Vis sau aieve

Gândul dus... doar tresar! Ce-i privirea sfioasă,
Silueta, pe aleea în penumbră, spre casă?
Cântec ritmic- de dans de sanda cu toc înalt-
Asortat în delir, la "deux pieces" elegant?

Totul pare aievea, într-o eră a maşinii,
Incapabilă încă, să străfulgere inimi.
Să mă închin, spre suavă, de înger făptură
Ce păşeşte plutind, se cufundă-natură?

Corpul, drept ca fuiorul, impecabil, înalt...
Mijloc strâns în taior, totuşi larg, tolerant...
Pas de undă, în pendul, dinapoi înainte;
În avansul Eteric, ne oprit... Doamne sfinte...

Doar cobor cu privirea... Fusta liră, elixir,
Copiind lungă coapsă, acoladă în potir,
Glezne fine, prelungi, ce se înalţă în gambe-
Ce fragile, ce drepte, ca picturile-n stambe-

Spre genunchi de priere, strâmţi şi lungi, intuiţi,
Amintind de gazele... zbor pe pajişti fierbinţi.
Are părul ca pruna, luciul Lunii... cristalul,
Zâmbet, tic băieţeşte, doar în colţ... imortalul.

Ochii umezi şi calzi, înmuiere de suflet,
Migdalaţi, nepătrunşi- nici nu sper s-o înduplec.
O îmbiere a rutinei, nimănui să n-o dai!...
Cum cafeaua sau drogul- nu te-opreşti să le ai.

Dinţii, perle de Arctic între buze prelungi
Desfătare-s.... De e stea?! Nu răzbaţi s-o ajungi.
Vrei, ca martor făpturii să fi pururi, mereu;
Păzitor şi de corp, şi de lacrimi... de-i e greu.

Te trezeşti însă, iute, nici n-ai timp, nu-ţi permite
Nici un jind, nici un dor, exprimări potrivite...
Îţi răspunde- glas fin la întrebare nepusă-
"Am gravat pe inel... o fidelă sedusă."

Mă întorc din aievea, nod am... lacrimă aştern;
Universul... nu ştie cine îl face... etern?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar către sublim

Pe coapse-n liră gându-mi curge,
Priviri îmi pierd pe sânii-n pârg,
În păru-ţi fin ochiu-mi se scurge...
De mijloc mic curea-mi te strâng.

Cobor ş-alunec printre gambe
Spre glezne lungi, strâmte de ciută,
Pătrund prin rochia-ţi fir de stambe,
M-anin de gura-ţi, roşu fructă.

Tentacule de mâini prelungi
Le văd liane-n juru-mi trunchi,
Sunt mut d-extaz, cuvânt nu-mi smulgi...
Ah, Doamne, pune-ne-n mănunchi!

Te visez goală-n pat d-amurg
Când soarele sfios se uită
Cu poleieli de uncii-n rug...
În aur, corp îţi binecuvântă.

Aş vrea o odă să-ţi închin
Cum un popor încânt-o ţară;
Să-ţi dau, ce nu-ţi va da destin...
Să-ţi fur moartea... la subţioară!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret de fecioară

În ochi se citeşte un licăr cristal
Şi adânc, parcă absoarbe mărita pupilă,
Cum drog de atropină se scurge-n aval
Spre inima-n spasm, când o vezi chip, copilă.

În marmura fină de ochi, de Carrara,
Se aprinde, sub părul de luciu în breton,
Sclipire de iris, de gene-n mascara
Ce lasă prelungi doar culori, toate-n ton.

Se anină dorinţe pe buze rotunde,
Alungite în surâsul pe colţ de ştrengară,
Lăsând dezgolite şiraguri de unde
De perle, ce atolii-ard 'n albul calcit dintr-o vară.

