Un trist buchet

E ora când refuză trandafirii
Un compromis cu propria candoare
Şi îndoiala care pururi doare
Mai rău decât aşezământul firii;

Vor fi tăiaţi să-nveselească mirii
Într-un apus rămas fără culoare
Când cel mai grav din ţipete nu moare
Şi îl îngroapă-n carnea lor, fachirii

E ultimul recurs la o lumină
Răsfrântă-n luciul mobilei curbate
Când cad zăpezi albastre peste sate
Şi moartea le rămâne fără vină,
Iar tija lor suavă se calcină
Precum un rug cu pâlpâiri ciudate.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiu scriitorilor

Trecătoare-s toate pe acest pământ,
Tot ce are viaţă va avea mormânt.
Virusuri, bacterii, alge, fungi şi plante ‒
Care ne dau hrana, sau flori elegante ‒,

Oameni, animale, fără doar şi poate,
Fără osebire, un sfârşit au toate.
Asta-i legea firii, legea existenţei,
Cunoscută însă doar inteligenţei.

Pier pe rând cu toate, iarba, floarea, pomul,
Dar rămâne scrisul, deşi moare omul.
Piere într-o clipă la trezire visul,
Au pierit oraşe, va pieri Parisul.

De când este lumea, peste ce trăieşte,
Peste toţi şi toate, Moartea stăpâneşte.
Tot ce are viaţă-l va-nghiţi-abisul,
Moare scriitorul, dar rămâne scrisul.

poezie de George Budoi din Scrisul şi scriitorii în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (15 ianuarie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trandafirii înfloresc

Când trandafirii înfloresc
grădina prinde culoare.
Când zorii iubirii mijesc
viaţa e plină de soare.

Precum o floare-n grădină
şi iubirea înfloreşte.
Sufletul prinde lumină
şi viaţa o-împodobeşte.

poezie de Dumitru Delcă (2 ianuarie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, artiştii fără vină

Atâtea voci străbăteau stepa
Portative stranii pe eter
Cocorii strânşi într-un echer
Peste ţinutul lui Mazepa

Ceaţa presărată din înalt
Se insinua felină
Pe-un orizont cu lună plină
La apus, un munte de bazalt

Brandemburguri la fereşti
La ceaiul de la ora cinci
Zvon suav de caterinci
Şi fantomele-n caleşti

Floarea mea de alabastră
Zborurile la soroc
La câte jocuri de noroc
Am pierdut dragostea noastră!

Că v-am spus sau nu v-am spus
Noi, artiştii fără vină
Alergăm după lumină
Toată viaţa spre apus

poezie de Ion Untaru din Floare de lotus (2006)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Şi-ac smuls din pântec, insectar;
Aşa din când în când se moare!

Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Aşa din când în când se moare!

De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Aşa din când în când se moare!

Doar dăruire-n aşteptare
Şi înşelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Aşa din când în când se moare!

Sublim amor cu violare
De vis şi trup pur neatins,
Cu gust amar de viaţă stins;
Aşa din când în când se moare!

O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o ştie
Şi singur stingere-şi îmbie;
Aşa din când în când se moare!

Ochi plânşi înălţaţi la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-şi pierde pereche-n ţărână;
Aşa din când în când se moare!

Părinţii duşi rămaşi o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng şi-acum şi n-ai habar;
Aşa din când în când se moare!

Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Aşa din când în când se moare!

Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezenţă,
Nici gând de urmă, de esenţă...
Aşa din când în când se moare!

Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Aşa din când în când se moare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un răsărit fără apus

In memoriam Ana Podaru, plecată prea devreme printre stele. Bun rămas şi drum bun în Lumină, Ana!

Cu glasul stins în şoaptă ca un urlet,
Ne-am mai rugat instanţelor celeste,
Împodobiţi cu răni pe cord şi suflet
Să ne-o mai poarte-o vreme prin poveste,
Dar basmul s-a sfârşit şi... asta este.

Când ultimul omagiu i-am adus
Ne-am adunat ca să privim în gol
Un ultim răsărit fără apus
Şi-al doamnei de cuvinte ultim rol
Şi alte leacuri decât lacrimi... nu-s.

Sentinţa din clepsidră i s-a scurs,
Doar glasul i-a rămas trudit pe foi,
Ea nu mai are chip ci doar surâs
Şi-un înger a luat-o dintre noi,
Dar ne-a rămas Cuvântul ce l-a spus.

Acelaşi chip cu altă-nfăţişare
Printr-o sclipire ne va da un semn
De pe o stea lucind în depărtare
Şi peste umeri crucilor solemn,
Vom plânge apoi că ne e dor şi... doare.

Cu bine dar, lumină călătoare!
E o zi de toamnă foarte tristă azi,
Din pomul vieţii a mai căzut o floare
Cu gând pios aprind o lumânare
Şi-o lacrimă-mi coboară pe obraz.

Un ultim omagiu, Ovidiu Vasile - Cluj

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Judecata

Când judecata nu e dreaptă
E semn... că-i fără judecată;
Cum proasta, nu e înţeleaptă,
Fecioara nu-i... o desfrânată!...

