Trenul blestemat

Eu mai rămân,
sunt tot acelaşi eu
împovărat de ploile din mine,
vagoanele-mi
sunt roţi purtând ruine
şi amintiri care dispar cu greu
sau nu or să dispară niciodată,
le voi purta în sânge cu durut,
fiindcă din trenul meu a dispărut
lumina ta de dor încununată
lăsată-n sarea mării de demult.

Gara nu plânge,
doar priveşte-n gol,
eu sunt un tren arzând
pe roata-mi blestemată,
că bucuria ce-mi fusese dată
pornea spre-o altă lume rostogol,
iar eu spre lumea-n riduri îngheţată.

Ploua mărunt
şi picuri-mi băteau
din marşul de tristeţi
funebrele cadenţe,
iar şuierul prelung mă anunţa
plecarea ta din lumea mea
curmând cu bisturiul de chirurg
o inimă pulsând de existenţe.

şi doar copilul vesel surâdea...

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni (2008)
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, un tren fără călători

noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aştept
e un tren fără călători
viaţa mea depinde de el
şi de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învăţat
să respir şi să consum
puţin câte puţin din timpul meu

(e singurul lucru
pe care-l ştiu despre mama)

mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina şi
gazul
cheia am lăsat-o sub preş
ştiu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată

mi-e frică
şuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea-n care nu mai sunt

A dispărut întreaga lume,
Însă cumva eu încă sunt,
Acelaşi om, acelaşi nume,
Dar altfel, pe un alt pământ.

Mirat mă uit în jur şi-mi pare
Că s-a schimbat parcă ceva,
Nu-i nici mai mică, nici mai mare,
Dar avem loc cu toţi în ea.

Încet, încet, apar alţi oameni
Un zâmbet au pe faţa lor,
Nu mai sunt rase, ci doar semeni,
Ce doar iubire par că vor.

A dispărut o lume-ntreagă,
Şi-a luat cu ea ce-a fost mai rău
Ce n-a putut timpul să dreagă
În gândul meu, în gândul tău.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecări spre nicăieri

lacrimi sfărmate în batistă
o privire
spre asfinţit
un drum cu sens unic
şi nicio barieră

plouă mărunt

un tren şuieră prelung
de parcă lumea
nu ar şti
încotro e gara

pe geamul îngheţat doar
o atingere de deget
şi ultima promisiune...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet rătăcit

De ce... te chem?
Auzi sau doar mă simţi?
De ce mă arzi?
Sau doar te... stingi!

De ce imi eşti în... ochi?
Doar zâmbet rătăcit?
De ce doar taci
Şi-mi eşti doar vis?

De ce totuşi mai mă simţi
Când vrei să mă alungi!
De ce-ţi mai pasă....
İnimă îngheţată?

De ce sunt Tot?
Un Tot de... tine!
De ce-mi eşti... clipă?
Clipa ce-mi rămâne!

De ce te simt în piept?
Doar n-ai rămas în mine!
De unde atâta dor acum
Când nu-ţi mai sunt demult?

De ce rămâi, de ce nu pleci?

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până ieri...

Eu sunt amarul vieţii ce ţipă-n pustiu
Eu sunt.. copilul uitat undeva chinuit
De jugul iubirii eternei şi dulcei iubiri
Ce tainic te aştepta ca să vii
Eu sunt imaginea incompletei tristeţi
Ce trimite spre inimă mii de săgeţi.
Eu sunt melodia ce tace uitată
Şi repornită în viaţa furată.
Eu sunt un fulg ce topit e prin timp
În palma iubirii ce plânge-n amurg.
Eu sunt femeia ce plânge tăcută
Şi a cărei inimi de tine-i rănită,
Eu sunt povestea neterminatei poveşti,
Eu sunt spre tine pod peste timp
Tu mă urăşti. Tu deja m-ai uitat.

poezie de Ana Pleşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleca un tren

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n prag de seară,
mergeam confuz, în urma ta,
văzând că trenul ce pleca
purta o mască mortuară.

Dar unde pleci?–te-am întrebat,
cu glas pierdut, în ploaia rece,
când trenul aştepta să plece
cu chipul tău, în păr buclat...
Nu mi-ai răspuns, dar ai zâmbit,
privind peronul cenuşiu,
unde plângeam încă mâhnit
plecarea ta c-un tren pustiu.
Plângeam încet cu fulgi de nea
care-mi cădeau în suflet doar,
iar tu, din trenul selenar,
priveai adânc uimirea mea.

