut că Keikichi luase câteva semințe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A mușcat din ea cu nonșalanță. Gustul acrișor i-a umplut gura.
Simțea cum un fel de fericire tristuță-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a așezat în fața oglinzii.
"Uită-te și tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetișor,
" Mi-era teamă să-mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aștepta să-mi termin pieptănatul."
Kimiko își amintea că mama ei avea obiceiul să mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soțului.
A simțit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea să plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticențe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obișnuință.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simțea o sfiiciune în fața mamei.
Se gândea că fusese-o despărțire mai bună decât și-a dat
Keikichi seama și că ea-l poate aștepta multă vreme să se întoarcă.
Și-a privit mama.
Soarele scădea pe ușa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă să muște rodia din poală.
poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mâncare, poezii despre mamă, poezii despre frunze, poezii despre fericire, poezii despre Soare sau poezii despre viață
Gretchen s-a ridicat și a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers și a ajuns cu luntrea la o livadă de cireși și în mijlocul livezii era o căsuță cu ferestre roșii și albastre. Căsuța era acoperită cu paie și la ușă stăteau doi soldați de lemn cu pușca la umăr. Gretchen a strigat la ei; credea că-s vii; dar ei, bineînțeles, n-au răspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de țărm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare și atunci a ieșit o babă, sprijinindu-se într-o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.
Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre început, citate despre verde, citate despre râuri, citate despre roșu, citate despre lemn, citate despre flori, citate despre cireșe, citate despre armată sau citate despre albastru
Din viață
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Și intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute și-a plecat.
Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Și-a plecat grăbită înapoi.
Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut și Steaua mea de sus
Tot așa, eram plecat aproape,
Și-a strâns fusta-n mână și s-a dus.
Mi-a bătut în poartă și Necazul.
Eram dus departe. Liniștit,
S-a întins pe țolul de la ușă
Și m-a așteptat până-am venit.
poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre seară, poezii despre iubire, poezii despre copaci sau poezii despre bucurie
Mi-am dat seama că țipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care țipă se chinuiesc să țipe și mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toți își văd de treburile lor mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simți atunci ca o păpușă dezarticulată. Ca să recapeți senzația că ești om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebunești. Și ca să nu înnebunești, țipi și mai tare. Și deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Țipătul a ajuns la limitele lui și s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.
Octavian Paler în Viața pe un peron
Adăugat de Ioana Faur
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre voce, citate despre tăcere, citate de Octavian Paler despre tăcere, citate despre păpuși, citate despre limite, citate de Octavian Paler despre limite, citate despre existență sau citate de Octavian Paler despre existență
O noapte albă
Cozile de zmeu se aprind
vântul schimbă forma focului
noaptea în care ai albit
a fost o noapte albă
ai vrut să dărâmi peretele cu palmele
însă piatra și mortarul s-au împotrivit
ai scris pe varul proaspăt
mesaje pentru cei de dincolo
dar nu ai primit nici un răspuns
ai ros fiece literă cu unghiile
spunând rugăciuni
în limba celor ce se rugau dincolo.
Când ți-ai lipit urechea de perete
ai auzit cum răbufniră una după alta
ușile trântite la plecare
nimeni nu rămăsese dincolo să te aștepte
nimeni nu te-a strigat pe nume
n-avea rost să mai stai aici
cu ochii larg deschiși.
Cât a fost noaptea de lungă
ai privit peretele
apoi ai trecut prin el.
Oglinda de dincolo ți-a arătat
varul din păr
o mână albă
s-a ridicat și a cules
fărâmele de tencuială de pe umerii tăi
coșul cu petale de trandafir s-a răsturnat peste un licurici.
poezie de Tamara Zub
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre noapte, poezii despre trandafiri, poezii despre schimbare, poezii despre religie, poezii despre păr sau poezii despre ochi
Ai strigat... și Ți-a răspuns
Ai strigat în toiul nopții
Când inima-ți era plină
De adânca beznă-a morții
Și-ai primit pe loc lumină;
Domnul ți-a îndreptat iar sorții
Pe cărarea Sa divină...
De vrăjmaș întemnițat
Și legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ți-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric...
Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit...
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Și ți-a dat o pace dulce...
Ai strigat în viața ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieții vâltori
Și-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ți muritori!
