Mai lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă

cât de bucuros am fost când am evadat de pe tărâmul tăcerilor
simţeam că trăiesc, că pot face ce vreau, că mă reprezint prin vorbe nu numai prin fapte
dar am aflat că de cele mai multe ori, cuvintele rănesc
şi în jurul vorbitorilor se naşte un gol dureros
am alergat de colo-colo, dar fiecare era ocupat cu sinele
îşi căuta cuvintele şi spera la o nouă viaţă
hei! chiar nu mai vrea nimeni să mă asculte? devin plictisitor?
conversaţie sau comunicare, dialog sau monolog
târziu, când m-am aşezat ostenit
am început să ascult
şi tăcerea mea avea gust bun
în jur se strângeau alţi oameni care ascultau
apoi, jur-împrejur lume tăcută, ascultând
departe de lumea dezlănţuită
departe de cuvântul vorbit
şi cuvântul creştea în mine, dar nu mai era dureros
era înţelept. şi tăcut. şi îmi plăcea
şi am zis că e timpul să mă întorc acasă
dar tăcerea cu greu îşi mai făcea loc
printre interjecţii
şi drumul devenea o rană
un om tăcere într-o mare de oameni cuvinte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu am furat

mergând pe stradă uneori tragi cu urechea, furi secunde din viaţa cuiva şi uiţi
citeşti o carte şi te regăseşti printre pagini, printre cuvinte şi vezi că un cuvânt se lipeşte de tine
aşa cum numai un cântec se mai ascunde printre cute de memorie şi nu-ţi dă pace

când eram copil mi-am dorit şi eu o hoţoaică să fur caise
dar ori era prea înalt gardul, ori hoţoaica era prea scurtă ori eu o uitam prea des
cert e că amintirea nereuşitei mă bântuie. eu de ce nu pot să fur?

la şcoală făceam şi eu copiuţe, copiam de câte două, trei ori
rezumatele, formulele şi ideile până când copiuţele deveneau inutile şi scriam liber
dar în ochii colegilor eram omul care avea copiuţe clare, nu tocilarul

mi-am propus să fur inima câtorva fete dar multe din ele nu aveau.
o păstrau acasă în loc sigur departe de ispită
iar cuvintele mele zăceau aruncate care pe unde

acum nu mai fur. nimic. am obosit să aştept. am obosit să sper
ciudat e că nimeni nu vrea să fure de la mine cu toate că am atât de multe cuvinte
ce riscă să cadă în uitare

eu fur, tu furi, noi furăm, ei fură... întreaga viaţă am fost furat fără să pot acuza pe cineva

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început a fost Cuvântul

La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu,
însemna Cuvântul Domnului, acel cuvânt a fost Creaţia.
Dar de-a lungul veacurilor de cultură umană cuvântul
a luat alte înţelesuri, atât laice, cât şi religioase.

A avea cuvântul a ajuns sinonim cu autoritatea supremă,
cu prestigiul, cu incredibila şi uneori periculoasa persuasiune,
cu a avea Ora de Maximă Audienţă, o emisiune TV,
cu a avea darul de-a trăncăni, eventual folosind mai multe limbi.

Cuvântul zboară prin spaţiu, ricoşează din sateliţi,
mai aproape de noi decât a fost vreodată de cerurile
de unde se crede că a coborât.

Dar, după părerea mea şi-a celor ca mine,
cea mai mare transformare s-a produs cu mult timp în urmă,
atunci când el a fost pentru prima dată încrustat în piatră
sau trasat pe papirus, când sunetul s-a materializat pentru privire,
din a fi auzit, în a fi citit prin semne, apoi prin text;
şi a călătorit prin timp de la manuscris la Gutenberg.

Pentru că aceasta este povestea genezei scriitorului.
E povestea care a SCRIS-o pe ea sau l-a SCRIS el întru fiinţă.

poezie de Nadine Gordimer din Scris şi Fiinţă, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hainele cele noi ale împăratului

niciodată în visele mele nu am trecut de nivelul doi al jocului
mereu mi se spunea: ai pierdut (de timp era vorba) şi eram trimis la început
aleea trecea prin faţă tuturor. mă priveau sau de fapt îşi priveau tăcerea
şi cerul obosise strigând că vrea cap de om.