Dar ai plecat, într-un târziu,
iar chipul tău, rămas o pată,
mă răscolea fără să ştiu
de-o să mai vii-napoi vreodată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 31 decembrie 2019 (31 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gara tristului destin

se-aude-n gară şuieratul unui tren
vagoanele-i aşteaptă înşirate
pe călătorii matinalului peron
îngrămădiţi la casa de bilete

vor cumpăra tichetele ce-i poartă
în paradisul cel visat sau în infern
de trenul care trece doar o dată
prin gara tristului destin...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efemeride

Mă copleşeşte bucuria
ce zumzăie în muguri
ca o promisiune a vieţii
şi simt primăvara
crescând în mine
ca firele de iarbă
din pamăntul reavăn
pe care s-a odihnit zăpada.

Aud tristeţile pulsând în urechi
şi-mi simt sângele gros
ca un râu de munte
ce duce cu el toate sudalmele iernii.
Într-un colţ al sufletului
încă doare lipsa ta
dar e ceva atât de firesc
aşa cum sunt ploile
în luna lui martie...

Şi atunci ştiu
că trăieşti în carnea mea
că niciodată nu te-am pierdut
că ai trecut doar într-o altă stare...
şi că în curând
te vei răsfăţa pe buzele mele
în înflorirea unui surâs.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ta

Oameni mor în ochii mei,
nu contează ce sunt ei,
şi nimeni nu plânge
e bucuria ce strânge
în tine toţi sfinţii.
Şi-n gândurile minţii
lumina-ţi îmi curge pe faţă.
.........................................
Ce bine-i să fi lângă ea
acum şi în altă viaţă
într-o lume doar a ta.

poezie de Dorel Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străin de mine, străin de tot

Străin de tot...
Străin de mine,
Străin de tot,
De viaţă,
De fiecare loc;
Sunt un pion mobil,
În mâinile ale cărui destin,
Mă aflu şi suspin...

Dar nu mă plâng,
Încerc să depăşesc frontiere,
Nu-mi impun limite.
Sunt victima unei vieţi, deşi,
Am fost nevoit să decid,
Să dezertez ori
Să mă pierd lucid.

Sunt gata să plec,
Privesc în urmă,
Nu am nici un regret;
Sau poate că
Totuşi am,
Renunţ la puţinii prieteni
Pe care îi mai aveam.

Scot din buzunar
Un bilet spre o destinaţie,
De care nici nu am habar
Am cu mine o valiză,
În ea, paşaportul fără viză.

Sunt un dezertor într-o lume,
Ce pentru unii ca mine,
E un refugiu pentru ziua de mâine.

Mă plimb pe artera principală,
De-a lungul unei străzi
Ce duce spre gară,
Dar gara e goală,
Doar câţiva mai mişună pe-afară.
Cred sau doar presupun,
Că sunt oamenii,
A unei vieţi fără stăpăn.

Trec pe lângă ei,
Mă privesc umil
Cu zămbetele şterse.
Nu mai au cuvinte
Să mai spună:
"Merit o viaţă mai bună!"

Aştept pe peron,
Găsesc un ziar aruncat
La intâmplare
Răsfoiesc pagini,
Citesc doar titluri
Încărcate de valoare.
Sunt genul care se afundă în esenţă
Nu prefer o reală consistenţă.

Mi-a sosit trenul,
Trebuie să plec.
Privesc pe geam,
Cum mă îndepărtez,
Dar nu regret.

Sunt conştient că las tot,
Dar nu pierd nimic,
Din ce am avut
Sau ce-am fost,
Sunt călător prin lume,
Îmi caut un rost
Anii trec unul câte unul
Pierd lupta cu timpul
Pierd trenul ‘speranţei'
Poate ultimul.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel în ploaie

Ploua mărunt, ploua orizontal,
Şuvoaie trec oftând pe trotuare,
Sunt ud, precum o rufă în căldare,
Dar ăsta e un amănunt banal.

Un vânt mârşav imi suflă-n buzunare,
Nu am primit pe vodcă bon fiscal,
Ploua mărunt, ploua orizontal,
Şuvoaie trec oftând pe trotuare.

Un câine mă miroase cu mirare
Şi mă marchează tandru, amical,
Frăţia dintre om şi animal,
Când stai în patru labe-i şi mai mare...

Ploua mărunt, ploua orizontal.

rondel de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simţiţi niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunând asaltul cetăţii.
Sunt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostaşul.
Nu sunt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sunt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, şi luminile
rare îşi povestesc, retrăind bucuria.
Nu sunt ploile primăverii cu toane ciudate,
sunt aerul respirat de cel dintâi fir de iarbă
şi lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sunt patima
care-şi strigă vecia de-o clipă -
sunt ceea ce rămâne din dragoste,
subînţeleasa poezie a ploii mărunte şi sure.
Nu sunt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sunt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.

poezie celebră de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castanii

Au înflorit castanii la-nceput de mai,
coroanele par sfinte candelabre,
cu braţele întinse spre cerescul rai,
să-şi etaleze sfintele podoabe.
Ajung când soarele dispare-n asfinţit,
lăsând în urmă gara-ntunecată...
Cobor din tren şi văd în faţa mea, uimit,
castanii mai frumoşi ca niciodată.