Ai strigat la Cel ce-aude
Șoapta din inima ta
Și suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Și-ai văzut cum îți răspunde
Domnul în dragostea Sa...
Ai strigat din strâmtorare
Și întorsuri fără ieșire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate și iubire
Și-ai văzut ce Mână tare
Ți-a dat grabnic izbăvire!
Ai strigat când lupta vieții
Era așa de înverșunată
Încât "Zorii Dimineții"
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertății
Ți-a fost grabnic arătată!
Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Și-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ți-se toate
Căci din orișice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!
Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Și tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ți-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!
Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Și din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Și atunci ți-a schimbat starea
Dumnezeu cu brațul Său!
Ai strigat când neputința
Ți-a îngenuncheat din plin
Perspectiva și ființa
Și-ai văzut Harul divin;
Ți-a dat Domnul biruința
Izbăvindu-te deplin!
Amintește-ți și răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul și aude,
Și în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ți vreo chemare;
Ai strigat la El mereu
Și-ai primit întotdeauna
Ajutor când ți-a fost greu
Ori te sugruma furtuna...
Dar față de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.
Ai strigat când ți-a fost greu
Și-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe - eu
Totdeauna mai presus!"
Ai strigat din groapa morții
Și-ai privit la Cel ce aude
Și cu drag îndreaptă sorții
Celor morți pe căi zălude...
Ți-A răspuns și-n miezul nopții
Dar tu tot nu-I vrei răspunde...
Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Și-izbăvirea ți-a fost mare
Căci din veac și până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac...
Ai strigat când te îngrozea
Valul morții, furios
Și-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spațiu întunecos...
Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuța inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna...
Ai strigat... căci deznădejdea
Te-a înfrânt și umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ți-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăși înrobit....
Ai strigat... și Ți-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ți-a ajuns
Bunătatea Lui la eu?!
O, părăsit și uitat de lume
În necazuri și la greu...
Domnul te-a strigat pe nume
Și te-a căutat mereu,
Să înțelegi un lucru anume:
- Ești iubit de Dumnezeu!
Ești iubit de El și-așteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o șovăire...
Și cu inimă înțeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!
poezie de Ioan Hapca din Reflecții
Adăugat de Vasile Brendea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mântuire, poezii despre miezul nopții, poezii despre inimă sau poezii despre furie
Era în felul următor: eram într-o clădire foarte mare. Era o clădire de cărămidă. Multe camere goale. Camere mari. Camere de cărămidă. Treceam dintr-una într-alta și nu păreau să fie uși. Ajungeam mereu în curți interioare. Mult timp am mers în sus și în jos, am strigat dar nu mi-a răspuns nimeni. Acea clădire mare și lipsită de imaginție era goală; atunci mi-am spus da, bineînțeles, acesta este visul labirintului. N-o să găsesc nici o ușă, nu-mi rămâne decât să mă așez într-una din camere și să aștept. Și uneori mă trezesc. Asta s-a și întâmplat și mi-am spus: acesta este coșmarul labirintului; din moment ce știam despre ce este vorba, n-am fost păcălit de labirint. Pur și simplu m-am așezat jos pe podea.
citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre visare, citate despre timp, citate despre păcăleli sau citate despre coșmaruri
Zăpada și vocea
După ce Bestami a murit, s-a întâmplat
ceea ce el spusese că are să se întâmple, Bu'l-Hasan
a devenit șeicul comunității
și în fiecare zi mergea la mormântul lui Bestami
pentru a primi povețe.
Lui Bu'l-Hasan i se spusese într-un vis,
de însuși Bestami, să facă astfel.
În fiecare zi, în zori, el mergea și stătea în fața gropii
până la prânzul mic. Acum, ori spiritul lui Bestami
venea și-i vorbea, ori îi răspundea
în tăcere la întrebări.
Dar într-o zi s-a așternut o zăpadă înaltă.
Locurile de veci fiind apropiate
erau de nerecunoscut.
Bu'l Hasan s-a simțit pierdut.
Atunci a auzit vocea șeicului.
"Lumea este făcută din zăpadă. Ea cade și se topește,
apoi, iarăși cade. Nu-ți mai bate capul
cu asta. Vino înspre sunetul
vocii mele. Urmează întotdeauna această direcție."
