Glosă toamnei în care ai plecat

Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul visului solar
Aleargă fluturi către crisalida
Aceluiaşi dicton prenupţial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Şi stropi de zgură pică pe asfalt...

Vârtej de clipe... Non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit!
Nici nu mai ştiu când din furtuni şi semne,
Covorul bătrâneţii ne-am croit.
Nici nu mai ştiu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai păşit către altar,
Într-un divin şi infinit integru...
Iar eu... iar eu acum ce rost mai am?!

Şi stropi de zgură pică pe asfaltul
Bătătorit de paşii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Şi fericirea clipelor de ieri...
Cad frunze în dantele de lumină,
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre -
Un pact - acelaşi dicton prenupţial.

Tu, draga mea, pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am întâlnit întâia oară,
Aştept să-ţi fiu acelaşi sincer mire
Şi-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, de lacrimi şi speranţe
Să-mi duc din nou mireasa la altar
Pe braţele de crini şi de lumină,
În veşnicie, iar... şi iar... şi iar...

Letopiseţe încă se vor scrie
Şi se vor naşte sute de iubiri...
Dar fi-va doar un act de tragedie -
Acela scris de vremuri în psaltiri.
Împodobit cu lacrimi şi cununi,
Va fi de veacuri un sfârşit - acelaşi
Şi-un glas de clopot lung, şuierător...
O ultimă secundă şi... tăcere...
Un tremur... şi... o lacrimă de dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnei în care ai plecat

Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul templului solar
Aleargă fluturi către crisalidă
Aceluiaşi dicton prenupţial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Şi stropi de zgură pică pe asfalt.

Vârtej de clipe, non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit...
Nici nu mai ştiu când din furtuni şi semne
Covorul bătrâneţii ne-am croit.
Nici nu mai ştiu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai păşit către altar
Într-un divin şi infinit integru...
Iar eu... iar eu, acum ce rost mai am?!

Şi stropi de zgură pică pe asfaltul
Bătatorit de paşii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Şi fericirea clipelor de ieri.
Cad frunze în dantele de lumină
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre-
Un pact – acelaşi dicton prenupţial.

Tu, draga mea, pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am sărutat întâia oară,
Aştept să-ţi fiu acelaşi sincer mire
Şi-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, cu lacrimi şi speranţe,
Să-mi duc din nou mireasa la altar.
Pe braţele de crini şi de lumină,
În veşnicie, iar... şi iar... şi iar...

Letopiseţe încă se vor scrie
Şi se vor naşte sute de iubiri,
Dar fi-vă doar un act de tragedie,
Acela scris de vremuri în psaltiri.
Fi-vă de veacuri un sfârşit, acelaşi
Şi-un glas de clopot grav, şuierător...
O ultimă secundă şi... tăcere...
Un tremur... şi o lacrimă de dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnei în care ai plecat

Cad frunze în dantele de lumină...
Ne-nvăluie materia divină...
Vârtej de clipe, non-eterne ere
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme.
Însângerat şi plâns e catafalcul,
Zidit în noi... Şi nu mai e un altul...
Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde de îngeri, scânteiază lacul.

Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul templului solar
Aleargă fluturi către crisalida
Aceluiaşi dicton prenupţial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Şi stropi de zgură pică pe asfalt.

Ne-nvăluie materia divină,
Un imn se înfiripă în priviri,
Pictez pe cerul tău de muselină...
Mai am doar ploi de lacrimi, amăgiri...
Arca speranţei noastre se scufundă,
Pierind în valuri reci, neiertătoare,
Ni-i sufletul prăpastie adâncă
Şi biciuirea timpurilor doare.

Vârtej de clipe, non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit...
Nici nu mai ştiu când din furtuni şi semne
Covorul bătrâneţii ne-am croit.
Nici nu mai ştiu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai păşit către altar
Într-un divin şi infinit integru...
Iar eu... iar eu, acum ce rost mai am?!

S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme
Şi văduvind pe muntele Olimp,
S-au regăsit vulcanice săruturi,
Uitând voit de-al trecerilor timp.
Au coborât în îngeri de mătasă
Pe catafalc împodobit cu flori,
Ca viaţa să le fie mai frumoasă,
Nuntind lăute,-n prag de sărbători.

