Sa'id ibn Misjah şi-a schimbat culoarea în timpul Ramadanului din anul 82; de vreme ce era de nerecunoscut, a fost considerat mort. Dar trupul său, datorită sunetului, a funcţionat la perfecţie până către 150, când deveni casant. Atunci Stăpânul Sunetului l-a părăsit şi a hotărât să treacă într-un nou trup, ca să se desăvârşească. Astfel a rămas el vreme de 85 de ani în trupul lui Al-Mawsili şi a studiat proprietăţile sunetelor asupra sufletelor animalelor şi ale fiinţelor omeneşti şi a devenit capabil să obţină tot ce voia prin forţa sunetului: dragoste, abnegaţie, bucurie şi tristeţe. Şi se mai pricepea încă să ucidă, să îmblânzească animale, să facă plantele să crească, să aducă ploaie ori timp frumos. Şi se spune că Al-Mawsili a învăţat de asemenea cum să facă să învie un mort numai prin minunatele proprietăţi ale sunetului şi că a făcut-o de mai multe ori. Şi nu voia să devină puternic, dar şi-a asigurat o asemenea influenţă asupra sultanului, că acesta l-a copleşit cu bunuri de tot felul şi oricând era binevenit dinaintea augustei sale persoane, până-ntr-acolo încât putea să vină şi să plece din palat după voie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În doi ani de zile, Sa'id ibn Misjah fu capabil, doar prin forţa sunetului, să îmblânzească o turturică imperială de un alb imaculat. Ea îi deveni nedespărţită şi se spunea că era un djinn. Mai târziu, Sa'id se pricepu să facă să crească o plantă datorită sunetului şi făcu acest lucru în plin deşert. În acel moment primi el venerabilul nume de Stăpân al Sunetului. Iar mai târziu folosi puterea teribilă a sunetului ca să-şi albească pielea, căci era de tot negru. Însă mâna dreaptă îi rămase neagră şi aşa este întotdeauna reprezentat de cei ce cunosc taina: ca un bărbat frumos, cu o turturea imperială cocoţată pe mâna-i stângă şi cu mâna dreaptă neagră.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sa'id ibn Misjah a descoperit proprietăţile sunetului în momentul când se afla în mare primejdie de a fi ucis de un tâlhar. Acesta îşi ridicase paloşul şi se pregătea să-i despice ţeasta. Lui Sa'id ibn Misjah i-a fost atât de frică, încât strigătul pe care l-a scos a rămas inuadibil, dar tâlharul s-a frânt şi a sucombat sub lovitură. Sa'id ibn Misjah a mulţumit lui Allah care e mare şi s-a pus să experimenteze proprietăţile sunetului.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii spun că atunci Khadir i-a arătat lui Al-Kindi misterele djinnilor şi pe ale Întreitei Puteri şi l-a învăţat că puterea sunetului nu are limite. Alţii mai spun că atunci Khadir i-a dat lui Al-Kindi ca să-l slujească un djinn femeiesc cu păr roşcat pe nume Mekor Hayyim, cea mai frumoasă fiinţă pe care Allah, fie-i numele binecuvântat, o crease vreodată. Alţii, în sfârşit, afirmă că i-a dat o idee despre puterea sunetului creând din nimic o armată feroce şi apoi distrugând-o pe loc. Oricum, fapt e că de atunci Al-Kindi a început să practice activ magia sunetului şi să facă tot ceea ce înaintaşii săi Sa'id ibn Misjah, negrul devenit alb şi Al-Mawsili se pricepuseră să facă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a părăsit trupul lui Al-Mawsili, sufletul Stăpânului Sunetului a dorit să ştie tot ce există pe lume în cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent şi viitor, iar întru aceasta a poposit în embrionul lui Al-Kindi, Înţeleptul Islamului, lăudat fie-i numele în veci alături de cel al lui Mahomed, Profetul lui Allah. Căci, în afară de Mahomed zis Rasul, nu e suflet mai mare decât acela al Stăpânului Sunetului, care a fost negrul Sa'id ibn Misjah, apoi persanul Al-Mawsili, apoi Al-Kindi, apoi însuşi Mahdi, cel ce a fost, cel ce este sub numele de Toz-Grec şi cel ce va fi ca să împlânte stindardul verde pentru toată veşnicia pe ruinele acestei lumi. Iar unii spun că acelaşi suflet s-a manifestat în cei paisprezece Imami, cei ascunşi şi cei revelaţi. Iar Mahdi a fost batin şi zahir, a fost ocultat şi s-a dezvăluit în toată măreţia sa, care vine imediat după aceea a lui Dumnezeu însuşi, dacă adevărat este că Mahomed şi el sunt identici.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trec de la un trup la altul, sufletele uită ceea ce erau în stare să facă în trecut. Păstrează totuşi anumite îndemânări dobândite şi deprind lesne ceea ce ştiau deja dinaintea transferului. Dar Al-Kindi nu s-a apucat să experimenteze asupra sunetului dintr-o dată, căci ambiţia sa era să acumuleze toată ştiinţa lumii. Aşa se face că n-a obţinut decât foarte târziu calitatea de Stăpân al Sunetului.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul există în Linişte. Dincolo de aparenţele sunetelor, dincolo de totalitatea zgomotelor, Liniştea este fundamentul creaţiei, care, neîncetat, e prezentă fără a pretinde nimic. Liniştea nu cere, Liniştea nu condiţionează, Liniştea nu aşteaptă, pentru că Ea este lipsită de nevoi. Liniştea se oferă pe Sine, se dăruieşte în mod necondiţionat şi susţine, fără efort, existenţa sunetului. Căci în spatele sunetului se află Liniştea din care provine sunetul; în profunzimea sunetului, se află Liniştea din care s-a dezvoltat sunetul; în inima sunetului, se află Liniştea din care a pornit sunetul. Inima sunetului este locuită de Linişte, iar această Linişte se îngrijeşte de buna funcţionare a sunetului, chiar dacă sunetul nu este conştient de ceea ce se află în inima sa. Căci Liniştea nu face zgomot şi nu cere atenţia sunetului - tocmai de aceea este nesfârşită.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de sunet, este Linişte, care slujeşte prezenţa sunetului, de multe ori, fără ca sunetul să ştie că este slujit. Aceasta este virtutea Liniştii! Oceanul Liniştii poate fi ascultat (şi) în privirea sunetului devenit conştient de Sine, căci odată ce sunetul se întoarce Acasă, prezenţa sa devine o melodie a Liniştii. La întâlnirea cu o formă de sunet - cu o manifestare - privirea determină relaţia cu respectivul sunet. De locul din care priveşti sunetul, depinde experienţa pe care o vei avea cu el. A privi dincolo de sunet... A privi existenţa sunetului şi a conştientiza Liniştea din care provine... A privi fără a analiza... A privi şi a te contopi cu ceea ce era sunetul, înainte să devină sunet. Aceasta este o poartă către Linişte, iar Liniştea este o poartă către Tine, căci Tu şi Liniştea sunteţi Una şi Aceeaşi.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezonanţa reunită a sunetului de bază şi a familiei sale, născută involuntar din om, nu există în lumea pe care el o denumeşte naiv "natură". Omul creează condiţii astfel încât acestea să apară. Împrumută, fură cosmosului această singură manifestare, care, fără el, nici nu există. Însă nu pentru mult timp. Până şi sunetului unic îi va fi reamintită originea sa şi îi va fi rechemată neîntârziat. Până şi acesta dispare. Şi el trebuie să ia loc în masa materiei inerte din care a fost smuls. Efectele secundare, pe care el le-a dezvăluit, nu sunt altceva decât puncte diferite, de oprire, clar delimitate, pe calea dispariţiei sale finale.