Din acea zi,
Bu'l Hasan a început să trăiască
starea de iluminare
despre care până atunci
auzise numai
sau doar citise.
poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zăpadă, poezii despre început, poezii despre visare, poezii despre sunet sau poezii despre sfaturi
Ultimul țipăt al pescărușului
atunci ne-am iubit pentru ultima oară
știu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duș -
și țipătul pescărușului s-a auzit
pentru prima oară
tu erai mai tăcut decât de obicei
nu știu ce dracu ți se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,
la un moment dat am venit lângă tine
și te-am întrebat de ce ești așa trist
ai bâiguit ceva despre niște amintiri -
la început n-am înțeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor
înainte să plecăm te-am dorit
aproape că-mi venea să te devorez ca o fiară sălbatică
atunci când simte sângele zvâcnind,
și nu știu cum naiba s-a făcut
că țipătul pescărușului s-a auzit pentru a doua oară
ca și cum ar fi venit de undeva
din lăuntrul tău
suna atât de real încât
mi-am pus capul la tine pe piept
ca să-l ascult încă o dată
dar nu s-a auzit decât ceva
aidoma unei mări agitate,
atunci când te-am văzut intrând în valuri
aproape că am știut,
aproape am știut
că țipătul pescărușului
se va auzi pentru a treia oară
și l-am văzut cum ieșea din tine
înălțându-se spre zenit,
și-apoi deodată s-a făcut liniște
de parcă inclusiv marea ar fi
amuțit,
cât să aud cu o precizie înspăimântătoare
ceea ce valurile au acoperit
în seara de dinainte de a fi făcut dragoste
pentru ultima oară,
și-am înțeles în sfârșit de ce îmi spuneai
că
te umpli de amintiri
poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre draci, poezii despre sânge sau poezii despre spaimă
Kilmeny (Un cântec de pe traulere)
Pe ecranul apusului roșu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Și uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieșit printre geamanduri din port.
Și nimeni nu știa unde va călători acea domnișoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de cețuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouț, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Și mai era acolo și-un secret de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Și-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în șoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind niște succese.
O, poate mai erau niște sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roșu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul și a lui suită.
Acum la șaizeci de stânjeni adâncime poate un țipar,
Cercetează submarinul și contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Mai era și umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prințese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este și velierul școală Mircea, greșit numit bric bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din așa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafață, gen de atacuri care le facea vulnerabile în fața navelor-Q.
poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre superlative, poezii despre școală, poezii despre telegraf sau poezii despre săptămâni
Lumina stelelor și Neființa
Strălucirea stelelor a întrebat Neființa,
"Stăpâne, tu chiar exiști? Sau nu exiști?"
De vreme ce n-a primit nici un fel de răspuns,
Lumina stelelor s-a hotărât să pândească Neființa.
A așteptat să vadă dacă Neființa se va ivi de undeva.
Și-a îndreptat atentă privirea iscoditoare spre adâncul Vidului,
În speranța că va prinde pentru-o clipă imaginea Neființei.
A așteptat întreaga zi.
N-a zărit nimic.
A ascultat.
N-a auzit nimic.
Atunci, Lumina stelelor, în sfârșit, a strigat: "Asta-i!"
"E mult prea departe! Cine-ar fi în stare s-o atingă?
Pot accepta absența Ființei,
Dar cum aș putea accepta absența Nimicului?
Dar dacă, mai mult decât atât, Neființa există,
Ar putea-o cineva înțelege?"
poezie de Chuang Tzu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre existență sau poezii despre imagine
Lumina stelelor și Neființa
Strălucirea stelelor a întrebat Neființa,
"Stăpâne, tu chiar exiști? Sau nu exiști?"
De vreme ce n-a primit nici un fel de răspuns,
Lumina stelelor s-a hotărât să pândească Neființa.
A așteptat să vadă dacă Neființa se va ivi de undeva.
Și-a îndreptat atentă privirea iscoditoare spre adâncul Vidului,
În speranța că va prinde pentru-o clipă imaginea Neființei.
A așteptat întreaga zi.
N-a zărit nimic.
A ascultat.
N-a auzit nimic.
Atunci, Lumina stelelor, în sfârșit, a strigat: "Asta-i!"
"E mult prea departe! Cine-ar fi în stare s-o atingă?
