Legături subtile se urziseră între Calul Alb şi al său lama; de aceea, alergătorul s-a îndreptat pe dată către locul unde stăpânul său tocmai îşi dăduse sufletul. Acum nu mai exista nimeni care să-l elibereze de mesaj şi alergătorul tibetan putea fi socotit ca rătăcind la infinit, fără să ştie ce anume ducea cu sine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergătorul tibetan n-are individualitate; a fost crescut într-o mânăstire, dar nu e călugăr ("Alergarea nu e treabă de călugări", glăsuia o vorbă apocrifă a lui Padmasambhava). E o maşină perfectă, condiţionată de anumite cuvinte de cod pe care numai doi sau trei lama le cunosc. Aceste cuvinte declanşează accesul la o zonă secretă, unde este îngropat un mesaj verbal pe care alergătorul însuşi îl ignoră cu desăvârşire şi pe care nu l-ar elibera decât în urma unei secvenţe corecte de fapte, cuprinzând persoana potrivită, gestul potrivit şi cuvintele potrivite. După aceea, alergătorul, conştient de astă dată, memorează cu ajutorul unor imagini un mesaj aparent important, dar pe de-a-ntregul fals. Dacă e prins şi torturat, un bun alergător este antrenat să reziste atâta timp cât o confesiune prematură ar putea trezi bănuieli.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât a trăit profesorul William H., nu s-a ştiut că pasiunea sa fusese să colecţioneze smaralde. Or, în apartamentul său s-au găsit smaralde în valoare de peste trei milioane de dolari. Colecţia lui de la Boston, Massachusetts, conţine o piesă unică pe care a cumpărat-o nu se ştie cu cât de la un lama tibetan provenit din mânăstirea Tashihunpo. E vorba de celebra piatră numită Ochiul Zeiţei Tara.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exagerându-şi puţin suferinţa, el va lăsa să-i scape în cele din urmă mesajul fals, în vreme ce acela adevărat va rămâne pentru totdeauna protejat, până când destinatarul îl va elibera. (Dacă alergătorul e prea cunoscut şi riscă să fie interceptat în orice clipă de nişte adversari dibaci, tehnica este mai complicată, fiindcă şi mesagerul este mult mai expus; astfel, i se încredinţează o scrisoare secretă pe care răpitorii săi s-o dibuiască fără prea mare greutate; dar, fiindcă totuşi îl vor supune la cazne şi se vor aştepta ca primul mesaj să nu fie cel adevărat, alergătorul va fi memorat mai multe texte pe care le va comunica pe măsură ce torturile vor deveni mai chinuitoare; arareori se întâmplă, dar lucrul nu este nicidecum imposibil, ca un alergător să fie omorât în timpul misiunii). Presupunând acum că destinatarul nu mai există sau că e plecat pe undeva, alergătorul îi va răspunde unui prim şi, eventual, unui al doilea înlocuitor al lui. În cazul când toţi destinatarii ar fi absenţi, alergătorul ar trebui să se întoarcă la trimiţător (sau la unul din cei doi înlocuitori ai lui), care-l poate elibera de sarcină. Posibilitatea însă ca atât destinatarii cât şi trimiţătorii să dispară fără urmă n-a fost niciodată prevăzută; în acest caz, alergătorul ar trebui, în principiu, să continue să alerge în căutarea lor o veşnicie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Instructorul a cedat în faţa zelului dovedit de copil şi i-a strecurat în taină mai multe imagini de meditaţie pe care, la drept vorbind, învăţăcelul nu era deloc obligat să le cunoască şi folosească. În general, de când porneşte şi până în clipa când îşi atinge ţinta, un alergător poartă în spirit imaginea acelui lama care trebuie să-l elibereze de invizibila sa povară. În tot acest timp, trupul lui aleargă fără oprire şi, cu toate că nu vede nimic din drumul parcurs, el se pricepe să-i ocolească toate obstacolele şi face chiar minuni de îndemânare, datorită unui soi de simţ lăuntric ascuţit la maximum. Vreme de săptămâni întregi, dacă trebuie, trupul i se mişcă zi şi noapte, fără să simtă oboseala, foamea ori setea. Alergătorul nu este un simplu om decât în scurtele răstimpuri când aşteaptă să-i fie încredinţat vreun mesaj. Atunci doar bea el ceai cu unt şi doarme; atunci se lansează în discursuri stupide despre viaţă şi moarte; atunci participă pe deplin la condiţia umană.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