Sergiu Celibidache în Despre fenomenologia muzicală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum va izbuti omul să se vadă aşa cum l-a format natura, cu toate schimbările pe care le-a suferit alcătuirea lui originară, datorită succesiunii timpului şi a bunurilor, şi cum va putea să deosebească ceea ce aparţine fondului său propriu de ceea ce au adăugat, ori au schimbat la starea lui primitivă, împrejurările şi progresele sale?... Sufletul omenesc, modificat în sânul societăţii datorită unor nenumărate cauze ce se repetau mereu, datorită unei mulţimi de cunoştinţe câştigate ori erori, datorită schimbărilor intervenite în constituţia corpului şi tulburărilor continue provocate de pasiuni, şi-a schimbat, ca să zicem aşa, înfăţişarea în aşa măsură încât a devenit aproape de nerecunoscut... Dar atâta timp cât nu cunoaştem defel omul natural, în zadar vrem să determinăm legea pe care a primit-o, sau cea care se potriveşte cel mai bine constituţiei lui. Tot ce putem vedea foarte limpede în legătură cu această lege este că, pentru a fi lege, trebuie în primul rând ca voinţa celui pe care ei îl obligă să i se poată supune, în mod conştient, apoi, pentru ca această lege să fie naturală; trebuie, de asemenea să vorbească nemijlocit prin glasul naturii.