Însângerat şi plâns e catafalcul,
Bătătorit de paşii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Şi fericirea clipelor de ieri.
Cad frunze în dantele de lumină
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre –
Un pact - acelaşi dicton prenupţial.

Zidit în noi... şi nu mai e un altul,
Acelaşi timp menit să îl trăim...
Alchimic vom remodela înaltul
Şi-ntru zidirea sa etern trudim.
Vom străluci în cioburi de clepsidră
Şi în oceane ne vom risipi
Vulcani, iubirea noastră să se-aprindă
În inimi suferind de amnezii.

Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am sărutat întâia oară,
Aştept să-ţi fiu acelaşi sincer mire
Şi-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, cu lacrimi şi speranţe,
Să-mi duc din nou mireasa la altar.
Pe braţele de crini şi de lumină,
În veşnicie, iar... şi iar... şi iar...

Unde, de îngeri, scânteiază lacul?!
Unde sub teii înfloriţi vom sta?!
Să plângă nemurirea peste inimi,
În gânduri şi la tâmplele de nea?!
Te chem, iubito, ultima chemare
Sub care-nzăpezit voi adormi,
Orfan de tine şi orfan de soare,
Stăpân pe moartea ce ne va uni.

Unde, de îngeri, scânteiază lacul,
Tu stai de-acum, pe banca noastră-n parcul
Zidit în noi... Şi nu mai e un altul...
Însângerat şi plâns e catafalcul.
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme,
Vârtej de clipe, non-eterne ere.
Ne-nvăluie materia divină,
Cad frunze în dantele de lumină...

P. S.
Fi-va de veacuri un sfârşit, acelaşi
Şi-un glas de clopot grav, şuierător...
O ultimă secundă şi... tăcere...
Un tremur... şi o lacrimă de dor...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem Lianei D

Otravă... Durere, de-a pururea arzi!
Mă soarbe tăcerea sub cumpeni de brazi...
Se-aude în cer un alai îngeresc,
Din sufletul mamei doar lacrimi ţăşnesc.

Un mit de lumină se sfarmă. La geam,
Cad lacrimi de soare. Iubire eram!
Dar frântă-n bucăţi de lumină pornesc,
Războinic solar, neamul să-mi reclădesc.

E-n mine lumină, deşi am plecat...
Pe drumuri de taină, în moarte-am aflat
Alt drum spre-nviere, spre RAI, spre zenit.
Sunt Soare-Răsare! Aşa vă promit!

Mă-nalţ în lumină, cobor iar în voi,
Dorm somn liniştit printre-ai noştri eroi,
Ar fi-vom din nou în cetatea divină,
La fel de uniţi, un crâmpei de lumină.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă (răspuns Gabrielei Mimim Boroianu)

Lacrimă, bobiţă de lumină,
S-a strâns şi s-a-ntors la rădăcină,
Spre chemarea lacului divin
După care însetaţi tânjim.

Lacrima - o rugăciune sfântă
Ce prin ne-cuvinte ne cuvântă...
Mântuire gândului bolnav,
Plâns tăcut de dorul celui drag.

În mătănii de mărgăritare
Lacrimi sute strălucesc în zare.
Cer - altar, o lacrimă pământul
Când ne dă, din suflet, rod, cuvântul.

Lacrimă - un vis la el acasă,
Fulger, taină, mantie cerească,
Flamura iubirii şi-a dreptăţii
Către care aspirăm cu toţii...

Un complot de taină şi durere,
Drumuri de lumină către stele,
O, mirific cânt, mirific vis,
Plata noastră pentru paradis.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul versului de jar

Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi şi cuvinte.
Îmi aduc şi-acum aminte
Cum mă recheamă iar şi iar.

Din ceruri am primit un dar
Plin de dor şi simţăminte,
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi şi cuvinte.

Plâng astăzi sângeri pe altar -
Gând cu suflet de părinte.
Stau şi îngenunchi cuminte
La poarta visului solar.