vai ce haină mare ţi-ai luat. şi haina mă certa în timp ce lumea privea amuzată
eram un biet cuvânt stingher într-o mare neomogenă
dar cine nu are nimic de spus să tacă pe vecie.
şi eu tăceam, speriat de câte s-ar fi putut vedea sub haină

uită-te la el. hal de costum. cine i l-o fi dat de pomană?
şi lumea mă strângea din toate părţile, pe la toate încheieturile
tăindu-mi răsuflarea, făcându-mă să arăt ca un clovn
căruia îi cad toate cuvintele, unul după altul, rămânând mut

iubeşte-te cu măsură! ar fi fost un sfat înţelept, dar cine mai ascultă azi?
iubeşte-ţi aproapele. dar ai grijă pe cine ţii aproape. astupă-ţi gură şi lasă ochii să vorbească
şi mai ales ai grijă de cuvintele tale. poartă-le cum ştii şi cum crezi. nu-i mai lasă pe alţii să te îmbrace
pentru ca apoi să râdă strigând că împăratul este gol (după ce spuneau că eşti cool)

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din sertarul cu amintiri

am descoperit cu uimire cuvântul iubire. eram prea mic ca să-l înţeleg
dar prin asociere am înţeles că soarele nu caută pe cineva anume ci-i luminează pe toţi la fel
şi am văzut că luna îşi ascunde faţa de fiecare dată când se îmbujorează

mă jucam cu cuvintele până când am observant că şi ele pot răni
şi am început să privesc cu uimire fiecare muchie, fiecare faţă
şi cuvintele au crescut purtându-mă pe braţe fără să mai rănească pe cineva

m-am întrebat de ce este atât de fioroasă moartea,
dar din tot ce-am citit nu am aflat, aşa că m-am decis s-o aştept
şi-acum fiecare zi e un motiv de bucurie pentru că uneori şi răspunsurile dor

am ales să iubesc neantul pentru că e singură modalitate de a-l invinge...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai vorbit

Ai vorbit.
Vorbind, îţi măsuram literele,
Le cârpeam minusurile şi le cântăream greutatea.
Apoi ai tăcut şi
Am tăcut.
Pentru că nu mai era rost
În cuvinte...

Ai zâmbit.
Zâmbind, îţi admiram liniile,
Le desenam curburi şi le acopeream cu lumină.
Apoi ai sfârşit şi
Am sfârşit.
Pentru că nu mai era plin
În expresii...

Ai venit.
Venind, îţi priveam paşii,
Le ascultam sunetul şi îi umpleam cu motive.
Apoi te-ai oprit şi
M-am oprit.
Pentru că nu mai era dor
În venire...

Ai iubit.
Iubind, îţi simţeam sufletul,
Îi desenam întregul şi îl cerneam în dorinţe.
Apoi ai vorbit şi
Am vorbit.
Pentru că nu mai era loc
În tăcere...

poezie de Gabriela Chişcari (30 august 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început...

Cândva, demult, demult,
Mai pe când lumea era încă la început,
In Universul mare, dar prea plin cu stele,
Multe stele n-au mai încăput,
Aşa că s-au apucat
Să-si construiască o planetă primitoare
Şi Gingaşă şi Albastră
Cu o inimă mare, ca de foc
Pe care si stelele să poată avea câte un loc
Şi un pic mai mult noroc.
S-au îmbrăcat apoi cu haine noi, de lut
Devenind oameni, miliarde,
Dar sufletul lor de stele
mai departe străluceşte
Şi cândva se vor intoarce
Intr-un Univers acum mult mai mare
In care loc vor avea şi stele şi suflete...

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam în gol

şi vedeam lumea cu ochi goi cum goală era şi ea
singurul lucru care o îmbrăca era culoarea banilor, noi sau vechi
şi lumea se îngrămădea să o pipăie, să-i smulgă hainele
să se îmbete cu mirosurile ei

ciudat, dar numai în filme am văzut oameni cărţi
în viaţa reală ei se strecoară prin canale ca să nu fie dovediţi
ideea gulagului încă mai stăruie ca un abur dens
şi oricine poate dispărea dintre ai săi cu tot cu literele sale

tipografiile scot mai mult postere
busturi impresionante, pulpe cabrate, feţe zâmbitoare
reclame la orice numai la carte nu
şi cuvintele se ofilesc printre prescurtări

cmf? op... cpma? n... asta-i viaţa csf... ncsf...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia de cuvânt

la început a fost cuvântul, şi era atât de singur încât s-a despărţit în silabe
cea de sus s-a numit cer şi rai şi nori şi vânt şi ploaie şi absent
iar cea de jos s-a numit pământ şi iad şi umbră şi tărie
şi pentru că mai rămăseseră sunete
a zidit omul cu toate florile şi toate animalele
dar omul era singur, nu avea cu cine să vorbească
şi atunci, din unu a făcut doi şi femeia a strâns cuvântul la sân
şi cuvântul nu a mai plâns. a suspinat doar
şi a crescut fără teamă de întuneric, de ură, de micime
dar toate acestea şi-au dat mâna şi i-au pus gând rău ţintuindu-l
în cea mai neagră tăcere
iar cuvântul a murit şi a înviat
pentru că omului îi era greu fără de cuvânt
şi cuvântului îi era greu nerostit
mâna care mângâie, umărul care sprijină, gura care suspină
sunt demne de umbra şi duhul cuvântului
iar frazele se înlănţuie scriind toată istoria lumii
în aceleaşi eterne cuvinte
de început