Jean-Jacques Rousseau în Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al-Kindi a constatat nu numai că ambiţia magicianului este de a-l egala pe Allah, ci şi că Allah este cel mai mare magician. Allah îl depăşea pe el, Al-Kindi, prin aceea că el crease lumea şi toate speciile însufleţite prin forţa sunetului. Al-Kindi voi atunci să egaleze puterea insondabilă a lui Allah şi se puse şi el să creeze scheletele sonore ale câtorva specii, pe care le concepu din joc şi care n-aveau, pentru moment, o existenţă materială: rămâneau, adică, invizibile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce se identifică total cu sunetul - cu forma - să mediteze la acest adevăr: înainte de sunet, a fost Linişte; când sunetul se va consuma, va rămâne Liniştea, care a fost mereu în fundalul sunetului. Când forma s-a născut, a fost tăcută. De ce oare? Pentru că tocmai venise din Linişte. Pe măsură ce păşeşte prin tărâmul sunetului, forma începe să înveţe limbajul sunetului şi uită de unde provine, ajungând să se identifice complet cu tărâmul sunetului, tărâm pe care păşeşte doar în vizită. Această raportare exclusivă la sunet, îi creează formei o amnezie temporară, care o desparte, fictiv, de Liniştea din care provine. De ce? Pentru că privirea formei este direcţionată exclusiv pe formele de sunet şi pe mişcările acestora. Iar lumea sunetului - a formelor - nu este permanentă, ci este supusă mereu schimbării. Iar ca rezultat al raportării la sunetul exterior, atunci când sunetul se va consuma, forma va suferi, deoarece va pierde existenţa respectivului sunet.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

rTe-hu nu recurgea la tehnica banală a confraţilor săi; călugărul care-l instruise îl învăţase multe, până şi meditaţia asupra desăvârşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfârşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Câteodată îl vizita chiar şi atunci când se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întâlnească oricând. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facerea lumii

Dumnezeu, ca să devină inginer
a urmat toate secţiile Politehnicii
simultan
şi a avut la fiecare
proiecte de an.

La facultatea de Construcţii
(nu degeaba e sfânt)
a făcut o planetă
şi-a numit-o Pământ.

Animalele şi florile le-a creat
la Chimia organică;
peştii şi păsările
la Aerodinamică.

Iar pentru secţia de Mecanică fină
a avut la proiect
sa le facă pe toate
sa se mişte corect.

A hotărât sa-şi dea proiectul de stat
la Automatică
tot cu realizare practică.
A meditat
şi a născocit un obiect ciudat.

O încâlceală de fire şi circuite,
bistabili şi ferite
după nişte scheme ale lui
combinaţionale
în care a mai bagat şi nişte
automate secvenţiale.

Şi pentru că nu se descoperise încă
soft-ul de bază,
Dumnezeu a trişat
la această fază,
înlocuind-o cu o minune.

S-a aplecat, încet,
a suflat,
şi astfel Adam
a înviat.

Mai departe e clar
ce s-a-ntâmplat.
Şi-a luat prototipul,
l-a omologat,

l-a învăţat puţin
să gândească,
şi ca să treacă la producţie de serie
i-a pus în vedere
să se înmulţească.

