În timp ce se uita afară, primul ministru auzi pe cineva tuşind uşor în spatele lui. Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra întunecată. Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se întoase foarte încet cu faţă către camera goală. Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care parcă citea o declaraţie. Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea aparţinea unui omuleţ cu perucă lungă, argintie, care semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Prinţul Semipur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul ministru stătea singur în biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba când avea să sune nenorocitul ăla şi în acelaşi timp, încerca să îşi reprime amintirea neplăcută a unei săptămâni grele şi obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii lui politici. Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în săptămâna aia (de parcă le-a fi putut uita cineva), ci explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot ceea ce se întâmplase.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Prinţul Semipur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry asculta o reclamă la cereale cu fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doamna Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încruntată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufa de flori, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din câmpul vizual al lui Harry înainte ca vocea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Ordinul Phoenix
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian auzi uşa deschizându-se, dar nu se ridică din pat, să vadă cine era. Blondul se apropie încet, străduindu-se să nu facă zgomot, crezând că băiatul doarme. Îl privi. Observă că avea ochii închişi, iar alături de el încă se afla acea păpuşică brunetă, care semăna cu domnişoara consilier. În plus, remarcă şi lănţişorul de la gâtul băiatului. Se încruntă uşor, prezenţa acestui lănţişor părând a-l nemulţumi; ştia bine de la cine era... Nu de la el, în nici un caz! Lăsă însă orice mâhnire în urmă, pentru că nu era timp suficient pentru asemenea supărări; rămăseseră doar câteva ore până la lansare. Se aşeză pe marginea patului, lângă băiat, fără a spune nimic. Încercând să nu-şi deranjeze fiul, se întinse şi luă păpuşa, pentru a o cerceta cu atenţie; îl frapă asemănarea izbitoare cu domnişoara consilier, dar şi mai surprins păru când auzi vocea fiului său...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima dată

când ajunge într-un studio
nici el nu ştie cine-i
nici el nu auzise de el
şi a ajuns premier
prima dată era atât de neînsemnat
încât nu au vrut să-l arate
camerelor de luat vederi
era atât de mic şi neînsemnat
nu avea nimic strălucitor
trăgea partidul în jos
a fost extras de la o primărie
pentru mandatul de premier
prima dată când a apărut
la televizor s-a întrebat
şi el cine-i şi ce face acolo

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocazia pentru care voiam să fac drumul era foarte rară şi cu atât mai frumoasă; dar parcă palpitaţia întârzierii îi dădea o încă şi mai mare importanţă. Parcă şi semafoarele, cufundate într-un somn agitat, îmi resimţeau emoţiile, pentru că tresăreau, din când în când, parcă speriate. Căsuţele de la marginea oraşului erau învelite într-un întuneric odihnitor, ca nişte paturi de dormitor. Curbele străzilor îşi dezveleau genunchii de femeie, netezi şi catifelaţi, ca într-un vis din care ar fi vrut să evadeze. Încă era noapte. Aerul de afară era proaspăt, pentru că lumea îl respira numai pe cel din case.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţie de prim ajutor

ca să fie mai clar
şi ca să vă pot ilustra lecţia de astăzi
uitaţi-mă ajuns acasă
poate

şi mai departe fiţi atenţi cum mă privesc pe fereastră
în plină stradă
ca şi când chipul meu s-ar forma din forfotă şi magazine
să ştiţi că nu mă uit doar de câteva secunde de când suntem împreună
ci de secole (vezi arcimboldo)

este prezentă în portret aceeaşi amnezie ca atunci
- ştiu precis că trebuie să vă spun asta
neapărat asta-
când sunt la trecerea de pietoni şi imediat după primul pas
mă trezesc la birou
sau acasă
sau la
sau iubită

acum urmează ceva foarte des întâlnit în partea asta de creier (foarte aproape de incoerenţă)
mai ales seara când toate sunt declanşate
şi anume
mă întorc cu spatele la faldurile perdelei care înconjoară fereastra
ca să mă privesc în faţă cu toată puterea cuvântului

atunci eu
cel care mă privesc pe cel care mă priveşte cu spatele la perdea
îmi zic cu voce tare

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul ministru era şi el conştient de faptul că oamenii nu mai fuseseră de mult atât de năpăstuiţi cum erau în momentul de faţă. Până şi vremea era deprimată, se lăsase o ceaţă rece cu toate că era mijlocul lunii iulie... nu era normal, ceva nu era în regulă...