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clandestin prin copilărie

Copiii întorc istoria pe dos caută
se caută printre visele oamenilor mari
nu pricep ce-au vrut să facă aşa departe de casă
în împărăţia copiilor nu-i nevoie de cuvinte aici
toţi se înţeleg zâmbind cuvântul mamă-i singura
fiinţă vie rege şi copil prin cuvântul mamă trec
toate cuvintele lumii cuvântul mamă
îi şterge şi lui Dumnezeu fruntea oameni
buni istoria mai are o şansă ridicaţi-vă-n
picioare se naşte un copil

poezie de Costel Zăgan din Poezii de trezit copiii (18 iulie 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

E noaptea nopţilor

toate cărţile pe care le citesc au trecut prin mine,
au crescut, au înflorit
şi au căzut în lume să o facă mai frumoasă
dar lumea nu poate să iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea
e mai comod să treci prin aceleaşi hârtoape
decât să faci potecă nouă
între o naştere şi o moarte e doar o viaţă
plină sau goală dar trăită
petrecută prin deşertul de cenuşă
şi prin marea lacrimilor
amară ca uitarea
şi grea ca istovirea
cerurile se deschid lăsând stelele la fereastră
la fel ca baierele pământului
al cărui plânset se pierde uşor tremurat
nu întotdeauna vasele cu apă
devin vase cu vin scump
iar cuvântul se pierde în lume
neascultat. nedorit.
iubire. adevăr.
pe cât de suficient
pe atât de ineficient

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Richard Bone

Când am ajuns prima dată la Spoon River
Nu ştiam dacă ceea ce mi se spunea
Era adevărat sau fals.
Îmi aduceau epitaful
Şi stăteau în atelier în timp ce eu lucram
Şi ziceau "Era aşa de blând", "Era aşa de minunat",
"Era cea mai plăcută femeie", "A fost un adevărat creştin".
Eu dăltuiam tot ce doreau,
Fără să ştiu adevărul.
Mai târziu, trăind printre oamenii de aici,
Am aflat cât de departe de realitate
Erau epitafele pe care le comandau pentru a fi engravate.
Dar am continuat să scriu ceea ce eram plătit să scriu
Şi să devin parte mincinoasă a falselor cronici
De pe pietrele funerare,
Cum ar face orice istoric care scrie
Fără să cunoască adevărul
Sau care a fost influenţat să-l mistifice.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu vă temeţi de îmbrăţişări

cuvintele arestate aşteaptă iertarea între gratii de uitare
sunt cuvinte ce trebuiau să dispară din lume
şi dicţionarele sunt pline de carii
printre care se plimbă torţionarii de cuvinte

să nu vă temeţi de îmbrăţişări
chiar dacă sunt urmărite, puteţi să le îmbrăţişaţi
să le ascundeţi sub limbă ca pe sfânta împărtăşanie
sau să le strângeţi la piept încălzindu-le tremurul

lumea s-a umplut de cuvinte violate ce se strecoară pe lângă pereţi
prostia umblă ţanţoşă învârtoşându-şi neghiobia
şi scuipându-şi odraslele aurite de deochi
şi e greu de crezut, dar rostirea e pusă la stâlpul infamiei

îmbrăţişaţi cuvintele, iubiţi-le şi ocrotiţi-le pentru că...
la început a fost cuvântul
şi abia apoi... omul

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu era mai puţin comunicativ, decât acest gentleman, pe nume Phileas Fogg. Vorbea cât mai puţin posibil şi cu cât era mai tăcut, cu atât era mai enigmatic. Totuşi era în curent cu viaţa. Ceea ce făcea însă era aşa de matematic asemănător cu imaginaţia obştească nemulţumită căuta să pătrundă dincolo de fapte.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru cântece din Dunhuang

Melodie: "Dorinţa eternă"

1.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bogat şi reputat cum puţini sunt pe lumea asta.
Toate zilele petrecea în oraşe de purpură
... dansând şi cântând.
Cupa era umplută iarăşi şi iarăşi, până când cădea beat;
trăia uşor, golind mereu cupele de aur,
încercând mereu savorile zilei, urmărind plăceri–
Unii oameni sunt prea bogaţi şi nu se mai întorc niciodată acasă.