Terminând Dumnezeu Politehnica
cu medie mare
a avut, evident,
cea mai bună repartizare.
Şi-a luat postu' n primire din mers
şi-a plecat să creeze
un nou Univers.

poezie de Dan Norea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cel mai periculos taur din întreaga Spanie, şi mii de oameni s-au adunat să vadă ce se va întâmpla. Ei au urmărit fenomenul... răsuflarea li s-a oprit, ochii nu le mai clipeau... Taurul s-a apropiat tot mai mult, şi cu toţii se temeau că Delgado va muri într-o clipită. El avea însă în buzunar mică telecomandă... Chiar atunci când taurul a fost la numai un picior distanţă de el, a apăsat un buton în buzunarul său - nimeni nu văzut asta - iar taurul s-a oprit brusc, îngheţat, ca o statuie. De atunci, Delgado a făcut experimente pe multe animale, şi pe oameni de asemenea; iar concluzia sa este că ceea ce făcea cu electrozii săi, religiile au făcut prin condiţionare. Încă din pragul copilăriei sale condiţionezi un copil; nu încetezi să repeţi, să îi repeţi o anumită idee ce devine implantată în centrul inteligenţei sale, şi care îi tot îmboldeşte centrul să facă ceva sau să nu facă ceva.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ce fericit ar fi păsărarul!

Ştiu numai ce se cade,
bunăoară despre timp ştiu lucrurile cunoscute,
ori mai degrabă despre cuvintele compuse sau derivate:
estimp, răstimp, anotimp
pe ăsta din urma zice-se că l-au născocit nemţii
şi bineînţeles că sună ca dracu', asemenea unui bolovan rostogolit
mă maimuţăresc uneori în oglindă rostindu-l:
"jahreszeit, jahreszeit..."
habar n-am însă despre dumnezeul timpului ori despre diavolul său
şchiop, berc sau miop, cum s-o afla
aud spunându-se "e timpul pentru cină,
pentru plimbarea călare la şosea ori pentru somn",
dar nimeni, absolut numeni nu zice "e timpul pentru moarte"
asta înseamnă că moartea nu are timp
nu ştiu nimic de măsura lui
(la ce mi-ar mai folosi măsurile celorlalte lucruri?)
oare ce ucide, lipsa ori, dimpotrivă, preamultul său
şi cum arată timpul pietrei, sunetului, al umbrei
al apei, al efemeridelor
dacă secundele sunt totuna cu ciocănitul sacadat al pantofarului
"încetează, beţivule", i se strigă din gang
cu picurii ploii toamna
cu respiraţia ţiitoarelor
mie mi se pare că aduc mai mult cu fâlfâitul de aripi
şi atunci de ce n-aş schimba eu turnurile cu ceas din burguri
în turnuri cu păsări?
Doamne, ce fericit ar fi păsărarul!...

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul (2012)
Adăugat de Augustin Nicolae
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai întâi, pe om îl fascinează stabilitatea descoperirii sale: de fiecare dată când creează aceleaşi condiţii îi e dată aceeaşi trăire. Mediul său, bine cunoscut lui, nestatornic, nu-i înlesneşte asemenea trăiri. A înţeles cât de efemeră este lume sa înconjurătoare şi tot ce se poate afla în ea. Chiar şi tonul care vibrează constant este efemer. El întruchipează însă, de-a lungul dăinuirii sale, o identitate neîntreruptă, care revine continuu – cumva este mereu acolo. Prin această descoperire se naşte o nouă bucurie, care nu este altceva decât trăirea de sine însuşi. Se produce o egalizare, la nivel emoţional, cu fenomenul sunetului dezvăluit. Pentru că până şi în omul în sine – acest chip atât de asemnănător imaginii divine – există ceva ce este constant. Acea forţă propriu-zisă ce se înnoieşte şi se pune în mişcare pe sine, cea care îl lasă să zăbovească în continuare asupra descoperirii sale, este noua stare de bine. Iar aşa ceva nu s-a mai întâlnit până acum.

Sergiu Celibidache în Despre fenomenologia muzicală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind-o pe doamna Ristea, Lucian îşi aminti groaznicele cuvinte pe care i le spusese Dianei Enka şi se întristă. Culmea! Cum să plece liniştit pentru următorii cel puţin 13 ani, după ce-i adresase asemenea vorbe? Şi încă nici nu lămurise situaţia cu ea până acum. Dar el era comandantul misiunii; aşa aflase de la director. În plus, "Pacifis", nava lui... Să rămână acasă nu se putea, era exclus, mai ales de când era sigur că şi domnişoara psihiatru Lia îi va fi colegă; oricum şi înainte de toate acestea era hotărât să meargă până la capăt. Şi atunci? Varianta plecării, solidă, rămânea valabilă pentru el.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!