rTe-hu n-a mai găsit pe nimeni la Tashihunpo care ar fi putut să-i primească mesajul. A făcut deci cale întoarsă şi a revenit în Lhassa, de unde Dalai Lama şi suita sa fugiseră la timp, nu către Miazăzi, ci către Apus; într-adevăr, ţinând-o într-o goană nebună, aveau să i-o ia înainte duşmanului cu câteva minute şi, abandonând aurul, dar nu şi sulurile sacre, aveau să ajungă la Shrinagar şi de acolo în Elveţia. Oraşul sfânt era deja ocupat; puţin a lipsit ca rTe-hu să nu fie arestat, dar trupul său a ştiut să profite de confuzia generală şi a continuat să alerge, în timp ce spiritul i se bucura imperturbabil de suava îmbrăţişare a Zeiţei Verzi.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viteza este forma de extaz dăruită omului de re¬voluţia tehnologică. Spre deosebire de motociclist, alergătorul e prezent în trupul său tot timpul, silit să gândească întruna la oboseala şi bătăturile lui; omul care aleargă îşi simte greutatea, vârsta, este mai conştient ca oricînd de sine şi de curgerea vieţii sale. Totul se schimbă când, pentru a dobândi viteza, re¬curge la ajutorul unei maşini: trupul lui iese atunci din joc, iar el savurează o viteză pură, o viteză în sine, o viteză-extaz.

Milan Kundera în Lentoarea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-adevăr, mesajul pe care-l memorase conştient spunea adevărul: Roţile sunt aici. În consecinţă, mesajul căruia rTe-hu îi ignora până şi existenţa trebuia să privească un adevăr de ordin superior. Pe de altă parte, nici nu era exclus ca, de astă dată, cele două mesaje să fi fost inversate dintr-un motiv oarecare sau fără niciun motiv, în confuzia momentului. Lama care i le încredinţase îşi găsi moartea organizând o diversiune ca să-i permită lui Dalai Lama să ajungă la frontieră; stăpânul lui rTe-hu şi cei doi înlocuitori ai lui fură ucişi într-o ambuscadă înainte de a ajunge la Sikkim.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi alte cunoştinţe de-ale mele au mai întâlnit-o, ici şi colo. Numai eu nu, deşi am fost de mai multe ori în Grecia, la Florenţa şi în deşert, unde crezusem că aveam să mor, de nu m-ar fi salvat un ofiţer francez cu un vechi jeep al armatei. Acum n-a mai rămas nimeni care s-o ştie din vremurile acelea trecute, cu excepţia lui T., care însă nu şi-o mai aminteşte defel (dar, încă o dată, cine s-ar bizui pe T.?).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se naşte fără voia lui şi moare împotriva voinţei sale, dar în ultima clipă a vieţii totdeauna îşi aduce aminte de locul unde s-a născut. Omul e ca rândunica: nu-şi uită niciodată vechiul cuib. Moartea îl mână pe om către locul său de baştină...