J.K. Rowling în Harry Potter şi Prinţul Semipur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dudley semăna mult cu unchiul Vernon. Avea păr blond şi des, care stătea lins pe fruntea grasă. Mătuşa Petunia spunea adesea că Dudley semăna cu un înger, dar Harry era de părere că Dudley semăna mai degrabă cu un porc cu perucă.

citat din romanul Harry Potter şi piatra filozofală de J.K. Rowling
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape jumătate de veac. Am fost introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, şi ne-a primit de îndată şi foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversaţia cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost şi nu înţelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obişnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă şi mai grea conversaţia. Urcând scările care duceau la sărmana locuinţă a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpânesc emoţia. Când uşa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruţă tot atât de murdară pe cât de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaştem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce niciun ac de gravor nu ar putea să exprime este tristeţea de nedefinit răspândită în toate trăsăturile feţei - în timp ce sub sprâncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii; aceştia, deşi mici, păreau că te străpung. Vocea era dulce şi puţin voalată.

Gioachino Rossini în conversaţie cu Richard Wagner
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi era treaz de destul timp, Lucian nu se pregătise de plecare. Încă stătea nepăsător în pat, în pijama şi nu părea a avea de gând să se ridice în curând. Între timp, blondul său tată se trezise şi el. Îşi scrisese cererea către directorul Institutului, o şi recitise de vreo câteva ori; era gata de plecare. El – da, fiul lui – nu! Uimit de întârzierea fiului, urcă treptele spre camera acestuia. Bătu la uşă de vreo câteva ori; nu-i răspunse nimeni, dar tot intră.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băutorul de absint

Uşor, uşor şterg lumii vizibile conturul şi chipul înnegurat.
Aud departe-un vuiet – departe şi totuşi aproape foarte,
Îndepărtat şi straniu,-n ureche creşte-o voce în intensitate,
E oare vocea mea? Vorbele pe care le rostesc sună ciudat,

Cad parcă într-un vis, traversând ziua-n zbor planat;
Palidă, lumina-i fumul unui vis. Clar – ca tot ce este-aproape,
Noi – ca lumea şi iarba pentru ochii îndrăgostiţi se văd toate,
Bărbaţii şi femeile îndreptându-se unul către celălalt.

Lumea-i nespus frumoasă. Orele-s prinse
Într-un dans simplu cu uitarea dulce, surâzândă...
Sunt împăcat cu Bunul Dumnezeu şi lumea. Uşoare
Şi fără griji curgeţi în clepsidră, fire de nisip, neatinse,
Liniştite: abia, abia vă mai simt dezmierdarea blândă.
Legănat cum sunt de-această maree indiferentă, visătoare.

poezie de Arthur Symons, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia auzi din nou acel strănut puternic, repetat şi brusc îşi aminti de Lucian. Deci, el era cel care strănuta. Observă că "pătura" cu care fusese acoperită era, de fapt, geaca lui. Regăsi şi rucsacul, pe care ea-l mototolise sub cap, înlocuind astfel obişnuita pernă. Îngrijorată, îşi întoarse capul în direcţia în care ştia că ar trebui să se afle Lucian, îndreptând şi lanterna într-acolo, dar lumina, mult prea slabă, nu ajungea până la el, deci, nu-l văzu, însă ştia că era acolo; de data aceasta se dezmeticise de tot. Se ridică în picioare, luând şi geaca lui sub braţ şi se îndreptă spre el. Ajunse în locul în care se afla el şi observă cum încă dormea, chinuit, din poziţie şezândă, cu spatele gol (flanelul i se ridicase mult) sprijinit de peretele stâncos al peşterii, capul căzându-i când într-o parte, când într-alta, ceea ce-l determina să tresară uşor, însă fără să se trezească. Din când în când strănuta sau chiar tuşea înăbuşit. Ştiind că fusese accidentat pe partea stângă, îl mişcă, apucându-l de umărul drept, ca să-l trezească; între timp, fixase lanterna într-un loc sigur.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau într-un şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei, rotindu-se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă şi reflectându-se în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea să-i dea vreo importanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Talismanele morţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii... Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.

J.K. Rowling în Harry Potter şi camera secretelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzica flautelor

a sosit în oraşul
ăla cu 50 de locuitori
avea o sabie şi câteva cuţite
venea din asia în deşert
cerul era roşu nisipul era roşu
avea trupul unui asasin
şi sufletul unui preot
a jurat să nu mai scoată sabia
din teacă din cauza sufletelor oamenilor ucişi
pe care le-ar putea auzi
cum se tânguiesc de atâta sânge
cerul era roşu nisipul era roşu
vântul duce zgomotul la urechile
celorlalţi membri
vor veni după el cu săniile lor
sunt asasinii flautelor
ei interpretează muzica asta
dar nu este ceva plăcut
aşa sună tăietura sabiei
numai ei percep tristeţea
morţii instalate în trupul din care a curs
ultima picătură de viaţă
lacrimile cad în stropi
războinicul se vede căzut
în somnul lui veşnic
ascultând muzica flautelor
care a cântat pentru el
zâmbetul se întipăreşte pe faţă
e fericit pentru prima dată
cerul e roşu nisipul e roşu
de la fereastra mea îl văd
vine odată cu apusul soarelui
hotărât să nu scoată sabia din teacă
ar aduce moartea în oraşul
unde a venit să-l viziteze
pe prietenul său mort

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!