Când orice probă-i ignorată
Şi adevăr răstălmăcit;
Ori judecata e ingrată,
Ori cine-o face, pervertit!...

Când cel ce judecă nu simte
Că rău făcut fără de vină
E precum capul fără minte
Şi bec aprins, fără lumină...

... Aşa e "dreptul", râs în barbă
Cu uşa-nchisă... luată clanţă;
Justiţia pe-ascuns e oarbă,
Cu greutăţi... fără balanţă!!!...

Căci... "altul"... n-are importanţă!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să mor cum nu se moare

Aş vrea să mor de fericire,
Fără regrete sau blesteme,
Fără să pierd vreo amintire,
Fără să scriu în van poeme.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să sar peste etapa fricii,
Să fie ca o sărbătoare
Scăldată-n foc de artificii.

Aş vrea să mor scriind cuvântul
Care dezleagă veşnicia,
Să simtă cerul şi pământul
Când eu desăvârşesc magia.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să văd întinerind bunicii,
Să fie viaţa viitoare
La fel ca zborul rândunicii.

Aş vrea să mor fără durere,
Să mă transform într-o lumină,
Să populez şi alte sfere
Condus de forţa Ta divină.

poezie de Ionuţ Caragea din Căutătorul de amintiri (2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,
Oprim timpu-n loc la vamă, să ne păsuiască-un ceas,
Scormonim într-un mesteacăn, să înnobilăm inele,
Pentru nenuntiţii lumii, neiubiţii ce-au rămas...

Noi cărăm cuvinte goale şi tăceri fără răspuns,
Dar, povara, nu-i povară, ne e hrană-ndeajuns...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaşterea şi personalitatea fac îndoiala posibilă, dar cunoaşterea de asemenea vindecă îndoiala; şi când ajungem să ne înţelegem pe deplin personalitatea ajungem într-un punct în care îndoiala este aproape imposibilă, pentru că nimeni nu se poate cunoaşte pe sine fără să-l cunoască pe Dumnezeu.

citat din T.T. Munger
Adăugat de Alina Roxana Chirila
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când soarele apune

Atunci când soarele apune
Într-un sfârşit de luna mai,
Oamenii buni să se-adune,
Bucuroşi, într-un colţ de Rai!

Să vadă vişinii în floare
Purtând rochii de mireasă,
Când pe-a cerului culoare,
Curcubeele se lasă!

E protecţia divină
Ce-ntr-un semicerc se-arată,
Cu un zâmbet de regină,
Pe cupola ei bombată.

Da cât suferă pământul...
E permanent exploatat,
Arşiţa, gerul şi vântul,
De-atâta timp l-au maltratat!

Dar e umil şi rezistent
Şi ce vremuri o să vină...
Dar cel mai sadic oponent,
Îi e omul cel cu vină!

Oamenii nu se potolesc...
Dar se miră toată lumea
Când unele dealuri pornesc
Şi vin la vale aiurea!

Când se-nfurie pământul
Ne-amintim de-a lui candoare,
Cutremurul, apa şi vântul,
Schimbă a vieţii culoare!

Inocenţa e furată!
De ce lipsesc cei şapte ani?
Moralitate-a e uitată,
Şi transformăm totul în bani!

Când soarele ne-ndrumă,
Pământul ne dă bucate...
Dar unii prea mult consumă,
Deşi ne dă pe săturate!

poezie de Arpad Toth
Adăugat de Galaxy
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o asemenea vârstă, unui suflet încă plin de iluzii poetice îi place să savureze moartea, atunci când moartea i se pare binefăcătoare. Moartea are însă cochetării faţă de cei tineri: pentru ei, moartea când înaintează, când se retrage, când se arată, când se ascunde; încetineala aceasta îi scârbeşte de ea, iar incertitudinea ce le-o pricinuieşte viitorul îi readuce până la urmă între oameni, unde vor găsi iarăşi durerea care, mai nemiloasă decât moartea, îi va lovi fără a se lăsa aşteptată.

Balzac în Femeia la treizeci de ani
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar omul are zece degete la mâini. Taie-i unul. Pe oricare i-l tai, carnea sângeră, rana doare. Îţi moare un copil. Te doare sufletul şi te doare carnea. Doare! Doare!

Zaharia Stancu în Jocul cu moartea
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un cortegiu funerar prin iarnă

La fel ca mine, suntem mulţi sub cnut:
Ne biciuie necazurile-n ploaie,
Ca şi cum numai toamnă-am fi avut
Şi trupul în furtună se îndoaie.

Nu îndrăznim să mai privim în sus,
E răsăritul doar un vis ce doare
Şi azi şi mâine sunt doar un apus
Cu pleoapa nopţii-n semn de întrebare.

Bătrânii-şi roagă moartea azi, în cor,
Să scape de nelinişte şi teamă.
Doar rugăciunea le-a rămas şi lor
Şi-un câine vagabond ce-i bagă-n seamă.