Pot accepta absența Ființei,
Dar cum aș putea accepta absența Nimicului?
Dar dacă, mai mult decât atât, Neființa există,
Ar putea-o cineva înțelege?"
poezie de Chuang Tzu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Noaptea aceea...
Noaptea aceea - noapte toridă de vară,
nici-o adiere, nici un zgomot afară...
Pereții curbați, adunați în oglindă,
voiau în ghiocul lor să mă prindă,
iar umbrele nopții, plutind prin odaie,
rupeau din oglindă bucăți să mă taie.
Din larg auzeam o sirenă cum plânge,
iar cartea deschisă, cu buchii nătânge,
rămasă citită cândva jumătate,
ploua peste mine cu oaze turbate,
când razele lunii, prin ușa crăpată,
la margini de vis mă duceau dintr-odată.
Curgeau palmierii, cu umbrele-n apă,
prin vechi amintiri ce păreau că îmi scapă,
lăsând doar mistere jucând, nevăzute,
prin doruri ascunse sub brâu de redute,
dar tu apăreai din neant, dintr-odată,
pe-o umbră de karmă, plutind ca o pată.
Venea din văzduh o dorință nebună
s-alerg după tine pe raze de lună,
dar zorii, venind prea curând la fereastră,
plecai, mai departe, cadână măiastră,
iar dorul, rămas lângă ușa crăpată,
șoptea că n-o să mai vii niciodată.
poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dor, poezii despre plâns, poezii despre ploaie, poezii despre oaze, poezii despre dorințe sau poezii despre cărți
Tâlhar la drumul mare
I
Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare
Călare călare
Tâharul a venit călare și-a oprit la vechiul han.
II
Pe cap purta tricorn francez, avea guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără-o încrețitură și haină de catifea vișinie;
Cizmele-i lungi până la pulpe, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăștiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.
III
A bătut în poarta hanului cu lumini stinse, întâi ușor,
Mai tare-apoi, a lovit cu biciul în obloanele-nchise cu zăvor;
A fluierat o melodie la fereastra unde-l aștepta,-într-adevăr,
Cu ochi negri și frumoși fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Ce-și împletea o panglică roșie ca dragostea în păr.
IV
Neagră precum bezna, o portiță la grajduri s-a-întredeschis
Unde Tim, grăjdarul, asculta livid, de friguri reci încins;
Îi răzbătea gelozia în ochi, cum, prin cețurile nopții, farul;
Căci o iubea pe fata stăpânului, cea cu buze roșii,
Pe Bess, fata cu buze roșii;
Pitit ca un câine-n întuneric, asculta tot ce spunea tâlharul
V
"Încă un sărut, frumoasa mea iubită, căci plec la vânătoare,
O să mă-ntorc în zori, cu aur, și-o să-ți mai cer o sărutare;
Dar de m-or urmări poterași cât de lungă-i ziua și cât de largă zarea,
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Așteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aține calea."
VI
S-a ridicat în scări; din șea abia dacă ajungea la mâna ei;
Bess și-a desfăcut părul lăsându-l să cadă pe fereastră! Scântei
I s-au aprins în ochi când catifelate talazuri de mătase l-au atins;
I-a sărutat inelele parfumate sub razele de lună;
(O, dulci, negre valuri sub razele de lună!)
Apoi a tras de frâu și s-a pierdut sub lună în galop întins.
PARTEA A DOUA
I
N-a revenit în zori, nici la amiază, dar Bess îl aștepta ca-ntotdeuna;
Când, iată, după asfințitul soarelui, înainte să răsară luna,
Pe drumul, dungă galbenă traversând stacojiul bărăgan,
Soldați în haine roșii veneau în marș
În marș în marș
Oamenii regelui George veneau în marș și au oprit la han.
II
N-au zis o vorbă stăpânului, dar i-au băut berea din beci,
Iar fiicei i-au pus căluș și i-au prins brațele în lanțuri reci;
În genunchi, la geam, doi soldați potriveau a armelor cătare!
Stătea de veghe moartea lângă fiecare geam
Însăși iadul aștepta lângă cel mai vânăt geam;
Iar Bess putea privi, prin geam, drumul pe care el va veni călare,
III
Căci, cu chicoteli vulgare,-o legaseră să-aibă vedere-afară,
Ȋi sprijiniră-o pușcă de trup, cu țeava sub sâni, și-apoi strigară:
"Acum, privește-atentă!" și-au sărutat-o.