Din sânul versului de jar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul versului de jar

Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi li cuvinte.
Îmi aduc şi-acum aminte
Cum mă recheamă iar şi iar.

Din ceruri am primit un dar
Plin de dor şi simţăminte,
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi şi cuvinte.

Plâng astăzi sângeri pe altar -
Gând cu suflet de părinte.
Stau şi îngenunchi cuminte
La poarta visului solar.

Din sânul versului de jar.

rondel de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea iubirii

ascultă-mă!
atunci când norii nu vor mai fi
şi ochii tăi nu vor mai clădi cerul cu mine
iar pădurea va plânge toamne în gândurile tale
voi spune: mai aşteaptă-mă

dacă vei şti că am oprit în nopţi şoapte
şi încă vântul va bate în geamul tău
să ştii că le-am sculptat, pe chipul lunii
cu lacrimi
ca să-ţi vegheze visele nopţii

dacă pădurea va aşterne paşii mei
în iarnă, cu frunze de toamnă
şi-n primăvară mugurii vor răsări-n flori
iar vântul va tremura crengi pustii
să-ncerci să mă uiţi
căci este prea târziu, iar lăstarele ierbii crude
vor sorbi lumina vieţii mele
plângând cu lacrimi de rouă

iar
când îţi vor dispărea şi ultimile gânduri
să nu regreţi, să mă alungi
căci nu voi mai fi, nici măcar
amintire
şi te rog, dacă vrei
pune pentru o zi o ramă-n fereastră cu mine
şi lasă liberă pasărea să plece, pasărea iubirii

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de toamnă

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adţncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi -
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-l inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
Şa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnelor ploioase

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură toamna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi –
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare –
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adâncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi –
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-al inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
La tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcerea-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Se scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat prin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt – glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-al inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au trecut atâtea clipe

Au trecut atâtea clipe în zadar!
Nisipul în clepsidră s-a topit
Şi timpul dintr-o dată s-a oprit
Căci sângerează iar... şi iar... şi iar.

La poarta unui vis a-ngenunchiat,
Bătrân şi singur, trist şi fără rost,
Uitând de timpul vieţii lui frumos...
Şi astfel suferinţa i-am aflat.

Au izvorât poeme de dureri,
Întunecare, lacrimi şi suspin.
S-au risipit luminile de ieri!

De-acuma nici copiii nu mai vin.
Sunt obosiţi, poate prea mult le ceri...
S-au dus în grabă, vezi, atâtea ierni!

rondel de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ceas de seară

La ceas de seară gândurile-mi fură
Şi liniştea şi clipa de tăcere...
Le simt precum un strop de cianură
Ascuns azi într-un fagure de miere...

Îmi amintesc copila de-altădată
Cu părul negru, lung şi ondulat,
Cu zâmbet cast şi ochi de ciocolată.
Dar timpul a trecut... Te-ai depărtat!

Îmi amintesc cum mă strângeai de mână.
Zburam spre stele şi spre adevăr...
Azi timpul amintirile-mi sugrumă
Şi de acel trecut îmi este dor.

Da, timpul a trecut. Ai fost mireasă...
Te-a dus un june mândru la altar.
Ce tânără ai fost şi ce frumoasă!
Ne-am întâlnit pe drumul vieţii iar...

Şi viaţa ta a fost un câmp cu grâne.
Timpul s-a-ntors în palma noastră iar
Şi nu-mi mai amintesc nici cum nume
Ne-am revăzut pe-al timpului altar.

Din cerul desfăcut ca o fântână,
Culegem astăzi, iarăşi, amintiri.
Tu eşti de-acum pe sufletu-ţi stăpână,
Iar eu, oh, eu am lacrimi în priviri.

S-a strâns în noi, gol după gol, uitarea.
Din noi, mereu, tăceri s-au adăpat.
Ne este ca un haos depărtarea
Şi ce străin ni-i drumul... Ce păcat!

N-avem fotografii, dar ne rămâne
Doar gândul bun trimis spre Dumnezeu
Şi timpul petrecut în astă lume -
Un gol imens prins între tu şi eu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă iar...