E linişte prea multă-n burg şi ştiu,
Că e ciudată-această acalmie.
Şi, Doamne, pe pământ e prea târziu,
Să mai sperăm, că bine, o să fie.

E totul alandala-n univers,
Nimic nu mai urmează calea firii,
Nu-i nimeni liber pentru un demers,
Să nu mai fure hoţii trandafirii.

Atât de triste feţe sunt pe străzi,
Ca un cortegiu funerar prin iarnă,
Vânat de lupii ce aşteaptă prăzi,
Când albul, peste roşu, stă să cearnă.

O, de-aş avea putere precum scriu,
Cum aş închide lacrima-n sicriu!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minune fără nume

În noaptea de tafta-nvechită,
când sufletul aleargă
şi moare printre lacrimi
de sfântă iertăciune,
am întâlnit prin gheţuri o foarte mică stea,
o stea a fericirii:
"minune fără nume".

În noaptea dintre veacuri,
când stelele apun
şi când oglinda vieţii
mă oglindeşte-n ea,
te-am întâlnit mică minune
şi vreau ca să îţi spun,
că eşti o nestemată
din lanţul fără za.

În noapte dintre stele,
când universul e lumină
iar sufletul meu curge
călcând întreaga lume,
tu mi-ai uitat o clipă din clipa
ce-o să vină,
şi-mi dărui universul...
"minune fără nume".

poezie de Silvia Urlih
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Como

Eternule A-Tot-Stăpânitor,
aici simţii, mai bine ca oriunde,
prezenţa Ta, ce pururi mă pătrunde.
Văzutu-Te-am, - atom cugetător, -

în simfonia verdelui major,
când cerul Tău se cerne peste unde,
şi azurează apele profunde;
când totul e fluid unduitor;

Când linii, forme, sunete, culoare,
se contopesc, şi fiecare floare
cădelniţează, molcom, smirna ei;

Când chiparoşii, facle fără pară,
sub pulberea stelarelor scântei,
se-aprind în vraja nopţilor de vară!

sonet de Ioan Gr. Perieţeanu din Glasul apelor (1932)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e searbădă sub paşi cărarea

Când nu îmi eşti, mi-e tare greu, mi-e rece, frig şi mi-e urât,
Mi-i totul trist... m-apasă toate, simt că-mi lipseşte fericirea.
Simt cum m-afund şi cum mă sting... ca farul cel mai amărât,
Orbecăi cum orbecăieşte, un ins pierdut... pierzând menirea.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mă doare-o tristă melodie, mi-e timp nostalgic şi mă doare.
Simt că nu văd sub paşi cărarea... că drumul este mai îngust,
Orbecăi cum orbecăieşte... un ins răpus de-a ta... grandoare.
*
Când nu îmi eşti, îmi moare timpul şi-i timpul fără existenţă,
Mi-e cântecul cu note-amare, mi-e vremea gri şi-i dezolantă.
Mi-acopăr sufletul c-un giulgiu şi mă-nconjor... cu penitenţă,
Orbecăi cum orbecăieşte... pribeagu-n lumea-i... ambulantă.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mi-e searbădă sub paşi cărarea, e drumul searbăd şi îngust.

poezie de Ion Apostu (23 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ţară fără de hotare

Dragostea-i o ţară fără de hotare,
Cel iubit, de-a pururi este domnitor,
Inima e sfetnic bun atunci când doare,
Doina cea de jale - imn înălţător.

Jertfa-i noaptea lungă şi istovitoare
Când oştenii-doruri duc mereu solii,
E erou cel care, nu va să coboare
Steagul înălţatei lui melancolii.

Numai o redută - singura credinţă -
După lung asediu poartă biruinţi,
Inima vitează din a sa fiinţă
Bate cu puterea viselor fierbinţi.

Dragostea-i o ţară fără de hotare
Unde-i totul verde sub cer azuriu;
Cine-n ea se-aşează, veşnic nu mai moare
Şi tot veşnic tânăr, vajnic şi mlădiu.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea sfărmând patul lui Procust

Eşti liberă să-şi faci de cap cu trandafirii
să faci nudism pe plajele din tei
să-ţi acordezi cu sentimente coarda firii
să dai cu tifla celor ce-şi spun zei

Eşti liberă să cochetezi iar cu infernul
să vină Proserpina la mine să reclame
să văd cum într-o clipă m-ar bărbieri eternul
cu razele de lună de-a pururi lame

Eşti liberă să-mi deturnezi orice tristeţe
să plângi cu lacrimile într-un vers
să insulţi ninsoarea cuprinsă de tandreţe
scurcircuitând toţi sorii rămaşi în Univers

Eşti liberă să faci din voluptate-o armă
să strângi de gât tăcerea când vrea să mă seducă
să negi că lacrimile-s semnale de alarmă
iar depărtarea dragă s-o spargi ca pe o nucă

Eşti liberă să spui că paradisul locuieşte-n tine
să-mi arzi aripile şi azi la fără-un sfert
când îmi dezbrac singurătata fără de ruşine
să te iubesc şi iar să nu te iert

poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins focul (8 martie 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!