E întreg de-o sculptură, în suavă armonie
Ce n-are nici sunet, nevoie de însuflet...
Doar vântul vibrează, de atinge, o adie...
Grăbit, să-i transporte în lume răsuflet.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti...

Eşti ca un gălbenuş de floare-n tei,
Eşti ca un puf de-un pui de-o zi...
Nu mă mai ştiu pe mine de-unde-oi fi
Doar când te văd, cum gândul de mi-l ei.

Eşti ca o ciută tremurând pe glezne fine,
Eşti roza-n vânt de-o lume de petale...
Nu mă mai ştiu, somn n-am, îţi dorm în poale
Doar când cosiţe-ţi simt, mă mor de TU, de bine.

Eşti ca un copoţel ce-şi cântă pasul lin,
Eşti o priere de genunchi în inul rochii...
Nu mă mai ştiu de-s orb, de nu-ţi văd ochii
Doar când te-adulmec şi te-aş bea de amor-venin.

Eşti ca dulceaţa de salcâm cursă din spini,
Eşti ca un zbor în corp de libelulă...
Nu mă mai ştiu, de mine, îs o patrulă
Doar să-ţi fac pază, nori de-azur senini.

Eşti ca un înger cu căpşor de bucle,
Eşti ca o stea din mii de diamante...
Nu mă mai ştiu, n-am har de Byron, Dante,
Dar gând şi trup îţi dau... pân' n-or să mai răsufle!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corp de femeie

În primul rând, este simbolul
Eteric, diafanul, e dorinţa,
Apoi e material, adică fiinţa;
Doar Ea le poate combina, îşi joacă rolul.

E-n gesturi, cu mişcări unduitoare...
Cu şarmul de gheişă sau de mim
Crează vrajă, stând într-un sublim;
Visezi în noapte doar atingerea-i de boare.

Este-o privire fatalmente adâncă...
Prin iris poţi intra în făgaş de vis
Doar de-ai noroc, sau dacă îţi este scris;
Poţi colinda prin timp, de ieri sau... încă.

E părul lung, oricum mai lung şi moale,
Ce oferă chip fragil, de bibelou...
Te poţi juca cu el, de îi eşti erou;
Să dormi pe el la infinit, să nu te scoale.

E gura, buze lungi, ca de petale-
Te uiţi înfermecat- le-ai vrea lipite...
Te zbaţi între real şi-între ispite
Să le atingi, să simţi miere de floare.

Sprâncene-s arce de subânţeles
Ce-şi schimbă forma, spre mister, uimire,
Iar gene lungi acoperă sclipire;
Sunt ude-n lacrimi, sau se închid cu interes.

Ovalul feţei-i luna în pătrar.
Tenu-i sclipeşte îngrijit de creme fine;
Cu el te încântă, ea amor deţine...
E pururi, nouă zi... a ta de calendar.

Bărbia-i fină şi i-o urmăreşti
Cum mişcă de cuvinte de nectar...
Îţi vine s-o săruţi, de-o ai în dar;
Ai sta în genunchi, mereu ca s-o cerşeşti.

Urechea fină-i, cu podoabă veche
Din mezozoic, când de-abia eram.
Auzu-i prin cercel cu filigram
Şi ocazia îţi dă să-i faci... pereche.

Năsucu-i fin, percepe nevăzutul-
Parfum din aştri şi pământ d'esenţe-
Tot el discerne vrute existenţe;
E şi simţ practic, ştie neştiutul.

Suavul gât prelung, mereu subţire,
E loc de nu-ţi permite s-o răneşti;
De aici îi vin silabe îngereşti,
Şi-i loc să-i laşi amprente de iubire.

Pe umeri mici, tu cap ai vrea să pui,
Dar sunt firavi, înguşti, nu-i loc de vis;
Îi atingi... doar de-i oferi ce i-ai promis,
Îi adori, îi strângi, când vrei să mai rămâi.

De bustu-n "V" de literă te încânţi;
Pare ireal, aproape-n instabilitate
Sfârşind în mijlocul de pietate
Şi-n el simţi suflet... inima ce-o cânţi.

Pe sânii fermecaţi pentru creaţii,
Din sfârc de roze cu pistil, să bei;
Nu vrei să ştii- crescutule din ei-
Că-i locul unde ochii îţi pierzi, în incantaţii.

La pântec ai ajuns, loc de minuni;
E un rond de vis, de adâncuri mişcătoare,
E locul preferat de ascultare
A celui, ce-şi câştigă dreptul printre lumi.

Ce coapse, cu volupt în braţe ai ţine,
Cu ovalele-i de liră fără coardă...
Buze fierbinţi pui pielii, făr' s-o ardă;
Umplând-o de sărut... pierzându-te pe tine.

Cobori spre gambe suple ca de zbor,
Genunchi şi glezne fine, de Afrodită;
Toate-s etern mister, prefigurând ispită...
N-ai fin cuvânt, pentru prozaicul picior.

Contemplul maxim e locul de plăcere...
De te doreşti în trup să-i fi un "plug"
Extazu-i ireal, e vis, deliric drog,
În care-ai vrea să "mori" şi-i loc de înviere.

Ea e himera, cea dorită de milenii...
Esenţa vieţii ea o poartă, o dă, o naşte.
Noi toţi suntem ai ei... Este eternul Paşte!
Renaşte simţ şi fizic, este sursa... de vedenii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invitaţie

Haide, vino-mi în gând.
Adu-mi timp din trecut.
Redă-mi vis ce-am avut,
Când trăiam zile-n rând.

Haide, vino să stai,
Timp să-ţi iei, vis să fie...
Mâna-mi pernă să-ţi ţie...
Cap să pui, corp să-mi dai.

Haide, lasă-ţi privire
De ochi calzi şi căprui;
Ce-ai promis nimănui...
Mi i-ai lăsat... nemurire.

Haide, buze de sânge,
Zâmbet fin ca de nimfă.
Sunt doar sevă şi limfă;
Căci arcaş mă străpunge.

Haide, acoperă-mi faţă
Cu fuior de-adiere
Din şuviţe de miere;
Părul dă-mi ca dulceaţă.

Haide, puneţi obraz
Roz, de freamătul vrerii...
Catifea dă-i plăcerii;
Fă-mi din simţuri talaz.

Haide mâini de liane,
Ia-mi ce aer respir...
Suflul făţi-l un fir;
De miresmi diafane.

Haide, coapse în potir,
Lasă-mi iris să zboare.
În coloritu-ţi de floare;
Să mă pierd în delir.

Haide, trup de mistere,
Dă-mi atingerea fină
De corp suplu, de albină;
Cu venin de plăcere...

Haide, dă-mi al tău salt,
Pune-mi aripi, picioare...
Dă-mi elan de încercare;
Să învăţ zbor, spre înalt.

Haide, stai, nu pleca,
Fii din nou lângă mine.
Viaţa e goală de tine;
Fă-mi din azi... ce era.

Haide, du-mă de vrei
Pe tărâm ce te ţine...
Fă-mă extaz, din suspine
Şi ofrandă; de ai, zei.

Haide, dă-mi iar fior.
Inima-mi vreau s-o frâng...
Nod în gât, dă-mi să plâng...
Suflet dă-mi, să nu mor.

Oh, destin ce se cerne!?
Nici nu-i vis, e aieve...
Tot sublimul de Eve
Lângă mine... se aşterne!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de o efemeră

Când trec pe strada ce mergeai spre casă
Îmi bate inima în paşii-ţi ca de lied
Şi tâmplele mă dor de liniştea de vid
Şi nici văz nu mai am... Ah cum erai, frumoasă!

Privirea-mi şnurui pe asfalt ce-ai stins
Caldă nălucă-n zâmbetul de zână,
Mă adormind pe zebră, în crez că-i doar o strună...
S-aştept întâmplătorul, îmbătrânind de nins.

Am gât uscat de glas - oricum n-aveam nevoie-
Pluteam s-ascult fluid de note adulate
Ce-ncerc să prind din zbor, din clipe neaflate
Ce-ţi sorbi pe undeva, o luni, o marţi, o joie...

Tot un suspin alerg, pe unde mai treceai,
Crezând c-apari aşa în mintea-mi schizofrenic.
M-ating de vânzătoare ce te serveau cucernic...
Sleit de dor adorm 'n depoul de tramvai.

Tresar buimac când mintea îmi joacă crude farse
Şi-mi pare te zăresc ca oaza în deşert
Şi mâna-ntind cu gândul, aievea mă deştept...
Nici nu mai am respir, îmi simt sufletu-n tarse.

Zâmbesc năuc, pierdut, la toţi ce-aveai prieteni...
Aş da din viaţa-mi parte, doar un alint să am,
Să-mi spună un cuvânt, să-mi dea din tine un dram
De simţ, d-ecou de gând... S-adorm senin pe ceteni.

Sunt singur, cavaler ce plâng în dos de-armură,
Schimonosit de-un zâmbet străin pe faţa hâdă,
Crispată... doar parând prezenţa-n mintea-mi nudă,
Cu lacrimi pe sub pleoape şi inima-n arsură.

Mă rog la tot ce-i sfânt să revii, voiajeră,
Chiar de-i periplul lung, am şi apoi s-aştept
Şi inima de-mi pierd, am sufletul în piept
Şi el mi-e eternelul... În dor de-o efemeră...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a rătăcit şi urma...

Pe cărarea de la Rediu mi-am pierdut paşii în timp,
Mi s-a rătăcit şi urma către casa părintească,
De vreo şapte ani încoace pe cărarea de pe câmp
Nu mai trec şi-au început spini şi bălării să crească

Am bătătorit cărarea-n ierni cu ger şi-n veri fierbinţi
Prin mireasma de răşină de la crengile de pin
Nu simţeam nici ger, nici ploi când mergeam către părinţi
Ca să fac din toamna mea, toamna lor cu cer senin

Parcă-i văd cum aşteptau cu privirea înduioşată
Şi împovăraţi de ani păreau umbre a tot ce-au fost
Aveau ochii plini de rouă aţintiţi mereu spre poartă
Doar ca să-şi vadă copiii... altfel viaţa n-avea rost...

Dar s-au dus în zbor cu îngeri lăsând umbrele sub cruce
Împăcaţi cu soarta lor şi credinţa-n Dumnezeu
Au lăsat a nimănui casa lor de la răscruce,
Eu am rătăcit cărarea, dar îi port în gând mereu...

Astăzi fac cărări spre stele cu privirea către cer
Şi prin casă ard tămâie cu miros ca de răşină
Dar nu pot oricât aş vrea să-i mai protejez de ger
Doar aprind o lumânare şi plec capul spre ţărână...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repaus

Nu-i gravă moartea, e doar ascultare
continuă fără răspuns, odihnă,
răbdare multă, o reflecţie de tihnă
tot aşteptând himerică-nălţare.

Este la fel, frustrant precum exilul
supliciul când ai vrea să spui
şi nu ştii limba; eşti al nimănui,
ca mut, fierbând, un nedorit... Bacilul!

O accept aşa că este, însă-i straniu
că toate, rugi şi plânsete-s zadar;
nici lumânări nu luminează, nici arar
măcar să vadă cale către suflet, craniu.

Mereu senzaţia-i c-aştepţi să-ntoarcă
cel dus; i-auzi până şi glasul,
priveşti în gol mănncându-i parastasul,
dar nu e nimeni dialog să stoarcă...

... Ce-ai vrea ca-n timp să fi spus tot!
Mai rău, nici gust n-aveai de ascultat;
te speli c-o lacrimă pe-obraz. Păcat
că doar acum vrei imposibilul... Netot!

Om o învăţa vreodată ce-i repausul;
să stai s-asculţi, s-ai timpul să priveşti
tot ce-i aproape, trecător, aşa cum eşti,
că şti c-o zi o să petreci la fel, spre haosul...?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patul lui Procust

Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În curs de frumos

Se scaldă lumea-n frumuseţe
De chipuri, trupuri efilate
De-o rasă-n pic de tinereţe
Sublimă, ca o sanctitate.

E plin văzduhul, fermecat
De mlădieri de coapse lungi,
De-obraji cu buze de-nrămat,
De ochi încoloraţi, prelungi...

Răsfiră adieri de vânt
În degete fine de zâne
Se pogorând cer pe pământ
Printre cosiţe-n lungi cunune.

Se prinde iris cerc de sfoară
Pe mijloc strâmt cu bust de rază
Şi se aşază-n şold-vioară,
Rotund, pe-o liră stând să cază.

E gâtul şip pe-un umerar
Firav cu-amestec de vigoare
Să ţină cupe de nectar,
Să crească din boboc iar floare.

Şi pasu-i gambă cum picur
Între văzduh şi vis de-abis
În mers candid, fugar de licur...
La întâlnirea ce-a promis.

Şi lângă toate-i talismanul;
Un fir de aur fin pe gleznă,
Pe-un toc în punct ţinând pocalul
De sângele-n rubin, miresmă.

Nu ştiu de duh umple cleştar
În fir-şuvoi, suflet la fel,
Nici minte câtă este dar,
Nici cugetul cât e fidel?...

... Doar că pereche i-e străjer
De val în canion de fibră,
De braţ învârcolat de fier,
De minte-vifor, fapte-avidă.

E-un pic de stal, de duritate
Să ţină-mbrăţişat subtilul;
Plăpânda de feminitate...
E vaza florii... Masculinul!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când mi se face-n suflet dor
De cum erai şi nu mi-e bine,
Să ştii că-s vânt ce-ţi suflă nor
Să nu te picuri în suspine.

Când voi simţi singurătate,
Aşa cum mi-e de zi cu zi,
Să ştii că-s marea-n val de ape
Să-ţi scalde chip, să ştii, să ştii.

Când nu voi mai avea nici noapte,
Nici somn, că numai tu mi-eşti vis,
Să ştii susur îţi voi fi, şoapte
De-un înger, păzitor trimis.

Când n-or mai vrea să mă cunoască
Nici ultimii amici ce-aveam,
O lume-s eu; floarea din glastră
Din nou, parfum ce te-ndulceam.

Când mi-o fi rece-n plină vară
De atât pustiu, tropic nocturn,
Îţi voi sclipi-n inel, brăţară,
Diamant pur, din taciturn.

Când nu voi mai simţi văpaie,
Că-n minte nu-ţi voi fi făclie,
Să ştii că mă-mpletesc din paie
Să mă porţi bor de pălărie.

Când tot ce am îmi va fi lipsă,
C-oricum doar tu îmi eşti tot ce-aveam,
Voi fi iar soarele-n eclipsă
Ce ascuns te vream, te dogoream.

Când mă voi pierde-nspre azur
Sleit de dragul tău, când nu-i,
Să ştii că-s tot ce-i împrejur
Să poţi să calci, capul să-ţi pui.

Când va pica o stea pe cer,
Uşoară, doar cât să te-atingă,
Să ştii că-s eu, doar mesager
Ce-ar vrea... iubirea să nu-ţi stingă...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sufletul plânge aşa, uşor,
Poate după Tine.

Însă Tu eşti ca apa ce-i cuprinsă
Dincolo de nori:
Nu eşti nici ploaie lungă,
mocănească,
tristă
Nici recea cădere de apă,
Ce toamna te-neacă,
Ci poate că eşti
Caldul respir al cerului către glie,
Ce-n zori,
Înainte de soare,
Cu Aurora se joacă.

Apă eşti şi apă împrăştii,
Apă Vie ce-n vin se preface.

Şi nu simt a Te fi pierdut printre sloiuri...

Poate că eşti volbura furtunii
ce-n mal de bazalt,
Poartă orice falnic catarg, spre înalt.

Nu mai ştiu Ce eşti
Doar că apa Ta mă face
Sa fiu viu,
Din spre trecut, spre prezent,
găsind o cale răsare
Spre a făuri viitorul
Care îţi poartă chipul.

poezie de Ilarie-Adrian Frone
Adăugat de Batman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duble

E unu-unu, unul ce l-ai ştii şi tu;
neisprăvit, fără pereche, nevrutul nimănui,
de-al dracului ce e! Cu siguranţă, nu
e omul potrivit... Să-şi pună pofta-n cui!.

Doi-doi, sunt siguri cuplul ideal;
amorezaţi până la dramă, caşti
unul spre altul. Doar ceva fatal
i-ar putea despărţi... O intrigă, ce-o naşti!?

Trei-trei, Doamne şi toţi trei, e adulter
din prea mult ignorant; că nu-i prietenie
nici în basme... Aşa am fost dotaţi, cu caracter
incert, făcând eres din sfânta poezie!

Patru-patru, pare-a fi schimb de cupluri;
ceva tare, nu tabuuri, nici de-i nota la extemporale...
Tendinţa viitorului; perversiuni de trupuri
cu minţile plecate spre interese doar pecuniare, corporale!?!

Cinci-cinci, e summum de hmm, IQ înalt;
de licean plecat să fie cadru militar
ce se descurcă doar în doi... Cel ce din salt
şi cu nevastă, ajung şi magistrat şi "ales", parlamentar!?

Şase-şase e-o atenţie mărită, o prevestire
importantă... Ar bate tot; e poartă-n casă
nouă, răsturnată. Este însăşi ieşirea
la toate dublele-n infatuarea lor meschină, crasă!

Cu toate, îs zarul, osul găurit în puncte
şi aruncat de mult, se pare, nu se ştie
de către cine?! Împarte tot în marile, mărunte
existenţele, pe tabla-ntinsă; pământ, glie!!!

Până atunci, duble, sunt oca veche, o şmecherie!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supraomul în oglindă

nici albul nici negrul nici culoarea
din altedăţi de mine în afara-mi
din alte zări de ochiuri de speranţe
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

numirile democratice de îngeri
voturile din rai şi iad deopotrivă
cu măşti ce se afundă în oglinde
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

departe de a fi o nemurire
zvâcnirile galapolui de clipe
ori o armată de-nrobiri solare
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

preling cleştarul prăfuit al ignoranţei
al pasului etern spre infinituri
desprins din visele reificate
doar oameni doar fiinţe doar fiire

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea

Uitarea din mine
Dă târcoale suferinţei,
Poate doar însă să o aline,
Dar mă îndoiesc de puterea ei.

Privirea întunecată
Din umbra ochilor mei
Se destramă deodată
Rămâmând cenuşă în urma ei...

Ce vagă-i amintirea
Ce pâlpâie uşor,
Şi cântecul e jalea,
Aprinsă, tremurândă îl fredonez cu dor.

De unde răsare o stea bălaie
Şi cade spre pamant agale?
Se topeşte arzând în văpaie
Stinsă, goală şi moale...

Cer nemilos astrele-şi alungă
Din pânza-i neagră şi eternă
Doar soarele-i pătrunde în inimă
Şi-i luminează faţa superbă.

Privind cu ochii goi în infinit
Ce singur e, ce pustiit,
O lacrimă pe obrazu-mi apare
Uscată de-ale soarelui raze ocrotitoare.

Dacă stelele au suflet nemuritor,
Închin un imn celei care a pierit
Păstrând taina zilelor
În care ea pe ceru-i tată a dăinuit.

Si aievea să exişti
Tu, suflet rătăcitor,
De mult ai murit, dar încă trăieşti
În amintirea noastră, a tuturor.

poezie de Ioana Balea
Adăugat de Ana Muresan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portretică râvnire

Şi soarele, din pielea-i, îşi face mângâieri,
Iar luna-i străluceşte în părul în şuviţe
Şi stele-i licăresc din ochii calzi, de veri
Întinse pe nisip, în val de romaniţe.

Pământu-i tremur fin, la pas abia călcat
Prin iarba de atingerea-i sfioasă, se culcând
Şi rochia-i adierea de izu-i parfumat
Pe-un glas în portativ, ce-i zămisleşte gând.

Fructată de matern, pe pieptu-i în coline
Ce-i cresc dintre liane de-amor în lungi de braţe,
Un univers îi ascultă atent oftat, suspine
Şi minţile se pierd la văz de ea, nesaţe.

Admirator, planeta o soarbe din vedere
Şi timp şi ploaie, vânturi... natura e oprită
La trecerea-i suavă de farmece efemere,
Ce-odată se petrec... îi moştenind ispită.

Zefiru-n veşnicie îi va purta atingeri
Şi mările-i vor duce din picurii de amor,
Cum lacrimile-i râu, alinuri vor fi stingeri
De flame de iubiri, rănite, care dor.

Focul se-aprinde pală de la obraji-scântei,
Din cremenea lor albă, iar scoicile-i dau perle
'n sclipiri de vrute vise; să i le sorbi, de vrei,
Sub buze sângerii... cu spuse-n glas de mierle.

Priveşte spaţiu-n urma-i, cerşind la timp relaş,
Să nu o piardă-n mrejele neantului ce-l are,
Căci tot ce-i existenţă se roagă pătimaş,
Să-i fie partener sublimei călătoare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Viaţa asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ţine legat de ziua de mâine!

Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineaţa ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieţi,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul şi locul de întâlnire!

Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerşind, un cerşetor condamnat la temniţă grea!

E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!

Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilinţa dorinţei de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilinţă plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!

Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Paşii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar şi de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi eşti un fulger de o clipă, îmi eşti o picătură între vieţi!

Mă dezarmezi, mă dezgoleşti chiar şi de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu şi de tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă-mi aplec smerit genunchii...

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă poezie...

Dacă Poezie n-ar fi,
Nici Doină n-ar fi,
Nici Surâs de copii,
Nici Flori, nici Câmpii,
Nici Soare pe zare,
Nici Marea cea Mare.

Am fi mai săraci -
De sorţi lepădaţi,
Am fi robi pe veci,
Am fi lespezi reci,
Tăcute fântâne
Cu ape bătrâne,
Munţi încărunţiţi
Şi Sori nenuntiţi.

Dacă Poezie n-ar fi,
Nici Oameni n-ar fi,
Nici Vise pădure,
Nici Şoaptă, Vorbire,
Nici Glas de vioară,
Nici Dorul de ţară.

Am fi toţi orfani -
Cerşetori fără ani,
Am fi-n lanţuri uitaţi,
Am fi crinii pătaţi
Cu sânge jertfit
Şi vis jefuit,
Ceruri seci, făr' de vânt
Lacrimi, făr' de cuvânt.

Dacă poezie n-ar fi,
Nici Moarte n-ar fi,
Nici îndrăgostiţi,
Nici amurguri fierbinţi,
Nici zori mai albaştri,
Nici zboruri spre aştri.

Dar, Poezie există -
De-i veselă, tristă,
De Poeţi subjugată,
De doruri călcată,
În inimi curate-I
Senin şi Dreptate!

poezie de Gheorghe A. Stroia (1 martie 2015)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!