Marko Marcevski în Insula Tombuctu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeiţa nu e sânge sau culoare; ea nu-i decât adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decât spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă "diferită", de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sunt numai nişte metafore.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoricul filozofiei se deosebeşte de istoricul religiilor prin aceea că trasează o separaţie netă între domeniul său, care este acela al gândirii zise prin tradiţie "abstractă" şi domeniul contiguu al "religiosului", în care o bună parte a aceluiaşi sens asumă forma mitului şi a ritualului. Pentru istoricul religiilor, o astfel de separaţie arbitrară n-ar putea, în principiu, să existe. Căci singura diferenţă între cele două zone, cu grijă deosebită din partea istoricului filozofiei, nu se află la nivelul sensului, ci la nivelul limbajului.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mi-a plăcut niciodată să îmi vând sufletul. Nu a existat nimeni să mi-l cumpere. Nu va exista nimeni să facă asta. Tocmai de aceea m-a durut. Tocmai de aceea m-am târât. Nu m-a putut cumpăra nimeni. Nu m-am vândut nimănui. Nu... oare cât mai repet lucrurile astea?

Bogdan-Liviu Constantinescu în Cioburile mele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său. Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, daca era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă. Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fenomen straniu s-a produs atunci: toţi acei năpăstuiţi care aşteptau plini de speranţă o vizită a lui Tozgrec s-au îndreptat deodată, ca înţeleşi, către un alt podiş, situat la câţiva kilometri mai la nord, în alt Golf al Smaraldelor, perfect identic cu primul, inclusiv în privinţa clădirii în ruină. Aici Tozgrec le-a apărut tuturora sub înfăţişarea unui bătrân scârbos, cu o rană mare supurândă care-i acoperea obrazul drept, şi le-a adresat un discurs cu prilejul sosirii Mileniului; discursul a fost şi el transmis, nu se ştie cum, în toate limbile, de către toate posturile de televiziune din lume, inclusiv cele din Maculia şi Jormania. Acest mesaj al lui Tozgrec de Anul Nou a fost considerat de multă lume deosebit de îngrijorător.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cele două mesaje - cel adevărat, care nu-i este accesibil alergătorului, şi cel fals, care-i este - s-au întipărit fiecare în nişte zone complet diferite ale memoriei sale, alergătorul intră în meditaţie. E drept, "alergarea nu e treabă de călugări", dar un alergător precum rTe-hu, care şi-a petrecut toată viaţa în mijlocul călugărilor, cu excepţia nopţii lugubre când a venit pe lume, deprinsese mult mai multe despre tehnicile religioase decât avusese ordinul şi intenţia de a-i transmite cel ce-l instruise.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stăpânul ajunge să facă totul prin sclavul său, sclavul devine stăpânul său, acesta nemaiputând trăi fără el.

antimetabolă aforistică de George Bernard Shaw
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unica realitate e prezentul, senzaţia. Fiecare să-şi trăiască prezentul său şi să dea dracului formulele şi credinţele. Trebuie să ne eliberăm de aceste cruste ale unor boli învechite: fiecare să se elibereze pe sine şi să creadă în sine şi în clipa care trece, a cărei frumuseţe stă tocmai în faptul că e trecătoare.

Giovanni Papini în Un om sfârşit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edward B. mi-a povestit după o excursie în Grecia că o întâlnise din întâmplare pe Alice H. Îşi petrecuseră împreună mai multe zile, în conversaţii frivole. Aparent, Alice era plictisită. La ultima întâlnire nu s-a mai arătat şi nimeni n-o cunoştea la adresa pe care şi-o dăduse. Edward B. a conchis că ăsta era pesemne stilul ei personal. Ca şi T., el aparţinea acelora care o găseau chipeşă. Mai mult ca sigur că era îndrăgostit de ea şi s-a înfuriat când ea n-a mai venit la întâlnire. După el, mânca întotdeauna foarte puţin. Folosind prilejul, l-am întrebat despre articulaţii: observase ceva deosebit în legătură cu ele?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce a scris lucruri profunde despre astrologie, Al-Kindi s-a tulburat, fiindcă toată ştiinţa de pe lume i se părea zadarnică, din moment ce soarta individuală, ca şi aceea a unui clan, a unui imperiu, a pământului şi a acestui întreg univers pe care Allah, lăudat fie-i numele, îl crease prin Cuvântul său, soarta tuturor acestora este previzibilă şi nu poate fi schimbată.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!