Hora

Născut în sat, în pace şi lumină,
Nu pot trăi, de nu se ţin de mână,
Duminica la horă, când timpul e frumos,
Flăcăii, dârz, sau fetele, duios...

Era nespus de greu – mi-aduc aminte –
Când trebuia să iei hora-nainte,
Dar, dacă sârba îndrăcită reuşea,
Erai în satul tău un "cineva"!

Acasă chiot dau prin băutură,
Că sunt chitit, ad-hoc, pe-nvăţătură,
Tot calc şi bat în tact, alerg pe loc
Dar nu mă las – că mor de nu mai joc!

poezie de Dumitru Gherghina din Confesiuni de-o clipă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când m-am născut

Pe când mama mă născu'
Ştia tot satul;
Mi-aduc aminte ca acu',
Era prin... ´44.

epigramă de Vasile Iuşan din Europarlamentare (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mă joc... Tu! Ce faci?

Peste câmpuri pustii,
Cu un grup de copii,
Uneori printre vii,
Sau păduri argintii,
Eu mă joc....

Încălţat sau desculţ,
Mai jegos, ca cei mulţi,
Chiuind sau cântând,
Uneori chiar... plângând,
Dar mă joc....

Pe la vaci, pe la oi,
De e praf, de-i noroi,
Prin mocirle, puhoi,
Ce apar după ploi,
Eu mă joc....

Mă lovesc şi fiori
Mă cuprind uneori.
Nu mă las şi din zori,
Iar alerg printre flori,
Şi mă joc...

Tu ce faci?

Da! Şi eu joc....

Un barbut de noroc
Pe la colţuri de bloc.
Pe un pot din ţigări,
Ce conţin şi.... "Plăceri"
Şi eu joc.

Uneori şi pe bani!
Când nu am gologani
Mai cerşesc la babaci,
Dacă au? Că-s săraci.
Dar.... mai joc.

Mai trag fum dintr-un muc
De ţigară, trabuc.
Eu cu ea mai plutesc
Printre nori, să cerşesc...
Dar mă joc...

La subsol sau pe hol,
Tot mai des, când e gol.
Arunc mingea, un lob,
Sparg un geam şi un glob,
Dar mă joc.

Ce să fac? Nu am loc.
Printre blocuri să joc?
Peste tot sunt maşini,
Cu şoferi mai cretini,
Ce mă-njură cu, foc.

Unde? Şi... cum să mai joc?

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olarul

Bunicul meu a fost olar,
Nespus de harnic şi cu har...
Mi-aduc aminte că, demult,
Avea casa plină de lut.

S-au strâns atâtea amfore nearse
Şi-atât aluat crud pe terase...
Să ardă-n foc, din galbem lut,
Oale... era chiar priceput!

Câtă argilă şi ţărână
I-au tot trecut, în timp, prin mână!
La flacără el le ardea,
Pe mese mari le aşeza!

Le-mpodobea apoi cu sârg
Şi bine le vindea, la târg,
Fără să uite, nouă, să ne lase,
Ulcelele foarte frumoase!

poezie de Dumitru Gherghina din Confesiuni de-o clipă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare?

Promisiuni de-a valma vin
Dar ştiu că nu am să mă tin
Pe urmă o să-mi pare rău
Da ce să faci, aşa-i mereu!

Promit că fac ceva
Dar timpul tot trecea
Şi acum realizez
Că nu evoluez!

Eu bat pasul pe loc
Şi stau şi mă socot
De ce promit eu oare?
Veşnic fără realizare

Regret nespus timpul scurs
Încerc a formula un discurs
Să cer iertare, să susţin,
Că de promisiuni o să mă ţin

Dar intrebarea îmi pun tot eu
Oare nu o fi mai greu?
Să promit c-am să ţin
Promisiunile ce vin?

poezie de Camelia Natalia Ignat din Alter ego (mai 2018)
Adăugat de Camelia Natalia Ignat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dat fiind că m-am născut prea devreme, nu mai pot alerga cu picioarele. Dar de alergat, tot mai alerg. Alerg cu inima.

Dumitru Delcă (17 iulie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Loterie...

... de când mă ştiu, sau poate dinainte,
viaţa mi-o joc, se pare din părinte,
ca pe un zar ce îl arunc, cred eu,
dar mai e unul, ce nu-l am şi-i cel mai greu,
că nu-l deţin, să pot să dau vreo dublă,
să pot s-am sănătate cu o liră, o rublă
şi fericire, deci amestec să fiu tot,
un aruncat, aşa de altcineva şi să nu pot
să-mi aleg număr preferat, rolul ce-l joc,
cu cine exact şi în ce fel, sau în ce loc...
şi aşa, la câtă minte am şi am avut,
mi-am jucat viaţa, până acum şi am pierdut!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

Satul meu - gură de rai,
Satul meu - cuib de dor.
Eşti un picior de plai,
Eu sunt al tău mândru fecior.

Viaţa e grea, e şi uşoară,
Satul meu - meleag sfânt.
Dar când mă întorc la tine iară,
Îmi pare că m-am născut din nou pe pământ.