E toamnă iar şi frunza-n vânt răsună iară,
Cu jale şi cu freamăt blând, într-o tristeţe-amară,
Iar cerul gri şi trist de milă varsă lacrimi –
Cunoaşte bine timpul crud şi-ale naturii datini.

E toamnă iar şi-şi plânge-amarul iar făptura
Căci iată-a mai trecut un an, încă un an de-a dura.
Aşa vor trece mulţi de-a lungul vieţii noastre
Şi-n viaţă-abia ne-or ţine-atunci, doar amintiri albastre.

E toamnă iar şi-n suflet sapă iar trecutul
Aceeaşi rană de demult, ce veştejeşte trupul.
Cu ploaie şi cu vânt şi frunze spulberate,
Cu tot ce-a fost şi nu-i acum, cu nostalgie-n toate.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (26 noiembrie 2014)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasa

Mireasă, astăzi îţi aduc în dar
Lacrimi curate, lacrimi de cleştar,
Căci templul universului te-aşteaptă
Să-l treci cu Flavi treaptă după treaptă.

Gătită eşti de marea sărbătoare!
Iţi strălucesc pe chip mărgaritare...
Pe flori de crini te-ndrepţi către altar,
Un vis să-ţi fie viata iar şi iar.

Trec ingerii şi dulce simfonie
Iţi cantă astăzi, Nico, numai ţie.
Si stau să se desfacă trandafirii...
Inchin o cupă-n numele iubirii!

Mulţi ani, noroc şi multă fericire,
Bani, sănătate, spor, copii, iubire!
Casă de piatră! Numai bucurii!
Vă fie viata veşnic, zor de zi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasa

Mireasă, astăzi îţi aduc în dar
Lacrimi curate, lacrimi de cleştar,
Căci templul universului te-aşteaptă
Să-l treci cu Flavi treaptă după treaptă.

Gătită eşti de marea sărbătoare!
Îţi strălucesc pe chip mărgăritare...
Pe flori de crini te-ndrepţi către altar,
Un vis să-ţi fie viaţa iar şi iar.

Trec îngerii şi dulce simfonie
Îţi cântă astăzi, Nico, numai ţie.
Şi stau să se desfacă trandafirii...
Închin o cupă-n numele iubirii!

Mulţi ani, noroc şi multă fericire,
Bani, sănătate, spor, copii, iubire!
Casă de piatră! Numai bucurii!
Vă fie viaţa veşnic, zori de zi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un răspuns fudul doamnei Nuţa Crăciun

Mă-ntrebi de frunzele din suflet,
Iubita mea, iubită doamnă
Şi zilele-s ca înnorarea,
Ca ploaia asta de aramă...

Copacii goi, în nemişcarea
Atâtor veacuri, mor tăcut...
Dar ca o nimfă vor renaşte...
Noi cum s-o luăm de la-nceput?!

Copacii dor?! În plâns de frunze
Îşi varsă lacrima şi dorul...
Noi trecerilor noastre plânse
Nu le vedem nici viitorul...

Şi dacă ochiu-i mănăstire
La care ne-nchinăm în noi
Când nu mai credem în iubire,
Cerând tăcut un alt altoi,

Şi dacă toamnă după toamnă
Trec lent... şi noi îmbătrânim,
E pentru că, iubită doamnă,
Pustiul vieţii îl sorbim...

Sub pleoapa neînchisă încă,
La uşa sfântului altar,
Sărbătorim în nemişcare
Aceeaşi toamnă, iar şi iar...

Îmbătrânim tăcut şi cerul
Durerilor nespuse încă
-n mărturisiri de sacrificii,
E pentru alţii doar o stâncă...

Ceruri de chihlimbar... şi-n suflet
Atâtea albe minarete
Ce se înalţă-n rugi creştine...
În rest, tăcere doar... poete!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

Să-mi iau la revedere n-am să pot.
Sunt lacrimi multe între noi... şi dor,
De-aş colinda în gând pământul tot,
Cu lacrima nu am să-l mai măsor.

Pe pleoapa grea am scris cu nouri gri
Şi lacrimi ruginii de frunze-au curs,
Căci a trecut o zi şi înc-o zi,
În suflet, toamnă aspră, mi-ai pătruns.