2.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
numai el ştia ce singurătate vastă trăia;
obrazul îi era acoperit de murdărie şi de praf,
ceilalţi îl înşelau în fiecare zi.
În fiecare dimineaţă stătea în partea de apus a pieţei;
din cauza vântului lacrimile îi curgeu şiroaie pe obraji.
Ȋi era dor de casa lui aflată departe, departe de tot–
Unii oameni sunt prea săraci şi nu se mai întorc niciodată acasă.

3.
Era un trecător pe partea dinspre apus a râului,
bolnav, aproape de moarte.
Totuşi, se încăpăţâna să reziste, aşteptând veşti,
deşi cu trecerea timpului devenise evident că trebuie să plece.
Sătenii l-au târât la marginea drumului dinspre apus,
i-au prins de trup o etichetă pe care îi era scris numele;
tatăl şi mama lui nu mai ştiau nimic despre el–
Unii oameni mor şi nu se mai întorc niciodată acasă.

Melodie: "Gaiţa pe ramură"

4.
Nu mai pot răbda gaiţa şi toate poveştile ei extravagante!
Îmi aduce veşti bune, dar niciodată nu vine şi cu dovezi.
Zilele astea, când va zbura prin preajmă, o voi prinde
şi-o voi închide într-o colivie aurită, punând capăt clevetirilor!
Am venit la ea cu cele mai bune intenţii, dându-i veşti de bun augur–
cine s-ar fi gândit că mă va închide într-o colivie de aur?
Singura mea speranţă e că soţul ei mercenar se va întoarce curând acasă,
iar ea va deschide colivia şi mă va lăsa liberă să zbor către norii cei albaştri.

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îşi spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul şi să o facă a începe o viaţă nouă, nu ştia bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare şi să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste aşteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simţea apărată. O viaţă nouă! Cuvântul avea ceva magic. Dar dacă pentru a ajunge la această viaţă nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate n-ar fi întins-o, poate nu l-ar fi spus.

Mihail Sebastian în Accidentul
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti atât de puternic!

ştiu că nu crezi. este chiar greu de crezut. dar e adevărat.
sunteţi Dumnezei a spus El. dar cine să-L creadă
când pe străzi se moare cu zile
şi nu mai este nimeni să spună "Lazăre vino afară"
în momentul în care ai deschis ochii, ai văzut lumina
şi lumina vine la picioarele tale, cerându-şi iertare
la prima ta răsuflare, aerul a plecat purtându-ţi aura şi puterea
iar când ai pus picioarele pe pământ
pământul s-a înfiorat, recunoscându-te de stăpân
numai ploaia şi vântul nu par să te asculte
încă fac ce vor ele
dar uită că la început a fost cuvântul
şi cuvântul se desprinde cu greu de buzele tale
de dulceaţa sărutului tău

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi nebuni

Am fost şi prin nelinişti sau tristeţe,
Am căutat, am încercat: n-a mers!
M-am îndreptat atunci spre frumuseţe
Şi am găsit-o deghizată-n vers.

Am alergat bezmetic prin înalturi
Şi am privit din ceruri spre pământ,
Apoi, prin nori, în fericite salturi,
Am început, cu glas timid, să cânt.

Era frumos când auzeam ecoul
La un poem ce se ducea spre zări,
Iar eu eram privit precum eroul
Ce-a cutezat să zboare peste mări,

Să uite de amarul ce, prin lume,
Se-agaţă de atâţia disperaţi
Ce nu mai ştiu de bucurii, de glume,
Sau de iubire, de părinţi sau fraţi.

Zburam neobosit, în zbor frenetic,
Cântându-mi bucuria de-a trăi,
Iar ea a apărut din vis, profetic,
Şi plină de dorinţa de-a iubi.

Era iubita mea din altă lume,
Din altă viaţă, din alt univers,
Era a zecea muză, fără nume,
Atrasă către mine de un vers?

Dar, cui îi pasă? – a venit la mine
Îmbujorată toată şi timid,
Din zone-ndepărtate, clandestine...
Şi o privesc, de dragoste avid.

Iubirea noastră nu mai vrea cuvinte,
Ci simţuri moştenite din străbuni,
Ne-am rupt de legi, ne-am rupt de cele sfinte
Şi râdem fericiţi, ca doi nebuni.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!