Vremea trece, vremea vine.
Sunt cărunt şi eu deja.
Dar tu, satul meu, veşnic tânăr vei rămâne,
Prin tine tânăr şi eu voi rămânea.

poezie de Vladimir Potlog (23 mai 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e dor de părul tău frumos,
Mi-e dor nespus de faţa ta,
Mi-e dor de glasul tău duios,
Mi-e dor de frumuseţea ta.

Mi-e dor de felul tău copilăresc,
Mi-e dor de lacrima sărată a ta,
Mi-e dor de râsul drăgăstos,
Mi-e dor de gingăşia ta.

Mi-e dor nespus de tine, draga mea,
Mi-e dor de sărutul tău duios,
Mi-e dor de veselia ta.
Mi-e dor de tot ce-a fost frumos.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului. Stăpânii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dânsul şi se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dânsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; şi apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult aş vrea...

Aş vrea să-mi amintesc
De căldura din pântec,
Aş vrea iar să cresc
Sub dulcele tău cântec,
Inimă, te-ai rupt în două,
Şi ai creat o viaţă nouă.

Aş vrea iar o mângâiere
Şi să îmi vorbeşti întruna.
Aş vrea s-aud în tăcere
Cum inimile bat ca una.
Aş vrea să te ţin de mână,
Un pupic de noapte bună.

Aş vrea să te joci cu mine
Şi să mă alini când doare,
Să îmi spui c-o să fie bine,
Să mă strângi în braţe tare.
Aş vrea tot ce e mai simplu
Şi să nu mai treacă timpul.

Aş vrea la pieptul tău să stau,
Să mă simt în siguranţă,
Aş vrea o floare să îţi dau,
Iar tu să o păstrezi o viaţă.
Aş vrea să aud râsul dulce
La fel de sfânt precum o cruce.

Aş vrea sa mă duci la şcoală
Şi să mă ajuţi la teme
Aş vrea pe o foaie albă
Să te desenez o vreme.
Aş vrea iar să îmi găteşti,
Arome dulci, copilăreşti.

Aş vrea să mai văd cerul
În ochii tai, să vad şi marea.
Aş vrea să văd în ei reperul,
Calea mea şi îndrumarea.
Aş vrea să nu mai plec de acasă,
Căci doru-i greu şi mă apasă.

Cât aş vrea, cât mi-aş dori
Timpul... să îl pot opri
Sau, măcar, aş vrea să pot
Până în pântec să mă întorc.

poezie de Iulia Ionela Năstăsache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ellis Boyd "Red" Redding: Aş vrea să vă pot spune că Andy s-a luptat bine şi că Surorile l-au lăsat în pace. Aş vrea să vă pot spune asta – dar închisoarea nu-i o lume de basm. N-a spus niciodată cine a făcut-o, dar ştiam cu toţii. Lucrurile au continuat aşa pentru o vreme – viaţa în închisoare constă în rutină şi iar rutină. Din când în când, Andy apărea cu vânătăi noi. Surorile se ţineau de el – uneori reuşea să le ţină piept, alteori nu. Aşa stăteau lucrurile pentru Andy – asta era rutina lui. Cred că acei primi doi ani au fost cei mai grei pentru el, şi mai cred că dacă lucrurile ar fi continuat, acest loc ar fi luat tot ce era mai bun din el.

replică din filmul artistic Închisoarea îngerilor
Adăugat de Cristiana Ghiţă, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ţin

minte nu mai ţin minte
dacă trebuia să ne întâlnim
sau trebuia
să ajung la dentist să îmi scoată
un dinte - prin tine -
sau trebuia
să mai ţin de o ţinere de o ră
dăcină răsucită de minte?

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amintirea ţăranului zugrav

Azi trăieşti în legenda ta
cum ai trăit în câmpuri şi în sat:
Mi-aduc aşa de bine aminte
de mânile tale grele ca tăvălugul
cu care pecetluiau sămânţa-n arătură.
Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă
şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai
sfinţi atât de fragezi
parcă veneau de-a dreptul din lună.
Erai prieten cu toate minunile.
O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică:
Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut
pruncul Isus fără tată?
Într-o icoană-nchipuită de tine
i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc:
Astfel stat-a Maria-n genunchi,
cu ciocul întins peste ea
o pasăre, plutind, a scuturat o floare.
Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis.
Din pulberea de floare
cernută peste tânărul ei trup
fecioara Maria
a legat rod ca un pom.
Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta?
Erai numai om, şi totuşi când ai murit
s-a adunat mult norod în pragul tău,
crezând că fără veste te vei ridica la cer
şi vei înălţa cu tine satul şi părnântul.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă

cât de bucuros am fost când am evadat de pe tărâmul tăcerilor
simţeam că trăiesc, că pot face ce vreau, că mă reprezint prin vorbe nu numai prin fapte
dar am aflat că de cele mai multe ori, cuvintele rănesc
şi în jurul vorbitorilor se naşte un gol dureros
am alergat de colo-colo, dar fiecare era ocupat cu sinele
îşi căuta cuvintele şi spera la o nouă viaţă
hei! chiar nu mai vrea nimeni să mă asculte? devin plictisitor?
conversaţie sau comunicare, dialog sau monolog
târziu, când m-am aşezat ostenit
am început să ascult
şi tăcerea mea avea gust bun
în jur se strângeau alţi oameni care ascultau
apoi, jur-împrejur lume tăcută, ascultând
departe de lumea dezlănţuită
departe de cuvântul vorbit
şi cuvântul creştea în mine, dar nu mai era dureros
era înţelept. şi tăcut. şi îmi plăcea
şi am zis că e timpul să mă întorc acasă
dar tăcerea cu greu îşi mai făcea loc
printre interjecţii
şi drumul devenea o rană
un om tăcere într-o mare de oameni cuvinte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş

vrea să-mi pot aduna gândurile, transpir abundent şi schimb tricou după tricou, mă simt ca anthony perkins în psycho dar în loc de cuţit am un borcan şi le pândesc de parc-ar fi muşte
s-au adunat multe dar e suficient un chibrit, oricum scena duşului o joc singur şi dincolo de perdea nu e nimic şi stau ca prostul cu borcanul în mână şi mi se face foame
amintirile sunt un soi de sendvişuri cu şuncă sau multe altele, poţi trăi din ele chiar şi după moarte dar sper să nu fac o fixaţie din asta
tu erai exact la fel cum visasem şi părea că nimic n-o să ne oprească dar eu umblu cu borcanul gol şi transpir abundent într-un sequel de serie b la vertigo
când plăteam la supermarket nu-i zâmbeam vânzătoarei ca să economisesc pentru tine, mă enervau radarele deşi gândeam încet, la limita oricărui pericol
îmi închipuiam c-o să vină momentul când n-o să mai avem ce să ne spunem dar mizam pe faptul că putem să ne băgăm în pat unul lângă altul şi să împărţim căldura aceea
să mocnim împreună topind lumea şi timpul nepăsători ca focul care arde fără să întrebe dacă e casă, carte sau trupul cuiva, să transformăm lumea într-un nou anotimp
ca atunci când prin noiembrie a luat foc o sondă şi-a ars vreo trei săptămâni şi lumea era uimită că pe dealuri pomii înfloriseră a doua oară

poezie de Leonard Ancuţa (17 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici macar o stea

Cat am dat tot as vreau sa dau
Cat am luat tot mai vreau sa iau
Sa inteleg lumea cum e ea
Si vreau sa ma apropiu de o stea

Viata e ca un cerc inchis
Pana acum nu l`am deschis
De trecut nu`mi pare rau
Si stau si fac tot ce vreau eu
Dar nici azi... N`am atins nici o stea

Cat as vrea sa pot sa alerg mereu
Drumul lung... oricat de greu...
Nu`mi pasa eu pot sa astept

Vreau sa am steaua mea
Vreau sa ajung la ea
Vreau sa o pot avea
Caci eu n`am atins nici o stea

Caii bat praful pe poteci
Eu nu vreau, nu vreau sa pleci
Ca licoarea prin mine sa treci
Sa stai sa faci tot ce`ti doresti
Si apoi sa atingem o stea

Cat as vrea sa pot sa alerg mereu
Drumul lung... Gandul bun din tot ce`i rau
Nu`mi pasa eu pot sa astept

Vreau sa fii steaua mea
Vreau sa ajungi la ea
Caci eu n`am atins nici o stea / bis

Sa nu`ti pese ce spun ei
Viata iti da chiar tot ce vrei
Daca ai stii poti sa si iei

Dar eu vreau... o vreau
Vreau... vreau sa am steaua mea
Vreau sa ajungi la ea
Vreau sa o pot avea
Caci eu n`am atins nici o stea
Vreau sa am steaua mea
O Doamne cat as vrea
Caci eu nu am atins nicï o stea

poezie clasică de Laura Stoica
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojiţe, mi-aduc aminte ce-am fost.

citat celebru din Petre Ţuţea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti spre mine cu ochi blajini,
aşa cum făceai tot timpul,
erai lângă mine şi mă purtai în gând
chiar şi în momentele când îţi era greu.

Eu te întâlneam rar, crezând că-i mai importantă
rutina mea zilnică, alergarea după himere.
M-ai trezit din amorţeală printr-o strângere de mână,
o strângere blândă şi plină de iubire,
dar era prea târziu.

Cineva te-a iubit mai mult decât oricine,
de aceea te-a chemat la el, printre stele.
Ce a rămas în urma ta sunt doar amintirile,
alergând prin pustietatea acestor vremi,
în speranţa reîntâlnirii.

Când plângeam,
plângeai cu mine pentru visul meu,
când râdeam,
erai o primăvară superbă cu apusuri vulcanice.
Acum... chiar de îmi continui visul,
ştiu că soarele şi vântul te iubesc ducând
pulbere de stele spre locul din care mă priveşti,
tu fiind sora mea sub soare,
iar eu, frate pe pământ.

poezie de Ioan Forgaci (14 noiembrie 2011)
Adăugat de aer nelu
Comentează! | Votează! | Copiază!