Pe foi mototolite-ar fi-n zadar
Să-mi iau adio, ştiu că ar fi greu,
În toamnă m-aş ascunde iar şi iar,
Căci este toamnă şi-n sufletul meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lege nefirească

Doamne, oh, ce lege nefirească!
Omu,-n viaţă nu-i decât un râu...
Poposeşte prea puţin acasă.
Griji, speranţe, vise,-l ţin în frâu...

I-a sortit pesemne DEMIURGUL,
Să îşi spele rănile adânci...
Curge veşnic, sfredelind pământul.
Rareori se caţără pe stânci.

Albia ascunsă, de sub pleoape,
Mai tresaltă ca un clopot viu,
Ancestrală literă s-adape
-n trecerea-i fugară prin pustiu.

Printre lacrimi caută răcoare
Şi în lacrimi se avântă iar,
N-are nici o clipă alinare
Şi iubirea-i este în zadar.

Ne înalţă valuri spre pieire
Şi-n tăceri, cascade devenim,
Alergăm înspre nemărginire
Şi prin moarte, iar ne risipim.

Că trăim în ură sau război,
Dar dorim doar dragoste şi pace
E un pact, pe care-l facem noi,
Chiar de armistiţiul nu ne place.

Ne sugrumă lanţuri de tăcere
Şi finalu-i trist şi e banal,
Ca o nefirească mângâiere,
regăsită-ntr-un decor carnal.

Ne ascundem - valuri de lumină,
Portativul vieţii s-a sfârşit.
În clepsidra plină de rugină,
Numai întuneric am găsit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâieri de foc

Ce vremuri de criză! Ce de nenoroc!
Zadarnic picătura de voinţă...
Incinerând această lume...-n loc,
Ne vom zidi cenuşa-n suferinţă.

Se zbat în noi furtuni, vulcani, cenuşă.
N-avem cui plânge... Umeri nu mai sunt.
Doar către Cer ne-a mai rămas o uşă.
Ne sapă-n suflet fiecare vânt.

Avem o schijă-n inima ce plânge,
Pulsând speranţe, vise, adevăr...
Dar moartea parcă tot mai mult ne strânge,
Iar eu duc grija pentru-acest popor.

Aici, la noi, încă domneşte ura
Şi focul vieţii mi-a pârlit lumina.
Îţi simt pe suflet, iar, mângâietura.
Dar, vezi, cine să-mi ude rădăcina?!

Sunt urme de ruşine pe retină.
M-a scormonit un sentiment ciudat
În goana după fală şi lumină
Şi pe retina mea s-a-ntunecat.

E glaucomul dragostei de sine...
Nimic nu este azi ca la-nceput.
Mi-a mai rămas o pată de ruşine
Şi-n mine m-am închis şi plâng tăcut.

Mă tem că-mi este rău când îmi e bine.
Şi plec la îngeri să mă spovedesc,
Dar mint că e O. K. fără ruşine.
Că-mi este bine vreau să dovedesc.

Şi mulţumesc când plec... dar ce minciună!
Sunt iar murdar din cap până-n picioare
De boli, incest, durere, lacrimi, ură
Şi spini se-nfig în carnea tălpii goale.

Mi-e iar război şi diavolii din mine
Mi-alintă plânsu-n mângâieri de foc.
Şi când mi-e rău, atunci mi-e cel mai bine...
Voi nu vedeţi că nu mai am noroc?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpul meu

Cum încă zâmbet am
iar lacrimi ştiu să-mpart
în van
iar pânza verde de pe geam
s-a spânzurat în noapte,
Cum încă ştiu să merg,
să simt, să mă apropii,
iar gândul scârţâie a lemn
cioplit
eu în depărtare plec
şi-adesea mângâi norii,
Cum încă vidul suflă-n anotimpul meu
iar frunze-nvie albastru,
şi roşu, şi auriu, ca un pictor...
eu pot scrie negru
pe fulgerul alb al timpului
golit,
înseamnă că n-am adormit
că ştiu a fi un
glas al vieţii
(sau poate al morţii?)

poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!