Trenul blestemat
Eu mai rămân,
sunt tot același eu
împovărat de ploile din mine,
vagoanele-mi
sunt roți purtând ruine
și amintiri care dispar cu greu
sau nu or să dispară niciodată,
le voi purta în sânge cu durut,
fiindcă din trenul meu a dispărut
lumina ta de dor încununată
lăsată-n sarea mării de demult.
Gara nu plânge,
doar privește-n gol,
eu sunt un tren arzând
pe roata-mi blestemată,
că bucuria ce-mi fusese dată
pornea spre-o altă lume rostogol,
iar eu spre lumea-n riduri înghețată.
Ploua mărunt
și picuri-mi băteau
din marșul de tristeți
funebrele cadențe,
iar șuierul prelung mă anunța
plecarea ta din lumea mea
curmând cu bisturiul de chirurg
o inimă pulsând de existențe.
și doar copilul vesel surâdea...
poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni (2008)
Adăugat de Leonid Iacob
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Leonid Iacob. [Vezi și următoarele:
- poezii despre trenuri
- poezii despre ploaie
- poezii despre lumină
- poezii despre chirurgie
- poezii despre tristețe
- poezii despre sânge
- poezii despre plâns
- poezii despre inimă
- poezii despre gări
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.