Mă-ntreb, fără speranţă, dacă n-ai ajuns,
cu-acelaşi tren, în gara noastră mică,
şi gându-acesta, printre amintiri ascuns,
îmi toară-n suflet reci fiori de frică.
Rămân în urmă şi privesc nedumerit
atâtea chipuri care-mi par străine,
eu pentru ei nu sunt decât un nou venit,
nu cel ce-şi vinde viaţa pentru tine.

Pe malul râului ajung într-un târziu,
urmând poteca, parcă neumblată,
unde aş vrea s-ajung nici nu mai ştiu,
mă-ntorc din drum spre gara-ntunecată.
Mă cheamă înapoi un tren necunoscut,
las pe peron prezentul care doare,
vei fi de-acum doar umbra din trecut,
sau, între foi, petala dintr-o floare...!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?

voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine
aţi crescut doar, prea repede, prea uşor
v-aţi întins aripi spre lumea străină
n-aţi avut vreun păcat sau vreo vină
c-am rămas secerată de dor
voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine

am aşteptat atât de mult să veniţi
parcă timpul încremenise în ochiul meu drept
unde cărţile voastre de şcoală
aveau fiecare pagină goală
precum laptele de la mine din piept

voi sunteţi aici în lumea mea îngheţată
fiecare cu universul lui
îmi e dor şi-mi e groaznic de teamă
vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?
pe un val de noroi mă tot sui
nici nu ştiu... sunt aici... sunt plecată?

poezie de Sophia Elisa Coreli
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Megan O'Hara: Parcă aş fi un copil într-un parc de distracţii şi te simţi minunat, îngheţată, comédii, şi animale de pluş. Şi se face târziu şi îi implor pe părinţii mei să mă mai lase, o să fiu atât de cuminte, o să fac tot ce-mi vor cere. Zic că da... Numai că acum, treptele sunt mai greu de urcat. Mă doare burtica şi sunt prea obosită ca să mai stau la cozi. Şi dintr-o dată încep să plâng. (Plânge.) Nu mai e distractiv. Şi aud vocea mamei care spune "Megan, când o să înţelegi cât înseamnă destul?!"

replică din filmul serial Prietenie pe muchie de cuţit
Adăugat de Nicoleta-Cătălina Ghiţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul tren

Dacă-mi dai un semn,
Poate am să te chem,
Şi-şi trimit formal,
Trenul personal.

Şi te chem solemn,
Ca la un consemn,
Să pornesc apoi,
Un tren fără noi.

Şi mărturisesc,
Că te mai iubesc,
Şi de-am să te uit,
Dă-mă dispărut.

Că am fost mereu,
Doar noi, tu şi eu,
Într-un paradis
Devenit abis.

Şi de-am să greşesc
Să mă-ndrăgostesc
De altcineva,
Nu mă blestema.

Ai greşit şi tu,
Astăzi, da şi nu,
Şi ai să mă vinzi,
Iar la suferinzi.

Poate că-s naiv
Dar am un motiv,
Să aştept un tren
Fără vreun însemn.

Şi dacă mă vrei
Vino să mă iei,
De pe un peron
Fără de blazon.

Şi am să-ţi şoptesc,
Doar că te iubesc,
Într-un trist oraş,
C-un tren fără naş.

Poate că-s boem,
Şi duc la extrem,
Dar rămân străin
În al tău destin.

Şi ca un final,
Scrie în jurnal,
C-am rămas captiv
Unui mit naiv.

Poate că-s nebun,
Că mă mai consum,
Şi-aştept în oraş,
Trenul fără naş.

Şi nu te acuz,
Dar devin confuz,
Că aştept etern,
Tot ultimul tren.

Nu te mai îndemn,
Totuşi dă-mi un semn,
Şi dacă-am să uit,
Dă-mă dispărut...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nec plus ultra

Ţin în mână hăţurile propriei fiinţe,
Nu mă port cu mănuşi cu mine însumi,
Ca o torţă mi-e Cuvântul, noli me tangere.
Nu-s Adonis, nici Esop, sunt cumsecade,
Nu aduc elogii gratuite, nici nu trag pe sfoară
Nici pe mine.
Împreună merg cu mine însumi,
Uneori mă lupt cu mine,
Niciodată nu câştig, dar nici nu pierd,
Moştenire las doar scrisuri, scrisuri,
Vântul le-o purta spre alte ţărmuri,
ştiu că atârnăm cu toţi de-o aţă,
dracu' ştie cât o să mai ţină.
Trece greu doar timpul neiubirii,
Sorb cuvintele ce le aud în vise,
Mă primiţi cum sunt sau nu e bine
Să întreb? Mai ştii, doar El mă ştie.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!