Ea parcă-auzea un mort vorbind și a apucat-o jalea
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Așteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aține calea."
IV
Și-a răsucit brațele-ncercând să scape din strânsoare!
A tras de mâini pân' ce-a simțit curgând sânge și sudoare!
Așteptau în beznă, încordați, iar orele treceau cu mers de raci.
Deodată, târziu, în miez de noapte,
A simțit rece, în miez de noapte,
Că l-a atins! În sfârșit, ajungea cu-un deget la trăgaci!
V
Cu vârful doar, dar era deajuns! A rămas apoi cu bustul drept,
Atentă la sunetele nopții, cu țeava armei rezemată-n piept;
Nu se mișca, stătea-ncremenită în liniștea deplină.
Iar drumul se-ntindea pustiu sub lumina lunii;
Drept și pustiu sub lumina lunii;
Toată ființa-i se ruga ca-n acea noapte iubitul să nu vină.
VI
Trop-trop; trop-trop! Oare-au auzit tropotul copitelor de cal?
Trop-trop; trop-trop! Erau surzi? Chiar nu-auzeau un sunet așa clar?
În josul șleaului, pe sprâncena dealului, sub lumina lunii
Tâlharul la drumul mare venea călare,
Călare, călare!
Soldații priveau prada! Ea stătea dreaptă, cu ochi arzând precum tăciunii!
VII
Trop-trop, în liniștea-înghețată! Trop-trop, ecoul răsuna în noapte!
Se-apropia, era aproape! Pe chipu-i ardeau patimile lumii toate!
Ochii i s-au mărit deodată, de lacrimi luminoase grei;
Apoi degetul s-a mișcat în lumina lunii,
Muscheta a vibrat în lumina lunii,
Pieptul i-a tresăltat în lumina lunii și l-a avertizat cu moartea ei.
VIII
El s-a întors; a galopat spre vest; căci nu știa că Bess zăcea cuminte
Cu capul pe muschetă,-ngenuncheată-n propriul sânge roșu și fierbinte!
În zori când a aflat, fața-i a căpătat paloare de-un vânăt cadaveric:
Cum Bess, fata stăpânului,
Bess cu ochii negri, fata stăpânului
Și-a vegheat iubirea sub lumina lunii, și-a murit acolo-n întuneric.
IX
Înapoi, a galopat într-un vârtej nebun, strigând blesteme către cer;
Drumul alb fumega-n urma lui, sabia sclipea-naltă-n al dimineții ger!
Spre-amiază, pintenii erau roșii de sânge; haina-i vișinie
S-a-nroșit când l-au doborât la drumul mare,
Ca pe-un câine l-au doborât la drumul mare,
Și-acum zăcea-n sânge, cu guler roșu de dantelă sub bărbie.
X
În nopți de iarnă, se spune, când bate vântu-n copacii vuitori,
Când luna-i năluca unei corăbii strivite printre nori,
Când drumul e-o dungă palidă peste posacul bărăgan,
Un tâlhar la drumul mare vine călare
Călare călare
Tâharul vine călare până la poarta vechiului han.
XI
Bate în poarta hanului cu luminile stinse, întâi ușor,
Mai tare-apoi, lovește cu biciul în obloanele închise cu zăvor;
Fluieră-o melodie la fereastra unde-l așteapta,-într-adevăr,
Cu ochi negri și frumoși fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
În timp ce-și împletea o panglică roșie ca dragostea în păr.
poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre sărut, poezii despre roșu, poezii despre negru sau poezii despre vestimentație
Cineva
Nu eram nici măcar gol.
Cineva mi-a adus pielea
și-a lăsat-o pe mine
A stat!
Nu eram nici măcar gol
Cineva mi-a adus inima
și-a trântit-o în mine
A stat!
Nu eram nici măcar gol
Cineva venea cu oasele
Și s-a răzgândit
Am fugit după el
deși am stat!
Nu eram nici măcar gol
Cineva venea cu cineva...
Eu mi-am deschis pieptul
El din tot sufletul
mi-a zis să stau!
Și-am stat!
poezie de Alin Gheorghieș
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet