Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Patrascu Ionut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem şi noi oameni

Când noaptea se lasă,
Se stinge lumina în casă,
Eu stau şi mă gândesc,
De ce pe noi oamenii nu ne iubesc?

Pe acei care nu putem merge,
Căci avem şi noi o lege,
Suntem şi noi oameni, şi vrem să trăim
Avem şi noi suflet, şi vrem să iubim!

poezie de Vladimir Potlog (20 februarie 2006)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

Eşti prezent mereu: în minţi, în suflete, în noi.
Nu eşti nici bun, nici rău. Ne ajuţi dacă vrem binele
Dar dacă facem răul îţi îndrepţi mâna înspăimântătoare către noi...
Şi ne dai răul înapoi. Şi iar ne ierţi, şi ne aştepţi să fim mai iubitori.
Ne ierţi, dacă greşim, şi vrei să ne ridici din nou.
Fără să ştim.
Nu uiţi nimic neiertător şi uiţi greşeala când vezi credinţă într-un om.
Eşti peste tot: tu vii dacă te chem. Dar nu îmi zici nimic.
Şi nu te arăţi pentru că nu sunt pregătit.

Oamenii cred că tu stai undeva în ceruri, dar tu eşti zilnic printre noi
Eşti înger bun, dar înspăimântător... Ne vrei perfecţi, lucizi
Tu dai viaţă, tu ucizi
Dacă suntem buni ne dai de toate
Dacă suntem răi ne dai durere, boală şi chiar moarte.
Îţi place să te joci, te înduioşezi dacă iubim.
Eşti lângă noi, când plângem.
Eşti femeie sau copil?
Tu ştii planul bun: ne treci prin rău să fim mai buni,
Tu eşti nemuritor, şi vrem şi noi să fim, căci pentru tine
Moartea nu-i nimic, pe noi ne sperie... un pic.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Staţi...

Români... prieteni buni şi fraţi
Ce departe sunteţi plecaţi
Vă rog să mă ascultaţi
Dacă ne iubiţi, să ne protejaţi

Ne iubiţi şi vă iubim
Dorim să mai trăim
Acasă să nu veniţi
Nu suntem pregătiţi

Pentru voi, noi ne rugăm
Să fiţi feriţi de rău
Sănătate la copii şi părinţi iubiţi să dăm
Servim ce găsim la noi, cumpărat din banul tău

Să ne rugăm, să ne protejăm
Iubita mea... Iubitul meu
Să depăşim acest moment greu
Române, rămâne să ne întâlnim, când ajută Dumnezeu...

(Mesaj de la Florin Găman)

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori din dragoste de oameni...

Să mori aşa deodată, este un lucru trist
Dacă ai ştii şi când, ai fii mai pesimist
Doar într-un singur fel, aş accepta să mor
Aş accepta din dragoste de oameni să mor

De ce aş fi de-acord să mor aşa-n zadar
Poate că, pare puţin cam prea bizar...
În astă lume şi eu am fost iubit
Cu ceva timp chiar înainte de-a fi zămislit

Eu am venit pe-acest pământ
În urma unui sfânt şi dulce legământ
Doi oameni care s-au iubit mereu
Da, au fost chiar ei, mama şi tatăl meu

Ce îmi doresc în astă lume şi azi şi mâine
Să stau la masă cu săracii şi să mănânc o pâine
Şi aş mai vrea în zilele ce-aduc atâta chin
Tot cu săracii să beau o cană cu vin...

De ce cu oamenii săraci, poţi să mai simţi plăcerea?
Nu de plăcere este vorba, aşa poţi să înţelegi durerea,
Durerea poţi s-o simţi numai la ei în casă...
Când nu au ce mai pune copiilor pe masă.
 
Când treceţi pe lângă casa de copii orfani
Nu ezitaţi să-i alintaţi şi să le daţi bani
Chiar dacă-n fiecare zi ne tot rugăm la sfinţi
Vom fi fără să vrem, în zilele ce vin, orfanii de părinţi

Să ajutăm bătrânii, să nu trăiască-n umilinţe
Lăsându-i să înţeleagă că pentru noi sunt fiinţe
Să le mai dăm motiv cu noi să mai trăiască
Chiar dacă într-o zi au să ne părăsească

Şi ar mai trebui să mergem în spitale
Să observăm, cu dragoste de oameni, cazuri reale
Să căutăm să sprijinim pe cei ce sunt în suferinţă
Să apelăm la ştiinţă, să nu uităm şi de credinţă
 
Revin şi spun, că nu mi-e teamă, să mor
Din dragoste de oameni pentru oameni
Să încercăm să ne unim doar în eforturi
Avem mame şi copii morţi în avorturi

Spuneţi-le celor ce luptă-n van
Pentru petrol şi gaz metan
Că nu mai vrem să ne încălzim
Şi nu mai vrem să tot murim

Nu ne interesează nici burse care cad
Nici conturi de miliardari ce scad
Suntem datori pentru copiii noştri
Să nu murim acum ca proştii
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţă, este în regulă să le faci pe toate

Dragi PĂRINŢI, chiar dacă VOI nu ştiţi,
Eu le-am cam făcut aproape pe toate,
Rămânând dator pentru o familie cu copii, după cum ştiţi
Şi o carieră profesională, dintre toate...

Dar aşa cum eram în anul '90
Plin de încredere şi de speranţă,
Sunt şi acum şi aştept multiplul de zeci
Pentru a mă desfăşura în viaţă...

Mai am însă un obiectiv în faţă
Şi anume să îi sprijin pe Putzy şi Alexutza în viaţă
Pentru a reuşi cu toţii aici pe Pământ
Şi a fi împăcaţi pentru când plecăm la ce este mai sfânt...

Adică, la Bunul Dumnezeu
Şi lângă VOI mereu
Pentru eternitatea toată
Cu dragostea între noi patru, încă din viaţă...

poezie de Anghel-Alexandru Ghenea (21 iulie 2018)
Adăugat de Anghel-Alexandru Ghenea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când încercăm să îi schimbăm pe alţii şi să le spunem sfaturile noastre, poate că ar trebui să tăcem din gură şi să ne dăm seama dacă noi înşine suntem un exemplu şi facem ceea ce cerem altora să facă. Apoi, dacă chiar vrem să fim de folos, ar fi bine să tăcem, să ascultăm şi să înţelegem ce vrea celălalt. Dacă oamenii nu cer să fie ajutaţi, LASĂ-I ÎN PACE. Viziunea fiecăruia dintre noi despre lume este atât de limitată şi îngustă încât e o dovadă de aroganţă maximă să crezi că ştii ce e mai bine pentru altul când nici tu nu ai rezolvat multe dintre problemele de bază ale vieţii. Ne credem superiori altora, însă la o simplă privire ne dăm seama cu smerenie că nu avem nici un drept să intrăm cu bocancii în viaţa altora şi, mai mult, vom plăti un preţ uriaş pentru asta. Ştiu că poate nu este ce vrei să auzi acum, însă mesajul acesta va face diferenţa în lumea în care trăim. Să lucrăm cu noi prima oară şi să nu ne mai batem capul cu ce fac alţii până când noi nu suntem întruchiparea a ceea ce vrem să transmitem lumii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi n-aveţi suflet de creştin (către guvernanţi)

Gândirea vă e blocată.
Mintea va intrat în noapte.
Noi cerşim din poartă-n poartă,
Voi ne-aţi condamnat la moarte.

Ne-aţi obligat să colindăm
Mapamondul pentru pâine.
Voi nu vedeţi cât îndurăm
Să trăim de azi pe mâine.

Rămân copiii fără noi.
Se duc pe calea greşită.
Pe drumuri plâng, flămânzi şi goi.
Mor cu inima zdrobită.

Voi n-aveţi suflet de creştin.
Nu cunoaşteţi ce-i durerea.
Voi v-aţi clădit luxos destin
Prăduind ţării averea.

Dar nu va fi departe vremea
Când va veni blestemul gloatei.
Când veţi şti ce e durerea,
Implorând iertare soartei.

Va veni un timp în care,
De voi, milă, n-om avea.
Nu veţi găsi îndurare.
Prea ne-aţi făcut viaţa grea.

Va veni acea zi mare
Când socoteală veţi da,
Când va răsări nou soare
Şi viaţa se va schimba.

Vom avea şi noi puterea
Să trăim în demnitate.
Viaţa ne este averea,
Şi-o apărăm pân-la moarte.

Sfârşitul vă e aproape.
Vă va înghiţi pământul.
Veţi răspunde pentru toate.
Averea vă e mormântul.

poezie de Dumitru Delcă (25 martie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimïc.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru noi

Pentru noi,
voi opri timpul în loc
şi ploaia voi aduce, în deşert
dăruindu-i păduri tropicale!
Pentru noi,
nimic nu-i prea mult,
pentru visele tale!

Pentru noi,
izvoare limpezi voi scoate
din adâncuri,
să-ţi înviorezi faţa, în răsărit!
Pentru noi,
sălaş de alge, în suflet,
iubirii i-am clădit!

Pentru noi,
fructe exotice voi culege
în panere,
cu grijă aşezându-le.
Pentru noi,
din dulceaţa lor, viaţă nouă
vom creşte, sub soare,
împlinind-o!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valoarea supremă este ajutorarea noastră şi a celor din jur. Banii sunt doar una din multele forme secundare prin care valoarea se manifestă, ca o consecinţă şi dacă ratăm esenţa misiunii şi ne focusăm prima oară pe bani sau orice altceva, ratăm înţelegerea legilor fundamentale ale vieţii. Demonstraţia: ce înseamnă banii fără oamenii din jur? Dacă eşti singur pe insulă, ce rol au banii? Ce sens are orice, fără oamenii din jur? Cum ne mai putem descoperi pe noi fără cei din jur ca oglinzi şi parteneri? Ce suntem noi când nu avem cui să dăruim?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe orice falie de pe pământ
Rămânem simpli muritori
Avem un singur legământ
Să mai trăim sub jurământ.

Ne-au condamnat la moarte... Pentru ce?
Trăim clipe cumplite şi de ce?
Acest popor este îngenunchiat
De cei ce sunt acuma... în palat!

Se joacă... cartea omenirii
Se vrea schmbarea... orânduirii!
Vom fi omorâţi de vii
Popor de sclavi şi de... urgii!

Încet, încet vom fi îngenunchiaţi
Noi astăzi nu mai suntem fraţi
Ne învrăjbesc, ne umilesc
Noi suntem,, omul" cel.... drăcesc!

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unu împărţit la doi

NOI suntem un singur cuvânt.
Eu nu te vreau pentru că eşti altfel,
Ci pentru că mă iubesc
Şi te iubesc
Şi te iubeşti
Şi mă iubeşti.
Vorbesc degeaba.
NOI ne iubim pe NOI,
Adică iubim acelaşi om,
Dar nu alt om,
Ci pe NOI.
Vorbesc degeaba.
Tu ai toate defectele femeilor
Pe care nu le iubesc.
Eu am toate defectele bărbaţilor
Care nu te iubesc.
La calităţi stăm şi mai bine:
Pentru ele cred că te iubesc pe tine,
Pentru ele crezi că mă iubeşti pe mine.
Credem degeaba.
NOI ne iubim doar pe NOI,
Chiar dacă vorbim şi gândim altfel.
Gândim degeaba.
Trece timpul şi nu suntem împreună?
Ce este timpul?
Vine moartea şi nu apucăm să trăim
Amândoi?
Ce este moartea?
Câţi suntem NOI?
Iubito, unu împărţit la doi,
Nu face nici unu, nici doi,
Ci două jumătăţi,
Ca NOI
Făcut bucăţi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (18 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o iluzie...

De când ne naştem şi până dispărem, trăim o viaţă
de iluzii
Suntem tentaţi de multe ori să ne complăcem în confuzii
Avem în noi o genă anume, de la strămoşi e moştenită
Şi încercăm, să evadăm dintr-o perioadă deja trăită

Am vrea să fim artişti de cinema sau poate sportivi
de performanţă
Trăim o veşnică iluzie, fără să vrem, cu multă nonşalanţă
Privim şi admirăm un mare pianist, şi ne visăm
cântând cu sala plină
E o iluzie ca multe altele ce am trăit, doar noi suntem
de vina

Ne facem planuri despre cum averi s-acumulăm,
trăim o stare de adicţie
Suntem orbiţi, suntem confuzi, nu ne mai pasă nici
de dicţie
Ne îmbrăcăm ca nişte clovni, cu haine în care parcă
suntem goi
Suntem in ton cu moda, o altă stare de iluzie,
ne îmbrăcăm de la gunoi

Ne facem planuri, acumulăm averi pentru nepoţi
Cu toate că ce-avem acum, e suficient pentru noi toţi
Şi am adus în astă lume tot mai puţină hrană spirituală
Suntem preocupaţi în mod curent prea mult de
partea materială
 
Dacă am fost săraci, acum cu disperare vrem să fim
bogaţi
Dacă în foame şi întuneric am trăit, acum părinţi şi fraţi
Suntem înverşunaţi să-i depăşim pe toţi, trăim o altă
stare de confuzie
Nu vreau eu sfaturi să vă dau, dar credeţi-mă,
e o iluzie

Tot ce-ai construit, ai disperat, clipe de stres tu ai
acumulat, ai fost neliniştit
Căzut pe gânduri, nici nu mai ştii ce a fost bine sau
unde ai greşit
Ai existat ca o clipită ce se zbate între eternităţi,
fără să ai mai multe vieţi
Acum în faţa voastră recunosc, că am trăit
Doar o iluzie...
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Noi am rămas aici, uitaţi în ţară,
Noi, disperaţi de toate şi avizi,
Cu balele curgând la ce-i afară,
Noi, toţi, suntem - de fapt - cei apatrizi.

Mai prieteni cu maghiarii ca-ntre noi,
Mai buni la meserii peste hotare,
Pe străzi privim cu teamă înapoi,
Să nu ne luăm chiar noi din buzunare.

Atâtea dependenţe ne-au vândut,
Încât la chioşc dau viaţă pe caiet,
În timp ce ninge negru şi urât
Pe ţara mea, obiect de amanet.

Noi, cei mai şmecheri din această lume,
Noi, care i-am prostit mereu pe toţi,
Noi bem şampanii şi tocăm alune,
Uitând că-n cur nu mai avem chiloţi,

Noi, la volanuri de maşini luxoase,
Noi, care facem banii dintr-un foc,
Am mai rămas cu pielea de pe oase
În sălile de jocuri de noroc,

Noi, condamnaţi la propria mândrie,
Ne-mprumutăm ca proştii pe la bănci,
S-avem ce cheltui la farmacie,
Sau să plătim ghicitul la ţigănci,

Noi am rămas vânduţi pentru vecie,
Acestei ţări jignindu-i amintirea,
Copii murdari, în ninsa Românie...
Noi. Dezbinaţi acum... când e Unirea...

poezie de Alexandru Mogoşeanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!